- In vara asta capricioasa, esti unul din cei mai harnici oameni de teatru. Indata dupa premiera cu Leonce si Lena, care a incheiat stagiunea Odeonului, ai plecat la Suceava cu un recital de versuri populare, sustinut in cadrul amplei sarbatoriri a lui Stefan cel Mare. La Memorialul din Sighet, si de curand la Bucuresti, la Muzeul Taranului Roman, ai evocat portretul dramatic al unei eroine din rezistenta anticomunista, Elisabeta Rizea. Inteleg ca iti vei continua turneele prin tara pana la 1 septembrie, cand incepi repetitiile cu un rol frumos in Livada de visini. Ce fel de vacanta mai e si asta?
- E vacanta pe care o astept demult, pe care mi-am dorit-o toata viata: aceea in care sa-mi pot realiza niste proiecte de suflet, care sa ma reprezinte cu adevarat ca artist si ca om. Doar asa pot sa ma incarc de energie, si nu stand pe un cearsaf la soare, unde m-ar napadi aceleasi probleme, mai grave sau mai marunte, lasate acasa.
In vara asta, am avut sansa de a-mi putea realiza doua proiecte ambitioase, care, odata implinite, m-au implinit si pe mine si m-au facut fericita. E drept ca m-am straduit foarte mult, dar am credinta ca de asta data am reusit sa dau tot ce e mai bun din mine, si-n felul asta, mi-am realizat rostul pentru care am venit pe acest pamant. Am avut si norocul de a colabora cu oameni care m-au sprijinit mult. La evocarea Elisabetei Rizea - evocare scrisa de mine pe baza marturiilor impresionante ale celor ce au cunoscut-o -, am simtit in jurul meu un zid de intelegere si profesionalitate, ridicat de doua mari actrite, Dorina Lazar si Rodica Negrea, prima in rolul fiicei Elisabetei, cealalta dand viata, asa cum stie ea, adica extraordinar, altui personaj drag si apreciat: etnografa Irina Nicolau. Am sustinut prima data spectacolul intr-o ambianta care ne dadea fiori: in inchisoarea de la Sighet, locul in care a fost torturata, timp de 12 ani, femeia pe care raul n-a reusit s-o infranga. Un gen de personaj, o eroina cu care eu n-am avut parte sa ma intalnesc pana acum ca interpreta. M-a uimit si pe mine cata forta si incredere in ceea ce fac mi-a daruit acest inalt model moral si spiritual, disparut, nu demult, din lumea noastra.
N-a fost usoara nici cealalta experienta artistica: aceea de a reusi ca, timp de cincizeci de minute, sa reconstitui, pe baza unor texte populare, portretul marelui erou din istoria noastra, Stefan cel Mare, devenit legenda in constiinta nationala. Eu am ales calea care mi s-a parut ca atinge sufletele blazate ale spectatorului de azi: versul popular - cantec, balada, un mit la care au contribuit nu numai faptele eroului, dar si fantezia si tandretea creatoare. Am putut astfel, prin intermediul unor texte ale poetului anonim, cat si ale celui cult, ale cronicarului si istoricului, sa dau glas emotiei si imaginatiei prin care ne rasplatim, din toate timpurile, cele mai inalte modele de umanitate. Chiar daca astazi, notiuni ca patriotism, iubire de glie par unora demodate - or chiar rusinoase, prin compromiterea lor de propagande politice - stiu ca fiorul traieste inca in noi. Il simt si eu, odata cu multa lume, cand un campion sportiv urca pe podium si steagul tarii se inalta in semn de cinstire. Si de asta data, ambianta naturala - cetatea Sucevei - ne-a ajutat enorm. Vorbesc la plural, pentru ca in recital, o parte din texte erau interpretate de Eusebiu Stefanescu. Iar impreuna cu noi, pentru ca totul sa iasa foarte bine si publicul sa ne urmareasca in picioare, timp de cincizeci de minute, a fost fiica mea draga, Diana Maria Mihailopol, regizoarea spectacolului. Purtand faclii aprinse in maini, urcau pe zidurile cetatii cei mai tineri vanatori de munte din armata romana, deveniti, pentru o ora, bravii plaiesi ai lui Stefan cel Mare. Atunci cand credinta in ceea ce faci si profesia inteleasa ca o nobila misiune isi dau mana, emotia te copleseste si pe tine, ca interpret, si pe cei carora li te adresezi cu toata dragostea si speranta ca te vor intelege.