Crucea de pe drumul de tara
Ajuns ca din intamplare pe Valea Topologului, la Burlusi, pictorul Horia Bernea a avut o revelatie. Mergand pe ulita satului, s-a oprit in fata celei mai frumoase Troite pe care o vazuse vreodata. Tulburat peste masura, pictorul nu se mai satura privind culorile nesterse ale icoanelor, ornamentele si suprapunerea rafinata de cruci asezate ca niste ferestre deschise spre Dumnezeu. Ochiul lui de mare artist nu putea sa-l insele. In simplitatea ei taraneasca, Troita din Burlusi era o bijuterie. Locul ei nu putea fi decat in sala principala a Muzeului Taranului Roman, organizat pe o idee de exceptie: Crucea, fundamentul existential al satului romanesc.
Fara sa mai ezite, pictorul a facut toate demersurile sa mute Troita la Bucuresti. Totul s-a petrecut rapid si fara amanare. In cateva zile, Troita lua drumul muzeului. Cine putea sa-si imagineze ca, nu peste mult timp, satul Burlusi va fi in pragul razmeritei... Vazand locul Troitei pustiit, oamenii s-au simtit furati. S-au adunat in fata bisericii, in timp ce clopotul suna a nenorocire. Furiosi, taranii si-au varsat naduful pe parohul satului, preotul Tache. L-au fugarit pe ulita, l-au inchis in altar, l-au amenintat in fel si chip. El era vinovat pentru toate. Odata cu disparitia Troitei, burlusenii ramasesera parca fara protectie. Norocul si sporul casei se topisera brusc, ca o pedeapsa. Atat cat au putut, s-au luptat sa-si recastige Troita - au scris memorii peste memorii, au trimis o delegatie la Bucuresti, au discutat cu Horia Bernea, neclintit in decizia sa, dar si uimit de reactia satenilor. Si atunci, artistul a recurs la o solutie de compromis: a comandat o copie fidela a Troitei. Temporar, in Burlusi a pogorat din nou pacea. Pe locul de sub nuc reaparuse aparatoarea si taria satenilor. In adanc, insa, jarul nemultumirii nu s-a stins niciodata. Oricat de fidela ar fi ca infatisare, Troita cea noua nu se compara cu cea pe care o mostenisera de la strabunii lor. E altceva - un obiect prefacut, rece si parca fara vlaga. O amintire a ceea ce a fost candva.
Preotul inchis in biserica
Retras intre dealuri abrupte si palcuri de padure, Valea Topologului e un sat la capat de lume. Arar vezi trecand pe ulita cate o batrana imbracata in costum popular - costum valcean, cu multe flori stilizate in rosu si verde. In zare, suit pe niste picioroange imense de beton, vegheaza trist si abandonat cel mai mare viaduct din tara, menit candva sa lege fara alte ocolisuri Pitestiul de Valcea. Pe Vale, totul pare incremenit - casele batranesti cu prispa si acoperis de paie, calea ferata suspendata, vitele care pasc nemiscate pe creasta unui deal indepartat. O impresie, desigur.
La Burlusi, oamenii isi vad de treaba. Imprastiati prin gradina, grijesc livada sau intorc fanul. Te spioneaza de dupa stinghiile gardului, dar nu lasa furca din mana. Nu e timp de conversatii sau alte explicatii. Soseaua ce duce la Ramnicu-Valcea e pustie. Cand si cand, trece cate o masina sau un grup zgomotos de copii. Nu ai cu cine discuta. Doar in curtea bisericii e pauza de masa. Zidurile decojite si movilele de nisip din preajma te lamuresc ca lucrarile de renovare abia au inceput.
Adunati sub un nuc, la o tigara si un pahar de vorba, lucratorii nu par a se grabi. Sunt de-ai locului, cunosc toata povestea cu Troita, dar cand aud ca intrebam de parintele Tache, prind a schimba priviri strambe intre ei si evita sa vorbeasca in clar. Cel mai batran, Constantin Ancu, ne spune ca parintele s-a mutat din sat. Ne da noua adresa, ne explica in amanunt cum sa ajungem, dar de rascoala oamenilor nu pomeneste nimic. Zice doar ca, intr-adevar, "a fost ceva suparare in sat" si da sa treaca la un alt subiect, dar brusc, unul din cei de fata rabufneste cu suparare: "Spune-o pe aia dreapta. Parintele Tache a vandut Troita si, a doua zi dupa ce a fost dusa la Bucuresti, in sat a inceput sa ploua cu necazuri. Tie ti-a murit un manz, mie o vaca". Incet, limbile se dezleaga, oamenii se indeamna la vorba si exemplele cu intamplari nefericite nu mai contenesc. Unul si-a rupt o mana, cazand din pod; altul a pagubit la piata. Unuia i s-au imbolnavit toate gainile din curte, iar altul a fost parasit de nevasta. La inceput, au zis ca e o intamplare. Apoi, cand a luat foc o casa din sat, si-au dat seama ca nu e de gluma cu Troita. Mai mult decat atat, dupa incendiu, doi oameni au murit. S-au stins brusc si fara sa zaca la pat. S-au stins intr-o clipita, ca o lumanare cand bate o pala de vant mai puternica: poetul Ene si Vasile Geambei. Intamplator sau nu, ei au fost capul razmeritei. Ei l-au fugarit pe parintele Tache si l-au inchis in biserica, facand scandal. N-au trecut trei zile si au murit. Nu erau nici batrani si nici nu sufereau de vreo boala anume. Era ca un blestem sau ca o pedeapsa ce nu mai contenea. Suparati peste masura, taranii din Burlusi nu s-au lasat pana nu si-au primit Troita inapoi. Au primit-o, dar nu pe cea adevarata. Supararea a ramas ascunsa in sufletele oamenilor, dar nenorocirile au incetat. In Burlusi, de mai multi ani, a coborat linistea si impacarea.
Comoara pierduta
Pe langa Troita din coltul bisericii trece o femeie batrana. Paseste incet si greoi. Cu capul intors in alta parte, ezita, se intoarce, cugeta parca si, intr-un final, isi face semnul crucii. Nu se indura sa treaca oricum pe langa Troita, dar nici nu se omoara cu firea. Ce a fost nu mai este. Troita noua e ca o fotografie, nu are viata in ea. Nu are nici forta si nici sfintenie. In plus, asa noua cum este, culorile au inceput sa coboare, sa se prelinga si sa se stearga. Batrana ofteaza. O cheama Maria Velut si cu greu isi ascunde revolta. Nu intelege de ce Troita cea veche sta acum la muzeu, sa o vada toata lumea. Locul ei este in sat si rostul ei e altul - sa apere si sa protejeze. Nu o data a vazut lucrarea si minunea Troitei. De cate ori se starneau nori de grindina pe cer, era de ajuns sa se traga clopotele si oamenii sa se roage la Troita. Grindina cadea in alta parte - in padure sau in satele invecinate. Batrana vorbeste mult, repede, olteneste. Toata viata ei pare legata de Troita. Acolo si-a cunoscut barbatul, la hora de duminica, unde se aduna toata Valea - tigveni, giurgeni, valeni, petreni. Acolo era sarbatoarea si bucuria de peste an. Nu poate sa spuna daca Troita era facatoare de minuni, asa cum se zice. Ea stie ca atunci cand lucratorii de la muzeu au ridicat Troita, abia in clipa aceea, vazand locul gol, si-a dat seama ce comoara a pierdut. Satul parea acum neintreg, urat, ca o oala de lut ciobita. Apoi, a venit poetul Ene - un om simplu, dar citit. A publicat mai multe volume de poezie si in casa lui veneau artisti de peste tot locul. Poetul Ene a agitat primul spiritele. El le-a vorbit satenilor despre valoarea inestimabila a Troitei, despre povestea cu pandurii lui Tudor Vladimirescu care, numarandu-se si vazand cati lipsesc, au ridicat Troita in amintirea celor ucisi in lupte. Era o Troita stropita cu sange si lacrimi - de aceea era atat de importanta.
Maria Velut tace. In sat sunt mai multe troite. De altfel, e un obicei al locului ca fiecare familie mai instarita sa ridice o troita in dreptul curtii, cu acoperis de sita si perete de caramida, cu naframe, flori si cruciulite, in amintirea mortilor si a pargului de dragoste a celor din neamul lor. Nici una si nici toate la un loc nu se pot compara, insa, cu troita aflata acum la Muzeul Taranului Roman. Ea era regina. Era Troita troitelor. "Ce-a fost s-a dus", zice ca pentru sine Maria Velut. "Sa dam slava Lui Dumnezeu si pentru ce ne-a mai ramas, pentru troitele cele vechi din poarta Diaconilor, de pe dealul Faureasa. Daca nu erau ei sa sara cu toporul, le lua muzeul si pe acelea. Sunt vechi, maica - mai vechi ca mine si ca tine la un loc. Du-te sa le vezi."
Nucul din salcie
Din tot Burlusiul, nimeni nu stie mai bine povestea Troitei ca Ilie Diaconu. Lumea din sat ii zice Gligoi si ii cam stie de frica. E un om aspru si darz. Sta in fata portii si priveste tot ce a mai ramas din comoara satului - o alta troita. Nu e mai frumoasa decat cea dusa de Horia Bernea la muzeu, dar e mai veche si mai neobisnuita, facuta dintr-un singur copac (zice-se) inca de pe vremea lui Mircea cel Batran. Neobisnuit este si locul - retras, tihnit, inconjurat de padure. Alaturi, o alta ciudatenie: o salcie uriasa, de peste o suta de ani, in care a crescut falnic si cu frunza deasa un nuc!
In jur, sunt doar doua case: a poetului Ene si a preotului State, nepot de-al poetului si, la randul sau, mare editor de carte religioasa pentru copii, om cu drag de sat, care ar vrea sa faca un muzeu al taranului la Burlusi. Intamplator sau nu, cei trei au fost in fruntea razmeritei si au plecat la Bucuresti sa readuca Troita in sat. Doi au murit. Batranul Diaconu a ramas singur.
Asa cum sta pe banca, pare ca vegheaza ca un paznic in timpul serviciului. E mult mai bland si mai asezat decat zice lumea, dar refuza sa vorbeasca despre troita mutata la Bucuresti. Pe el il intereseaza acum doar troita din fata casei. Cand cei de la Muzeu au venit sa o ridice cu o macara speciala, batranul a sarit la bataie. Tot asa a sarit si pe vremea comunistilor, cand secretarul de partid Paun voia sa o demoleze, spunand: "Ce-i cu baraca asta? Pana maine sa nu o mai vad".
Ilie Diaconu ar fi in stare sa-si dea viata pentru troita. E a lui, ii apartine. Nu are acte pe ea, nu stie cine a ridicat-o, dar nimeni nu are voie sa o atinga. E sfanta si de neclintit. Cand tatal lui a murit, ultimul sau gest a fost sa iasa la poarta si sa mai priveasca o data crucea dintr-un lemn. Apoi, a spus: "Asta e comoara ta si a satului. Daca nu esti in stare sa adaugi, macar pastreaza". Cateva broboane de lacrimi lucesc in ochii batranului. Nu pare, dar e un mare sentimental. Langa troita a sadit doi brazi falnici, dupa numarul celor doi copii. Le-a dat nume copacilor si, cand are ocazia, vorbeste cu ei, ii alinta. De Craciun, trage curent din casa si impodobeste brazii cu zeci de luminite, primind copiii din sat cu colindul si bucurandu-se de bucuria lor.
Asezata in drum, singuratica si cu acoperisul spart, troita pare ca nu apartine nimanui. Batranul Diaconu nu-si explica de unde vine aceasta dragoste a lui pentru ea si, sincer vorbind, nici nu-l intereseaza. El stie ca, atunci cand se scoala, trebuie sa vada troita in fata casei. E ca soarele in zori, ca lumina. Inseamna ca rostul lumii si al vietii lui nu s-a schimbat. Troita, cu desenul si culorile de rosu inca vii pe ea, sta sprijinita in trei picioare scurte. E Sfanta Treime acolo. Oricat ai incerca, nu o poti misca de acolo. E ca osia pamantului. Pe ea se sprijina totul - si cele prezente, si cele din trecut.
Dimineata, cand se scoala, Ilie Diaconu isi incepe ziua inchinandu-se la troita. Tot acolo isi face rugaciunile si se reculege in liniste. E mica lui biserica. O vegheaza si o ingrijeste cum poate, asa cum i-a poruncit cu limba de moarte batranul sau parinte: "Daca nu poti adauga, macar pastreaza".
Fotografii de Petre Cojocariu