Trei izvoare de sange
Impuscatura zgudui muntele. Cand rasuna, acum o jumatate de secol, Maria Vintila tocmai isi pastea caprele pe pasune. De frica se tranti la pamant. Cealalta ciobanita, Ioana lu Branzai, aflata cu oile mai spre marginea pajistii, veni langa ea, furisandu-se prin iarba, pe branci. Ele doua au fost singurele care au vazut crima. Jumatate de secol de comunism au tinut taina impietrind-o in sufletul lor. Nu stiau cine fusesera tinerii aceia ucisi atunci pe culmea Cornetului: partizani? Niste baieti de liceu rataciti prin Muntii Mehedintiului intr-o excursie? Oricine ar fi fost, ele vazusera crima, nedreptatea. Acum, Ioana lu Branzai a murit, iar Maria a ramas sa pastreze singura "pacatul" unui intreg sat. Caci toti oamenii din Izverna se simt azi vinovati pentru ticalosia comisa atunci.
In ce-o priveste pe ea, s-a intamplat sa fie in clipa aceea acolo, pe pajiste, pascandu-si caprele in iarba inmiresmata. Avea in burta "copilu al mare, de-o murit acuma, de curand". De spaima, era cat pe ce sa il lepede. "Ma uitam in jos si tramuram, numa asa faceam... Fugeam si cadeam si apoi ma loveam si uitea-asa ma tavaleam de frica... S-o umplut muntele de sanje. Da, da. Am vazut tot. Tot! Tot am vazut..."
***
Ce a vazut Maria Vintila in primavara aceea a anului 1949? A vazut patru oameni care coborau pe o poteca lunga, inspre Prejna. Mergeau in sir, linistiti, unul dupa altul. Desi se afla cam departe, Maria si-a incordat privirea, reusind cat de cat sa-i desluseasca: trei dintre ei erau straini, nu-i cunostea. Foarte tineri, unul aproape copilandru, n-avea mai mult de saispe ani. I-a ramas in minte mai ales blondul, baiat inalt, chipes, cu parul carliontat si lung, revarsat peste umeri. Atunci cand se oprea din mers, se uita asa, de jur imprejur si radea "cu dinti albi", "radea la munti si la cer...". Al treilea, ceva mai inchis la figura, avea parul negru, tot asa, revarsat pe umeri, in plete. "Radeau, saracii, radeau. Niste studenti drumeti, bietii de ei..." In ce-l priveste pe-al patrulea, el era mai batran si mergea in fata tuturor. Le arata drumul cu mana, zorit, era, dupa cate s-ar fi parut, un fel de calauza. Pe asta da, l-a recunoscut: cine nu l-ar recunoaste dupa mersul lui furisat pe Ion a lu Parvanel, om bastinas, om vandut comunistilor, de aici, din Izverna?...
Apoi, privirea agera a Mariei a alunecat mult mai in jos, departe, spre capatul cararii, intr-o pustietate albicioasa de stanci. Acolo i se paruse ca "vede o zbatere". S-a uitat mai bine: da, era un om. Se ascundea. Se bagase dupa un clont de piatra, apoi a stat. Pentru o fractiune de secunda, in mainile lui luci ceva. O arma? Copilul ii misca in burta. Doi oameni? Trei! Zece! Pititi pe dupa stanci, cu pusti. Iar tinerii inaintau tihniti, zambind la munti si la cer... Deodata, Ion a lu Parvanel a inceput sa fuga spre oamenii ascunsi, invartind mainile prin aer, strigand ceva, dar Maria Vintila n-a putut auzi bine ce striga, caci era prea departe. "Tradatoru dracului...", asta a gandit, fara sa vrea, inca de la inceput. "Porcu dracului de tradator!...". Tinerii au ramas singuri pe poteca, in mijlocul pajistii goale. Nu intelegeau. Maria a vazut prima pusca atintita din vale spre ei. Teava neagra lucea. A simtit, parca, bucuria diavoleasca a criminalului de-a avea in catare un om ingrozit, pentru care nu exista scapare. Tanarul cu par negru a cazut retezat pe spate si din gat a inceput sa curga pe pajiste "un rau gros de sanje"... Surprinsi si ingroziti, ceilalti doi baieti au fluturat in aer batiste albe. Tarziu, Maria a aflat ca sunt frati. Doi frati, doi copii cersind indurare. Strigau ceva. Se rugau. Au iesit si ceilalti oameni din ascunzatoarea stancilor. Iesisera in lumina si-i recunostea acum pe toti, oameni de vaza ai satului: invatatorul, seful de post, cativa padurari...! Toti se apropiau, tragand nebuneste, din mers, in cei doi tineri pe care moartea i-a prins in picioare, tinand inca in maini batistele albe. "O dat in ei! O dat in ei fara mila..." Intai s-a prabusit cel mai mic. Maria il vede pe blondul cu parul lung, privindu-l incremenit, cum se umple de sange, urland, strigand ceva. Apoi si-a scos camasa alba cu care era imbracat si, ridicand-o deasupra capului, a fluturat-o in soarele diminetii, ca un ultim semnal de pace. Maria ii vede bustul frumos, bustul puternic de tanar barbat. Nu-l nimereau. Scanteiau pietrele in jurul lui, scrijelite de gloante. Apoi un bumb rosu de sange a aparut undeva langa tampla lui stanga si baiatul s-a prabusit. Si sangele a tot curs, transformandu-se in rau. "Nu exagerati? Dumneavoastra stiti cat de mare este un rau?", aveam s-o intreb. "Doamne, apai cum sa nu stiu? Va zic: trei rauri de sanje doborau (coborau) in rascruce de pe marginea Cornetului. Se videau de la departare mare!", spune Maria Vintila, dupa 55 de ani. Asa a vazut ea. "S-o umplut muntele de sanje..." Era anul 1949. Era primavara.
Coborarea din munte
Azi, Maria Vintila traieste in acelasi loc si la fel ca acum jumatate de veac. La fel cum traiau taranii mehedinteni acum o mie de ani. Spre miazanoapte, comuna Izverna e tarcuita de un perete urias de stanca. Casa Mariei e chiar acolo, sub stanca aceea unde a pascut caprele in dimineata crimei, intr-o poienita unde traiesc doar trei familii numite Vintila, care au dat si numele unui sarman catun apartinator, cu trei case: Vintilani. Dar ce zic case? Mai degraba niste bordeie batrane, urcate pe niste picioare din piatra de rau, imbratisate din toate partile de crengile codrului intunecat, care a crescut haotic in jurul lor, cotropindu-le. Niciodata vintilanii n-au avut lumina electrica, niciodata n-au baut apa de altundeva decat din paraul Vintilani. Cele doua vitici portocalii ale Mariei nu au grajd. Sunt adapostite intr-un fel de capita salbatica, un guguloi burtos de paie, in care se intra printr-o despicatura ca o usita.
Am gasit-o dormind afara, la umbra, pe pamantul gol. Dormea pe burta, latita, cu degetele infipte in lichenii carnosi, de parca ar fi vrut sa-si contopeasca prin somn trupul istovit cu pamantul. Langa ea, in picioare, sotul cel batran, slab, lung, nesfarsit, o impunge bland pe la coaste c-un bat de alun, incercand s-o trezeasca. Nu mai primisera oaspeti in pustiul asta de luni de zile. Venisem impreuna cu Elena Lazar, o femeie din Izverna, si omul ne vazuse de departe. Cand s-a ridicat de pe pamant si si-a aranjat naframa pe cap, Maria Vintila s-a schimbat pe de-a-ntregul: o adevarata regina a muntelui, mi-am spus. Un chip semet, de o noblete si o demnitate nemaiintalnite. Cercei de aur ii atarna sub tamplele albite. La gat, salba de margele, faurite cu migala de ea insasi. Cat nu munceste la vite, asta face, minut dupa minut, intreaga zi: insiraguieste boabe de margele. E tare trista dupa "copilu al mare" pe care-l avea in burta in ziua crimei: culmea, a devenit "politar". "Unu din cei mai drepti, asta poate sa va zica oricine", dar a murit acum cateva luni. Maine, chiar maine, ar fi trebuit sa fie ziua lui de nastere...
Incerc sa-i zic de ce-am venit - "Am vrea sa scriem despre baietii aia trei care-au murit, sa le facem dreptate" - dar ea tot nu poate intelege, intreband mereu, clipit: "Da de ce v-o intaresat asta acuma, tocmai acuma, dupa atata timp?...". Zice ca oricum li s-a facut dreptate. Le-a facut dreptate Dumnezeu, pedepsindu-i atat de crunt pe tradatori si pe cei care-au fost "la omor", ca li s-a sters numele "de pe harta". "De ce-au tras in ei?", intreb. Ce-au cautat cei trei tineri pe aici? Unii ziceau c-ar fi vrut sa intre la partizani... "Ce partizani? Putea sa-i lejitimeze, sa-i intrebe cine-s. Abia venisera, obosati, de la Severin. Cred ca ratacisera drumu spre Herculane si-o luara pe creasta, nimerind pana spre Izverna. Era nevinovati!... bietii de ei. O cerut gazduire la un conac (bordei in munte), la unu Patrut Parvanel, fratele al mare a lu Ion, ala de i-o doborat mai apoi pe poteaca. Nemernicu asta de Patrut i-o primit bine, ba le-o facut si mancare, o taiat un ied, ca era primavara. Si-n timp ce copiii manca, el o trimis veste-n sat, prin soru-sa, Anica: "Veniti, ca am partizani!...". Pe-atunci, daca predai partizani, erai om "vazut", te-nainta in fonctie. Baietii o mancat, o platit mancarea si-o vrut sa marga mai departe. Da Patrut le-o zis: "Hai, stati, ca-l trimit eu pe frate-miu, Ion, sa va dea drumu la Prejna...". Frate-su i-o zis ca-i doboara (coboara) in drumu prejnenilor. Da i-o doborat la moarte..." Cand vorbeste, batrana se uita doar la "cracul" de stanca din inaltimi, "acolo unde se vede alb", acolo unde satenii au pus, nu demult, o cruce din fier si acolo unde i s-a parut ei, altadata, ca vede rauri de sange... Petre, barbatul inalt si uscativ al Mariei, a fost unul din cei care au coborat din munte trupurile celor trei baieti tineri. "Am fost sase oameni care i-am carat, cate doi de fiecare mort. S-o taiat asa, niste pari drepti, trainici, si s-o netezit de crengi. Parii i-am dus sus, acolo unde era ei cazuti. I-am legat pe baieti de parii aia. I-am legat de maini si de picioare, ca pe animale. Tin minte ca unu din gospodari, atunci cand l-o-ntors pe ala mic cu fata-n sus, o pus mainile la fata si-o strigat: "Doamne, ba, asta-i numa un copil!...". Da un politar l-o-nghiontit si i-o poruncit sa lege mai departe. Am pus parii pe umeri si am inceput a dobori (cobori) muntele. Taneam paru-n spate, cu mainile-amandoua si parca-mi venea a planje. Eu caram blondu. Ala cu paru lung. Cred ca nu domurise de tot, ca facea cand si cand, incetuc, "har, har", pe urma iarasi, "har, har"... Harcaia. Eu m-am intales din ochi cu celalalt om cu care-l caram, sa nu zicem nimic. Ca poate... cine stie? Margeam tacuti, unu dupa altu, pe poteaca. Margeam in sir, catre sat..."
I-au dus atarnati pe pari pana la un pod, mai jos de bordeiul Vintilanilor. De acolo pana in sat, i-au dus intr-o caruta. Intr-o caruta plina cu fan, si fiecare mort cu cate-un pietroi sub ceafa, ca sa nu se prelinga sangele. Dar tot s-a prelins. Caii i-a manat unul Furnica, gospodar din Izverna. Nu asta era numele lui, ci Bucescu. Ion Bucescu. L-au poreclit astfel fiindca era "om marunt la statura, calm si indiferant". Asa, ca o furnica.
Drumul Golgotei
Parasim poiana Vintilanilor si o luam incet, pe urmele carutei in care fusesera coborati dintre stanci cei trei baieti, cu chipuri de ingeri. Drumeag de pamant, serpuind printr-un tunel verde, de arbori tineri. Drumeag dezmierdat de o lumina divina, urmand apa cea limpede a Vintilanilor, largit odinioara de Gheorghe, "copilu al mare, politar", al Mariei, ca sa se poata intoarce cat mai des cu masina acasa. Drumeag cufundat acuma intr-o tacere ca de mormant.
Elena Lazar, femeia din Izverna, cu naframa albastra, zdravan innodata sub barbie, paseste soldateste inaintea mea. Imi vorbeste, fara sa se intoarca, despre parul cel galben si lung al baiatului cel de pe urma ucis, naclait de sange, care "facea uite-asa..., uite-asa..., incet...", se legana pe marginea din spate a carutei, in ritmul unduios al pasirii calului. A vazut parul asta blond, cand era copilita. L-a vazut si barbatu-sau, care s-a prapadit nu demult. Multi oameni din sat, ceva mai in varsta, l-au vazut. Si asa ajungem in locul numit de toti localnicii "La Alea Trei Ape", pe buna dreptate, caci aici se incruciseaza trei drumeaguri de munte si trei ape, Polomul, Cotustea si Vintilani. "La Alea Trei Ape", loc stravechi, de sabaturi vrajitoresti. Stranie potrivire cu cei trei morti si cele trei rauri de sange vazute de Maria in iarba. Aici s-a oprit pentru prima data caruta lui mos Furnica. Pentru hodina cailor. A stat mai mult timp, fiindca se adunase o droaie de lume, iar ucigasii se bucurau sa fie vazuti langa "prada" lor. "O facut reclama ca au partizani morti si s-o adunat lume de pe toate vaile istea aici, la "Alea Trei Ape". Era lume!... Lumea de pe lume"! Si tati se uita..." Caruta a pornit din nou. De aici, din Capu Lenii, cele trei ape se unesc in raul cel mare al Izvernei, la fel ca si drumeagurile care se varsa intr-un drum mai lat, ce se indreapta odata cu raul, spre centrul comunei.
Atrasi de crima, fara macar sa stie prea bine ce se intamplase, tot norodul strans la "Alea Trei Ape" s-a luat dupa caruta cu fan, incolonandu-se in urma ei ca la o inmormantare. Multi izverneni cu care aveam sa vorbesc mi-au descris drumul acesta al carutei insangerate ca pe o adevarata Golgota. Infricosata de privelistea tinerilor insangerati, lumea ii privea chioras pe consatenii lor ucigasi. O femeie a vrut sa-l acopere pe baiatul cel blond cu o panza. Un "jandar" i-a smuls-o din maini si a aruncat-o pe jos, dansand pe ea cu bocancii, ca un nebun. O alta femeie a vrut sa stearga mortii de sange pe frunte. Insusi invatatorul satului a tras-o de langa caruta si a imbrancit-o cat colo, suduind-o de Dumnezeu. Pentru acest simplu gest, al "stergerii fruntii", femeia a avut mult de patimit mai tarziu...
***
O femeie in alb coboara de pe un deal abrupt. Aluneca incet, pe o carare verticala, se lasa cu iscusinta din damb in damb, de parca ar zbura. Erina Dumitrescu, zisa Nina, vine de la fan, de pe muntele ei. Ni se alatura prietenoasa, in drumul spre sat. O femeie cu chip ros, cu ochi verzi si ageri, care sticlesc istet, la fiecare iscodire de-a noastra. "Stiti cum is eu, domnilor?", zice. "Eu is asa o muiere, de te sersetez din fir pana-n par, ca sa stiu tot! Unde vad eu ceva, nu uit pana mor. Tata meu cand ne setea povesti, demult, eu pot sa le spun si acum, la anii astia. Is o muiere grozava, am o retanere de minte nemaipomenita!..." La intrebarea daca-i mai tine minte pe cei trei baieti morti, Erina pufneste cu naduf, simtindu-se aproape jignita. "Puuu, arza-ma focu, cum dara Doamne Dumnezeule din cer sa nu retan minte? Pai am mars si eu pe drumu asta, in spatele carutii lu nea Furnica. Eram copila in zuru la doispe ani, da-mi amintesc de parca m-as uita acu la ei. Pisi (pe aici) o luvat-o (o luat-o)! Pisi! Pisi, pe drum! Eu m-am dus pe langa morti, ca sa-i sersetez oleaca. Unu era brunet-brunet-brunetal. Si-avea un par atat de negru si-atat de bogat paru, ca-i spanzura pasta caruta. Unu era mic. Si inca unu frooomos!, cu paru galben, ala tot nu domurea si harcaia incet: har, har... Eu l-am auzat, da n-am spus..."
Asadar, blondul nu murise nici dupa coborarea in sat, dar toti cei care observasera acest amanunt pastrasera tacerea. Mergand alaturi de noi, Erina imbogateste povestea cu un alt episod important: au fost patru! Patru oameni, nu trei, care au venit atunci in muntele de deasupra Izvernei. Parca Dumnezeu l-a lasat mai departe in viata pe acest "al patrulea", pentru a putea povesti. Aflu ca pe cei doi frati ii chema Bocarnea, locuiau in Severin. Gheorghe, cel mic, Eugen, cel mare si blond, student la Medicina in Cluj, considerat un adevarat "geniu". Pe al treilea, brunetul cu par bogat, il chema Eftimiu si era student tot in Cluj. "Si pe al patrulea, asta care-o ramas nemurit, il chema Firulescu. Nu va spun povesti, eu am vorbit cu el cum vorbesc cu dumnivoastra. La cativa ani dupa omor, prin fata casii mele s-o facut un drum si el s-o nimerit muncitor la drumu asta. O stat la mine-n gazda, am povestit impreuna. Zice c-o mars tuspatru, peste munti, vroiau s-ajunga la Herculane, da de la Alea Trei Ape o ratacit drumu. Daca vroiau sa intre la partizani, asta nu stiu. Oricum, c-o sara inainte de omor, lu Firulescu i s-o facut un samn. Era in varfu Jeantului, sus, si i s-o batut ochiu! Ceilalti trei or vazut in vale conacu lu Parvanel si-or vrut sa doboare in jos. El era un om voinic, mai batran decat ei, avea in zuru la treiscinci de ani. Si i-o oprit: "Ma, copii, nu va duceti, ca mie mi s-o facut un samn de rau! Haidati, ma, cu mine, nu va darati in mana nimanui...". Undeva, aproape, erau niste clai de fan a lu un gospodar, Nicolaus Dragan. "Ma, copii, hai sa mergem sa durmim in claile astea... Maine ne trezim dimineata de noapte, mergem "pe ruleta" si-ajungem...". Astia trei nu si nu. Era obosati, vroia sa doarma acolo, la conac. Da Firulescu nu s-o "rascat" si s-o dus sa doarma in claile alea. Dimineata de noapte s-o trezit si tot i se batea ochiu, a samn rau. O plecat. O doborat pe "Izvoru ala Alb" si, mai jos, pe la "Cascada Alba" si o luvat-o pe ruleta, ca avea o ruleta la el, prin Poiana Iliei, o trecut Padurea Fagetului, Padurea Prejnei si-o ajuns fix la Prejna, la unu Ghita Ducu. Nu stiu de unde-o stiut el tot drumu asta, cred ca dupa ruleta s-o luat, de o scapat..." Ce e aceasta ruleta, despre care tot vorbeste Erina Dumitrescu? "Ruleta? Asta inseamna ca stii pe unde sa mergi... (Tot nu inteleg) Ca ti-e scris pe unde sa mergi..." Aha, abia acum pricep: ruleta inseamna o harta.
Lada cu trei odai
Intram in Izverna. Primul om pe care il vedem e o femeie cu margele albe: fiica Mariei Vintila. Sta pe-o bancuta, la o masa din lemn, tinand de funie ca pe un caine o capra alba cu bot negru. Capra dormiteaza sus, pe masa, si se vede din fiecare punct al satului. Caci chiar din fata mesei porneste o ulita lunga si perfect dreapta, ce taie ca o sabie intregul trup al asezarii, pana in inima ei. Cei mai "vechi" oameni ai Izvernei traiesc aici, pe ulita Canihei. Si toti isi amintesc de trecerea trista a carutei printre case, in amiaza acelei zile de primavara. Erina ma duce pana in capatul ulitei asteia cumplit de lungi, in locul unde caii lui mos Furnica s-au oprit pentru ultima oara. In fata scarilor primariei, unde a fost gazeta "de parete", gazeta care arata cam la fel si azi. I-au azvarlit ca pe niste saci din caruta in colbul drumului. Unul din padurari a racnit: "Uitati-va-ti bine la ei! Asa o sa pateasca de-acuma toti dusmanii Partidului...". Oamenii se uitau tristi si inspaimantati. Erina isi aminteste de un barbat care acoperea cu palmele ochii flacauasului sau si-n timpul asta plangea. In acele zile, izvernenii i-au jelit pe cei trei straini ca pe copiii lor de sange.
Au fost lasati acolo o zi intreaga, in batjocura, sub porunca sa nu-i atinga nimeni. Doar sa-i priveasca. Parul cel blond devenise cenusiu, cu suvite tari. Sangele se amestecase cu praf si se uscase. S-a poruncit facerea unei lazi cu trei "odai", trei despartituri in care sa-i bage pe toti si apoi sa-i ingroape in pamant, fara preot. Aici, in fata primariei, o cunosc pe fiica tamplarului care a faurit sinistrul sicriu. O cheama Calistita Pantir, Parvanescu de fata, este o femeie rotunda si oachesa, usor lipicioasa la discutii. "Da, taticu meu, bunu meu tatic, le-o facut atunci tronu, impreuna cu un alt tamplar, Talpes Ion. Ei doi o facut tronu. Si retan minte ca acuma, cum planjea taticu meu cand facea lada ceea. Batea cuie in tron, lovea in cui si planjea. Asta o fost o intamplare trista la noi in comuna. Inainte de vreme oamenii nostri era cuminti, linistiti. Nu se mai intamplasa niciodata pana atunci asa ceva..."
Apare si tanarul Dragan, jandarm public in sat, curios sa afle ce tot intrebam noi aici. Doar asa puteam sa-l intalnesc pe nimeni altul decat fiul femeii care a incercat odinioara sa ii stearga de sange pe cei trei tineri cu frunti de inger. O chema Dragan Domnica si, intr-adevar, a avut mult de suferit dupa aceea. Iar Dragan Petre, tatal jandarmului de azi, s-a dus atunci, in seara venirii carutei in sat, la seful de post, cu o farfurie plina de friptura de porc aburinda. Gestul lui a ramas bine infipt in memoria satenilor: "L-a intrebat: "Domnu sef, ati mancat azi dimineata?". El a raspuns ca nu. Atunci, tata i-a impins farfuria sub gura si i-a strigat: "Na, ia si mananca! Ia si mananca, ca e destula carne. Carne de om tanar ai mancat azi dimineata. Ai impuscat niste oameni nevinovati!..."". Mos Gheorghe Balu ne aude de pe banca lui, unde sade picior peste picior, o casa mai incolo. Se baga in vorba asa, de la departare, fara a catadicsi sa se apropie, putin intepat si atoatestiutor: "Ce prostii vorbiti voi acolo, ba?...". Dar ne spune exact aceeasi poveste, de la inceput. Mai mult, ca acest sef de post numit Boboc a fost ocarat de insusi maiorul venit de la Securitate de la Severin, ca sa cerceteze cazul. A auzit el, cu urechile lui, cand maiorul i-a spus: "De ce-ai tras, ba? Ce arme au avut ei, ba? Ce dovezi ai avut? Ai omorat niste copii nevinovati, baaa...". Asta a auzit. "Politaru se astepta ca-l inainteaza in grad, da nu l-o inaintat niciunde. Si n-o trecut doua luni de zile pana cand el s-o dus in Baia de Arama, calare pe-un cal. Si-n centru orasului o cazut de pe cal si i-o ramas creierii acolo, pe asfalt. Pe loc o murit, blastamatu..." Mos Balu l-a cunoscut si el pe Firulescu, "nemuritul" care-o scapat. Imi zice si unde a stat in Severin, in blocul turn de deasupra Postei. L-a cunoscut chiar si pe blondul cel frumos. A fost coleg de liceu cu fratele Verginicai, invatatoarea din sat, iar asta i-a fost prieten. Umbla vorba ca acest Eugen era "un medic asa de bun, ca facea injactii la oameni, ca sa le treaca de foame. Mergea prin sate si le facea injactii la oameni, ca sa-i scape de foame..." El, Eugen, a fost pus in despartitura din stanga a tronului cu trei odai. In dreapta a stat Eftimiu, celalalt student, iar in mijloc fratiorul cel mic, pe care nu-l recunostea nimeni. Apar alti si alti izverneni acolo, in fata gazetei de perete, isi dau ghes sa-mi vorbeasca despre cele intamplate atunci. Despre Gina lu Miaila, femeia care se ducea noapte de noapte in "simitir", ca sa tamaieze mormantul copiilor. Patruzeci de zile, noapte de noapte s-a dus, pe ascuns, cu trocuta de tamaie in cimitir, rugandu-se pentru sufletele lor. Daca o prindeau, poate c-o impuscau si pe ea. Oamenii vorbesc, apoi, despre venirea parintilor Bocarnea in sat. Despre cum s-a straduit tatal Bocarnilor sa nu verse nici o lacrima. A trecut demn, pe langa ucigasii copiilor sai, fara sa le arunce macar o privire. A intrat la seful de post, s-a uitat la niste poze si a zis sec: "Da, sunt baietii mei". Despre cum s-a intors el, apoi, peste vreo trei luni, si a furat intr-o noapte cu luna osemintele feciorilor din cimitir si le-a dus la Severin, pentru a-i ingropa crestineste. Dupa aceea, nu se mai stie nimic. Unii zic ca amandoi parintii au innebunit. Altii, ca imediat dupa inmormantarea din Severin, cei doi au inchis casa si au plecat din tinutul Mehedintilor pentru totdeauna.
Pedeapsa
Trecura apoi cateva luni de la crima si satul se mai linistise. La portile oamenilor a batut iarasi vanzatorul de vopsele pentru covoare si scoarte, venit cu marfa, ca-n fiecare an, din indepartata Moldova. La Erina insa, comerciantul a zabovit mai mult. Iat-o ce povesteste: "Strainu mi-o zas: "Doamna Nina, ati vrea sa-mi aratati si mie unde-o murit aia trei copii care-o fost impuscati?". Eu am iesat din deal de casa mea, ca se vede. I-am aratat muntele. El o oftat asa, tare si, dupa ce l-am "sersetat" mult, pan la urma mi-o spus ce are pe suflet. Face: "Sa stiti, doamna Nina, ca la noi, in Moldova, ii dus blestam intr-o manastire, cu numele copiilor astora scris pe-o plantica (panza) neagra! Parintii copiilor o dus blestamu in Moldova, la o manastire din munti, asa incat calugarii sa-i pomene pe ucigasi in veacu vecilor..."" Iar vinovatii au inceput sa cada sub blestem, unul dupa altul. Unii au murit fulgerator, imediat dupa crima. Pe altii i-a tinut Dumnezeu in viata, doar atat cat sa-si vada copiii murind, iar apoi sa moara si ei, foarte greu, in chinuri. Tuturor li s-a sters numele. Nici unul din neamul lor nu mai traieste. Si nici unul n-a murit de moarte buna, "asa cum moare un om". Erina mi-i insira pe toti, de parca ar citi un pomelnic al Satanei. "Patrut Parvanel, ticalosu care i-o primit la conac. Imediat, in scurt, i-o murit prima nevasta. Si-o luat alta, o fata mare, da i-o murit si aia. Imediat, i-o murit copilu, unu de-i zacea Berlic: l-o taiat la coltu blocului la Herculane, l-o gasit mort acolo, dupa un joc de carti. Si abia pe urma o murit si el, ca sa-i poata vedea pe toti ai lui domurind. Ion Parvanel, fratele mai mic a lu Patrut, ala de i-o doborat pe poteca. Nu la mult timp, i-o dat nevasta foc in casa. O pus benzina pe el si i-o dat foc. Anica Parvanel, sora lu Ion si a lu Patrut, cea care s-o dus in sat si-o anuntat primaria ca in munte is partizani. Traieste. Omu si copchiii i-o murit. O ramas singura, cu doua casi pustii si ea ii damblagie. (Am batut mult la poarta ei, dar nu ne-a raspuns. "Nici sa nu intrebati, ca nu spune. Cum dracut sa spuna, dac-o fost in cauza ea?", ne sfatuieste Erina.) Ion Stoican, padurar, unu din aia care-o tras in ei. Vreo patru ani o stat la pat bolnav, cu dureri ingrozitoare si tot nu putea sa moara. Oricat se straduia, nu putea sa-si dea sufletu. Pantir, padurar. Si asta o tras in ei. O murit tot asa, foarte greu, dupa ani in care-o stat pe pat ca un mort. La fel si fiu-su, secretar cu propaganda la comuna, o murit foarte greu, paralizat, deformat. Nicolae Boanca, comunist, o fost de fata. O avut trei copii si tati o murit. Imediat dupa ultimu, o murit si el. Nica Covasala, zis Nica a Lutii, cel mai a dracu comunist de pe toate vaile astea. O avut doi copii si o murit amandoi, sub ochii lui, pe urma o murit si el. S-o termenat si cu familia asta. S-o termenat cu toti aia care o urcat in dimineata aia de primavara pe munte. Ptiu, da-i la dracu!..."
Dezlegarea
A mai ramas numai o singura intrebare nelamurita: au vrut sau nu au vrut baietii astia sa se alature partizanilor din munti? Pentru asa ceva, Erina ma trimite la Ghita Ducu, omul din Prejna pe care ea il socoteste cel mai intelept din cati a cunoscut, caci numai el poate sti. La el au stat cei trei tineri inainte de-a veni in Izverna, el i-a adapostit si nu i-a tradat. Asa ca sunt nevoit sa ma intorc iarasi in timp, in ziua dinaintea crimei si sa "dobor" zeci de kilometri, pe acelasi drum pe care cei trei au urcat atunci, de la Prejna, venind catre moarte.
Ghita Ducu traieste si azi, in aceeasi casa mare, "chiabureasca", din mijlocul satului, are si acum stravechea masina de lana - care inca functioneaza si renteaza baneste - si cele doua putini mari de cas in care i-a ascuns odinioara pe cei trei-patru baieti (pe atunci era cu ei si Firulescu), riscandu-si astfel viata. A fost, inainte de Maria Vintila si de ucigasi, ultimul om care i-a vazut vii. Doar el, sarmanul, nu mai e la fel de tare ca pe-atunci, cand avea 28 de ani. Abia merge, incovoiat, sprijinit in doua carje de fier. Mintea si glasul insa i-au ramas la fel de limpezi. La inceput, zice ca nu stie nimic. Banuitor foarte, ma intreaba intruna cu ce se-ocupa gazeta asta a noastra? Nu stiu de ce, dar simt ca, si dupa atatia ani, inca ii mai e teama. Doar cand i se alatura in tinda si Felipa, credincioasa lui nevasta, care-i zice ca stie revista demult, se hotaraste sa vorbeasca. Si aici apare marea surpriza. "Da, cred ca vroiau sa se inscrie in Rezistenta. Nu erau inscrisi, da tocmai vroiau, le suradea ideea. I-o trimis la mine special un fost coleg de-a meu de scoala, unu Dinica Izverceanu, ca sa le zic cum pot sa ajunga la Luta Popescu, vestitu sef al partizanilor din Caransebes, cea mai mare grupare anti-comunista din tot tinutu asta. Probabil ca ma stia mai dizident, c-am fost pe la national-taranisti, si-o fi crezut ca stiu, da eu nu stiam. Am mintit eu 50 de ani, da acuma pot va spun sincer: chiar nu aveam nici o legatura cu Luta. Oricum, ce retin sigur ii ca ei vroiau s-o ia spre Herculane, Caransebes, sa-l intalneasca pe Luta, da o gresit drumu: o apucat la dreapta si o dat inspre Izverna. Daca nu greseau, poate ca si acum erau vii. Da asa le-o fost soarta. La mine n-o stat mult. Tin minte ca le-am dat de mancare, i-o pus nevasta la masa, le-am dat si o paine pentru drum. Unu dintre ei era mai inalt, cu par galben si asta radea mereu, avea asa, niste dinti mari si frumosi. Era om foarte invatat, am auzit c-ar fi fost in anul trei la Medicina. Erau toti patru voiosi, se-ntalegeau bine intre ei si mereu faceau haz pe seama comunistilor, ca-s cam prosti si cam incuiati, da asta asa, ca niste copii. Si nu stiu cum dracu o aflat ceva comunistii astia de la Consiliu, c-o venit la mine. Cand i-am vazut ca vin toti, pe ulita, am inlemnit de frica. Am fugit si i-am luat pe baieti si i-am bagat in niste putini mari, de doi metri inaltime. Si, pe cand intrau acolo, am obsarvat ca al mai batran, Firulescu, avea la sold un pistolet. Doamne, l-am vazut, da, da, un pistolet adevarat, si atunci mi s-o facut si mai frica. M-am gandit c-o sa-l foloseasca, dac-o sa-i caute pe-acolo, pe la putini. Da nu l-o folosit. O stat inauntru cuminti si n-o zis nimica. Na, acuma astia, toti comunistii din Prejna, mi-o intrat in curte. N-aveau de unde sa stie de tinerii aia, caci nici macar nu erau inca partizani, da aflasera doar atat: c-o intrat la mine niste straini. Si o-nceput sa caute. "Unde tai partizanii, ma?". Eu, galban. In vremurile alea, pe mine, care eram dat si chiabur, puteau sa ma impuste pentru orice. O iesit din casa si socru-meu, mai cu curaj: "Ce partizani, ma? Aveti ordinu Parchetului ca sa cautati aici? Ia plecati de-aicea, ma!". Ei, nu. Cautau. Norocu nostru o fost ca atunci o aparut si primaru, un om cumsecade, din Bolvasnita. Si primaru o zis: "De aia patru baieti vorbiti? Aaa, lasa, ba, ca-i cunosc eu pe astia, umbla prin sate c-o Biblie in mana. Ce partizani sa fie copiii astia?...". Cand o iesit comunistii pe poarta, am ramas aici, in mijlocu ograzii, si-am simtit abia atuncea ca mi se taie picioarele. Dardaiam asa, singur, din tot corpu. Recunosc, mi-o fost frica. Tare frica. I-am scos pe baieti din putini si ei o plecat. Eu am ramas aicea si ei o plecat mai departe, spre Izverna..."
In labirint
"O sora?... Victoria, o sora a celor doi frati ucisi?" "Da", zice Ghita Ducu, "s-ar putea sa traiasca undeva, la Drobeta Turnu-Severin. Poate o gasiti acolo, in oras, la "Evidenta Populatiei"..." Gonim pe sosea, de-a lungul Dunarii, grabiti sa mai prindem deschis la Politie. E vineri la amiaza, nu mai avem timp. Femeia ofiter de la ghiseu tocmai iesea. Alergam dupa ea. O prindem in ultima clipa. Ne trimite spre un coleg, la arhive, aflat si el pe picior de plecare. Nu ne poate ajuta. Confidentialitatea informatiei. "Aaaa... la ce revista ziceati ca lucrati?" Ii zicem. "Bine, reveniti peste doua ore. Voi cauta." E cititor, un "fidel". Intre timp, umblam prin oras. La posta, cautam in cartea de telefoane. Nici un Bocarnea. La primarie, la "Serviciul cimitire": nici un Bocarnea inmormantat in ultimii 14 ani. La cimitir, incercam s-o luam dintr-un capat, sa citim fiecare cruce. "Zadarnic", ne zice administratorul, la telefon. "Sunt peste 40.000 de cruci, e aglomeratie. Iar daca in saizeci de ani nu ti-ai platit locul de veci, ingroapa alt om peste tine..." Dam de baut groparilor, ii platim ca sa caute. Le promitem ca, daca vor da de cele doua morminte, le vom da o recompensa frumoasa (n-aveau sa le gaseasca nici dupa trei zile de cautari). Pentru noi, pozele de pe cruce ale celor doi frati devenisera acum adevarate comori... Revenim la Politie. Intr-adevar, ofiterul cautase: "Sa stiti ca e un nume foarte rar. Sunt vreo doua sute de Bocarnea in toata Romania, nici unul din Severin...". Ne zice c-ar fi mai bine sa renuntam. "...Totusi, o Victoria Bocarnea, cu nume de fata, ar cam fi. Undeva in Olt, pe la Bals, dar si-a schimbat numele prin casatorie. Dupa cat se pare, a trait o vreme pe aici. Dar nu in centru, ci intr-un fel de sat la capatul orasului: Gura Vaii. Mai mult chiar nu va pot spune."
Sef de gara in Gura Vaii e-un tinerel. Ne indruma la nea Gelu, seful batran care-a fost aici inaintea lui. Nea Gelu ne vorbeste incruntat, prin usa intredeschisa. El e vaduv, bolnav, nu primeste pe nimeni. Din pacate, a fost sef doar de prin 55. "In 49 spuneti? Aaaa, pai gara nu era aici, era jos, in vale. Gara veche. Cred ca numai un singur om mai traieste de-atunci. Un ceferist batran, unu Fanica Piringiu..."
Naluca
Il gasim intr-o casuta din vale, picotind pe un scaunas albastru, in fata casei. Are aproape 80 de ani si, intr-adevar, a lucrat la calea ferata inca de copil. Iar fiecare cuvant pe care incepe sa-l spuna acest omulet carunt ma emotioneaza nespus. Da, i-a cunoscut pe Bocarni. Traiau la capatul satului, in casa garii vechi, care s-a demolat demult. Jos era gara, sus, la etaj, locuiau ei. O familie de oameni linistiti, veseli, care se-ntelegeau bine. Nu erau din partea locului, ci ardeleni veniti de undeva, de prin Brasov. Lumea nu apucase prea bine sa-i cunoasca. Tine minte doar ca aveau niste muscate intr-un balcon. Niste muscate rosii, frumoase, pe balconasul unde, din cand in cand, aparea Victoria si se uita la trenuri, cum trec. "Victoria mi-o fost colega de clasa, dintr-a-ntaia pana-ntr-a saptea. Avea asa, doua coade groase cat mana, pe cap. Tata Bocarnilor era un om mare, vartos. Strasnic ceferist. Mama lor ne-o fost invatatoare aci, in Gura Vaii. Cei doi frati cred ca erau mai mari decat noi, nu-mi amintesc. Eugen ala era ceva de speriat la carte, lua numa de zece. S-o auzit pe urma niste zvonuri, c-ar fi fost impuscati sau asa ceva, da noi n-am stiut nimica. Acia nu s-o aflat. Imediat dupa mormantarea copiilor, Bocarnii si-o strans lucrurile si-o plecat. Nu si-o luat ramas bun de la nimeni din sat. Tarziu, am aflat ca el si-o ingropat feciorii in Severin, da n-o chemat pe nimeni la mormantare. Cine stie ce-o fost? Li s-o sters numele, zau asa... Si sa vedeti: dupa vreo treij de ani de la plecarea lor, eu ma duceam cu un tren in partea Buzaului. Ne-am oprit undeva, in Oltenia, parca... da, in Bals si acolo am stat mai mult. Am coborat din tren si-am asteptat ca sa se descarce niste marfa. Era dimineata devreme, frig, nici o crasma deschisa. Toata gara era acoperita de ceata. Si atunci, am vazut-o. Mama Bocarnilor statea singura, pe o banca, era batrana, inca imbracata in doliu si se uita asa, trista, la trenul nostru. Nu-si pierduse mintile, cum se zvonea. Da era in negru, si stiti ca omu cand ii in negru, nu prea-ti vine sa intrebi prea multe. M-am pus langa dansa, pe banca, si am stat vreo cinci minute. I-am povestit despre ce mai ii nou prin sat, chestii de astea. Pana la urma, mi-o zis si ea cate ceva. Mi-o zis ca traieste singura cu barbatu ei intr-o casuta, langa gara. Ca fata, Victoria, se maritase si-o plecat de acolo, din Bals. Ca sa nu ma uit la hainele ei negre - nu-i mai murise nimeni in familie, dar de la moartea celor doi baieti n-a dezbracat nici o zi doliul. Tinea doliu chiar si atunci, dupa atata timp, dupa copiii ei. Si mi-o mai zis ca are uneori asa, "o placere", dimineata: sa vina aici si sa se uite la trenurile care pleaca departe. Pe urma, trenu meu o plecat si-am mai vazut-o doar o singura data, cand ceata se ridica, de pe scara vagonului. Statea dreapta, in picioare, in mijlocu peronului gol si imi facea semn cu mana, de ramas bun."
(Fotografiile autorului)