Presedinte al Festivalului international de film "Anonimul", marele actor, fermecat de splendoarea Deltei, s-a lasat prins in corzile unui interviu
La primul Festival de Film Independent - Anonimul, Marcel Iures a avut calitatea de Presedinte. Minunat prilej pentru un gazetar de a-i solicita un interviu. Grea incercare, reinnoita de-a lungul unor zile si nopti in care, cu exceptia orelor petrecute in zeci de proiectii simultane, Marcel Iures, ca orice presedinte care se respecta, alerga de colo-colo, pentru ca totul, in organizarea unui festival de o asemenea anvergura, sa iasa "ca la carte". Dar, am incercat si am reusit.
- V-am auzit vorbind pentru un post de televiziune despre faptul ca adeseori, in viata, destinul te duce unde vrea el. O afirmatie care se potriveste cu numele dvs.: Iures. Zarita din sala de teatru sau dintr-o sala de cinema, viata dvs. pare, intr-adevar, un "iures" de intamplari si evenimente. Credeti ca ar putea exista o legatura subterana, nevazuta, intre numele oamenilor si destinul lor?
- Exista, cum sa nu existe! Numai ca acest Iures este numele de fata al bunicii mele. Pe bunica mea dinspre mama a chemat-o Ana Iures. Numele acesta mi-a revenit mie, dupa o serie de intamplari complicate, pe care n-are rost sa le povestim acum.
- Atunci hai sa vorbim despre intamplarile care v-au facut sa va alegeti aceasta profesie... Sunteti craiovean. Ati avut pe cineva in familie dedicat scenei? Cine v-a daruit cu aceasta sete de carte? De cultura?
- Ce-i drept - vorba regizorului Sandu Dabija -, eu am scapat cam devreme in biblioteca. Culmea e ca n-am avut-o. Am scapat in biblioteca scolii, in biblioteca oraseneasca... Mult mai tarziu, cand am inceput sa ma descurc cu banii, am indraznit sa-mi comand carti... Exista pe atunci "Cartea prin posta", un mijloc extrem de comod de a-ti satisface foamea de lectura. Asa mi-am cumparat carti fundamentale - fara sa inteleg, uneori, mare lucru din ele. Dar cand a venit vremea lor, au existat si le-am avut la indemana. In plus, am avut parte de o scoala minunata la Craiova. Am avut profesori care m-au impins spre lectura. Scriau si manuale, la vremea aceea... Mai ales de profesorul meu de romana, d-l Negreanu, imi aduc aminte cu mult respect si placere. Apoi am urmat Scoala Populara de Arte. Elev fiind, am jucat in cateva piese de Giraudoux, Cehov, fara sa simt o atractie speciala pentru scena. Dar intr-o dimineata, ceva anume s-a produs, am simtit asa, un imbold inexplicabil, care m-a facut sa-l caut pe Remus Margineanu, marele actor de la Nationalul din Craiova. I-am spus ca vreau si eu sa ma fac actor. A sarit in sus: "Esti nebun? Mai sunt trei saptamani pana la examen! Ma rog, daca vrei cu tot dinadinsul, hai sa facem un repertoriu". M-a dus intr-o salita, undeva, acolo, la teatru, si m-a intrebat: "Stii vreo poezie? Iti place sa spui poezii?". Nu-mi placea. Nu-mi placuse niciodata sa spun poezii, de citit, citesc, dar doar asa, pentru mine. Citesc cu regularitate Eminescu, Georg Trakl, Vasile Voiculescu, sonetele lui Shakespeare... Am invatat cu greu cele sase poezii pe care mi le-a ales Remus Margineanu, o balada si un fel de proza care se cerea pe atunci... La examen, am citit ceva din Fanus Neagu, un text superb... Spre stupoarea tuturor, inclusiv a lui Remus Margineanu, am trecut de etapa eliminatorie. Eram chiar mandru de izbanda mea. Dar si foarte inspaimantat.
- Cine era in comisia aceasta de "inspaimantare" a sperantelor?
- Pai... printre altii: Beate Fredanov, Dem Radulescu, Octavian Cotescu si George Carabin... Imi amintesc ca dupa ce am trecut de aceasta etapa eliminatorie, domnul Carabin s-a apropiat nitel de mine si mi-a spus cam asa: "Daca se intampla cumva sa intri in aceasta facultate... n-ai vrea sa te mai tunzi un pic?".
- Era perioada hippie, a pletelor pana la umeri!
- Da, dar asta nu m-a impiedicat sa reusesc la examen. Am intrat la clasa Marin Moraru.
- Apropos de baiatul cu plete. La vremea aceea am fost cu totii foarte impresionati de felul cum aratati in filmul de debut, Vis de Ianuarie, in care il interpretati pe marele compozitor Franz Liszt. Faceati o aparitie extraordinara... De altfel, era vorba de un film foarte bun, realizat de un tanar - pe-atunci - regizor, Nicolae Opritescu. Ce l-a impresionat oare in clipa cand v-a ales? V-a vazut jucand?
- M-a vazut intr-un spectacol, Oedip salvat, cu Mirela Gorea si Adrian Pintea, in regia lui Mihai Maniutiu. Si m-a mai vazut in Kean, piesa lui Sartre, cu care mi-am dat examenul de stat. Jucam rolul titular, era un spectacol maraton, de vreo trei ore si jumatate, pus in scena, la clasa, de Marin Moraru si Adriana Popovici. M-am speriat ingrozitor cand am inteles ca voi face film! Insemna ca voi avea primul meu rol, intr-un cinema profesionist! Si inca intr-un rol principal! Am jucat alaturi de Rodica Tapalaga, de Gelu Nitu si de Colceag. Fata tanara care se indragosteste de Liszt era Gabi Cuc. Nu mai este in Romania. A plecat. O actrita minunata...
- Cum a fost, cum este experienta dvs. din film, raportata la cea din teatru? Iubiti deopotriva si teatrul, si filmul?
- Experienta mea din lumea filmului a pornit cu foarte mare entuziasm, al carui punct culminant s-a petrecut la intalnirea cu Mircea Veroiu. O intalnire care s-a produs cam devreme pentru mine - aproape ca nici nu eram pregatit sa ma intalnesc cu un asemenea mare regizor... Cu toate obstacolele, cu toate certurile, cu toate mizeriile din acea vreme, era un privilegiu sa lucrezi cu un astfel de om... Era important pe atunci sa te bucuri cand te intalnesti cu asemenea oameni. Un astfel de creator, in lumea teatrului, a fost si este regizorul Mihai Maniutiu, pe care eu il socotesc un fel de suflet-geaman. Revenind la Mircea, el arata, ca si mine, ca venit dintr-un alt spatiu. N-avea nimic cu eroii comunisti. Pe mine, cand ma vedeau, imi alaturau un joben, un sal alb, de matase, un pahar de absint sau de sampanie, manusi albe, glac, si o pelerina lunga... La un moment dat, am inceput sa ma lupt cu imaginea asta... As fi ramas prizonier al unui sertar ori al unui insectar... Partea buna din aceasta "categorisire" a fost faptul ca am putut intalni oameni ca Veroiu si alti artisti ca el, care lucrau doar pe anumite scenarii. Eu, de pilda, dupa Liszt am jucat in Castelul din Carpati, un Jules Verne regizat de Stere Gulea, un film valabil si astazi, cred. Apoi, in doua filme ale lui Veroiu, dintre care unul a fost un fel de... joaca. Vorbesc despre Artista, dolarii si ardelenii. Apoi am jucat intr-un film despre care nu am simtit de la inceput ca va fi o "piatra" importanta, determinanta, in cariera mea. Este vorba despre Sa mori ranit din dragoste de viata. Un film extraordinar, nu indeajuns de pretuit la el acasa, nici inainte, nici dupa Revolutie. Din fericire, filmul a fost amintit elogios in revista americana de specialitate Variety. De asemenea, a fost mentionat numele regizorului, cat si al meu, ca interpret. Sa apari in Variety echivaleaza cu un premiu.
- In cariera unui mare actor se vede, de obicei, mai ales luciul, stralucirea. Despre efortul titanic din spatele cortinei nu se spune aproape nimic. Banuiesc ca nu va jenati de acest cuvant compromis astazi: munca...
- Eu am un cult pentru munca si pentru respectul de sine. Nu cred ca in viata unui actor au ce sa caute exhibitionismul, detracarea, neseriozitatea, lipsa de cuvant... Ma uit, de o buna bucata de vreme, la generatiile mai noi. Ei zic ca sunt seriosi. Sau, in cazurile cele mai bune, isi doresc sa fie seriosi. Cu toate astea, in majoritatea lor, fug de efort. Ignora faptul ca aceasta meserie se face cu mult efort, cu efort interior. Mare! Cu delimitari, adesea dureroase, cu interdictii, adesea dureroase. Cu meseria asta traiesti intr-un regim de frustrari provocate, asumate. Din fericire, satisfactia, implinirea justifica acest chin.
- D-le Iures, sa aruncam o privire si catre cariera dvs. internationala. Ati jucat intr-o multime de filme. Cum v-au primit cei de la Hollywood, actorii, regizorii? Erati un extraterestru, un actor din Europa de Est...
- Ceea ce este binefacator cand te duci in Occident este buna educatie care functioneaza acolo. Aceasta binefacere este prima bucurie pe care o resimti cand ajungi in preajma occidentalilor. Oamenii sunt educati, sunt politicosi. Americanii - facand parte dintr-un mare popor, ideologizat pana in maduva oaselor - trebuie sa fie constienti ca ei conduc planeta. Ei trebuie sa fie intruna in zona performantei, pana si cand sunt politicosi. Cand zambesc continuu, cand te tutuiesc din prima clipa, cand iti spun pe nume, tot din prima clipa. Cu toate acestea - nu te simti discriminat!
- Nici chiar acolo, pe celebrele platouri de la Hollywood?
- Nu. Deloc. Nici o clipa. Ei isi traiesc rasfaturile, beneficiile de "star"-uri intr-un mod decent. In orice caz, o fac departe de privirile altora. Nu au pus niciodata vreo distanta intre ei si mine ori intre ei si alti actori veniti din Europa, din zona fost comunista.
- Dar oare, dincolo de aceasta bunacuviinta, si-au dat ei seama cam cu cine au de-a face? Au ajuns sa inteleaga cate ceva din personalitatea actorului Marcel Iures?
- Da. Cred ca da. Americanii au, si in admiratie, o forma de bun-simt, de masura. Uimirile lor sunt pe cat de sincere, pe atat de masurate. De pilda, nu li se pare normal ca un actor venit de departe, dintr-o Europa aproape necunoscuta lor, sa vorbeasca doua, trei, uneori si patru limbi, in timp ce ei nu cunosc decat limba lor, americaneasca! E o performanta de alta natura decat cea actoriceasca. Dar este o performanta pe care ei o trateaza ca atare... M-am simtit foarte bine in preajma lor atunci cand am lucrat cu ei. Sunt buni profesionisti, chiar daca rasfatati, chiar daca uneori gomosi, chiar daca... vag - capriciosi... Dar lucreaza ca sclavii. Nimeni nu iese din acest tipar. Nici Nicole Kidman, nici George Clooney. Si ei sunt obligati sa se poarte asa. Tine de contract. Daca isi schimba atitudinea, fac nazuri, intarzie la filmare, totul se inregistreaza si, la un moment dat, contractele ar putea sa se arate mai rar...
- Stiu ca va simtiti ocrotit de Dumnezeu. Dar de patria in care traiti, de Romania?
- Cred ca Romania are o forma de suferinta pura. E ca o gluma a lui Dumnezeu. Am fost pusi in acest rai, iar tragismul vietii noastre consta in lipsa oricarei obligativitati. Noi trebuie sa ne-o impunem. E o incercare infernala, cumplita. E mai rau decat traiul in desert. E cumplit sa traiesti in paradis si sa nu stii ce sa faci cu el... Chiar asa, ce sa faci? Sa-l murdaresti zilnic?
Fotografii: Fundatia Anonimul