Intr-o limba de circulatie restransa, scriitorul, oricat de talentat, e cunoscut doar de conationali. Sansa lui la recunoastere mondiala a fost mult timp - si mai e si azi - capitala culturii, Parisul. Daca reuseste sa starneasca interesul unui mare editor francez. Apoi, sprijinite pe valoarea reala, se pun la bataie tehnicile de promovare: cronici si interviuri in publicatii cu tiraj mare, in emisiuni Tv foarte urmarite, sedinte de autografe etc. Tot editorul are grija ca volumul sa ajunga la membrii juriilor ce acorda premii (cateva din cele mai ravnite distinctii literare au si o sectiune etranger, pentru traduceri, iar in Franta, efectul comercial si de prestigiu al premiilor este considerabil). Daca un autor strain a devenit foarte vizibil la Paris, pietele de carte ale lumii il doresc. Desigur, nu oricui ii e accesibil acest drum, ci doar acelor scriitori capabili sa aduca un suflu nou, o tematica inedita, o expresivitate speciala. Nu e aici locul sa explic de ce literatura poloneza, ceha, maghiara, chiar albaneza sunt mai bine cunoscute in lume decat cea romana si cat se datoreaza acest fapt politicii culturale de la noi. Daca intru in subiect umplu toata rubrica si nu acesta e rostul ei. Sa ma intorc deci la Milan Kundera, cel mai cunoscut scriitor ceh in viata. Are 75 de ani si de aproape 30 locuieste la Paris. Romancier, nuvelist, eseist si dramaturg afirmat in tara natala in perioada de deschidere din anii 60, el a rupt viguros cliseele oficiale comuniste ale Cehoslovaciei, cu o forta satirica mostenita de la Hasek si o pofta de a povesti venita din traditia Europei Centrale. Dupa invazia din 1968, a devenit suspect puterii instaurate cu tancurile sovietice si, dupa trei ani in care n-a fost lasat sa publice, a avut de patimit cu cenzura, ceea ce l-a determinat sa plece in exil. Stabilit in Franta, a continuat sa scrie romane cu motive cehesti in limba sa materna, traducerea lor facandu-l celebru. Dupa doua volume superbe de eseuri scrise direct in franceza, Arta romanului si Testamentele tradate, in care isi explica optiunile estetice, s-a incumetat sa scrie si doua romane in limba tarii de adoptie. Lentoarea, publicat in 1995 la Gallimard, este al saselea roman tradus la noi in seria de autor de la Editura "Humanitas". De fapt, cartea nu e incadrabila strict: e si roman, si eseu, si fabula, si satira, intr-un amestec seducator care include o morala si o filosofie. Nici nu se poate povesti, trebuie sa cititi ca sa intelegeti la ce maiestrie a ajuns Kundera sub aparenta dezinvolturii ironice. Meditand la epoca noastra caracterizata prin viteza si isteria care ne fac sa inghitim pe nemestecate bucati de viata, fara sa le savuram pe indelete, Lentoarea e o pledoarie pentru zabava, pentru degustarea placerilor, fie si usuratice, ale existentei, pentru contemplarea naturii. Caci, spune Kundera, exista o legatura ascunsa intre lentoare si memorie, intre viteza si uitare: "Nivelul lentorii este direct proportional cu intensitatea memoriei; nivelul vitezei este direct proportional cu intensitatea uitarii". Pe aceste doua axe e construita si epica romanului. Naratorul si sotia sa decid sa-si petreaca o scurta vacanta la un castel transformat in hotel. Odata ajunsi acolo, dau de participantii la un congres international de entomologie, si naratorul traieste in paralel doua comedii: reconstituie din imaginatie o poveste galanta de la 1777, petrecuta in acel loc, si asista la peripetiile si conversatiile de un haz enorm ale congresistilor vecini. Acest vagabondaj prin timp si printre variate subiecte - de la ideologie la disidenta, de la erotism la politicieni "balerini", care vor cu orice pret sa ocupe scena mediatica, de la Kissinger la Jan Hus - nu condamna pana la urma timpurile noastre, ci te face sa razi ingandurat, daca se poate spune asa. Cel mai bun roman al lui Kundera, in care exploreaza ironic determinismele si contingentele existentei umane, se intituleaza Insuportabila usuratate a fiintei. Despre Lentoarea, critica franceza a scris ca e o pledoarie pentru foarte suportabila usuratate a fiintei.