Doctorul suprem
Ma numesc Vaidean Maria, am 46 de ani si locuiesc in Targu-Mures. Necazul meu a inceput anul trecut, pe 2 aprilie, cand am fost internata de urgenta la Spitalul Municipal, cu diagnosticul "insuficienta hepatica, virus hepatic C". La prima ecografie, medicul i-a spus sotului meu: "Mai intai luptam pentru viata, apoi cu boala". La internare, aveam 30-35 kg. Mi s-au facut 38 de perfuzii, timp de doua saptamani. De mancat nu puteam sa mananc nimic. La scurta vreme, am facut apa la plamani. Nu mai puteam sa ma ridic din pat, aveam nevoie de insotitor permanent. Medicul nu imi mai dadea sanse de viata. Imi curgea sange din nas si din dinti. In aceasta perioada, familia, fratii si parintii mei se rugau la Dumnezeu pentru sanatatea mea. In fiecare seara, sotul si baiatul se rugau la icoana Sfintei Fecioare pe care o aveam acasa, in camera. Parintii mei se rugau la biserica din comuna. Mi se faceau slujbe si rugaciuni la alte trei biserici din oras. Pana si vecinii, niste oameni foarte de treaba, au fost la o manastire din judetul Bihor. Se apropiau Sfintele Sarbatori de Pasti. Crezand ca mi se apropie moartea, sora mea m-a cerut acasa. Medicul nu m-a lasat, zicand sa mai raman cateva zile in spital. A fost chemat parintele, ca sa ma spovedeasca. Am dormit trei zile intruna. Se asteptau sa fac stop cardiac sau insuficienta respiratorie. Dar nu a fost asa. Dupa cele trei zile, s-a petrecut o minune, mi-am revenit! Am inceput sa mananc si sa fiu temporar lucida. Intre timp, sora mea gasise intamplator intr-un numar din "Formula As" un caz asemanator cu al meu. Si ii spune sotului: "Asta este salvarea". Era vorba despre ceaiurile lui Nica Micu din Ivesti-Galati si sucurile naturale din morcov, patrunjel, sfecla, telina. Paralel cu tratamentul dat in spital, luam si aceste ceaiuri si sucuri, de care nu ma despart nici azi. Parintele la care se rugau si faceau slujbe parintii le-a spus: "Pe aceasta femeie o iubeste cineva, acolo sus. Este prea tanara si buna ca sa plece de langa noi". Intr-adevar, Dumnezeu a fost acela care m-a iubit si ma iubeste. A fost un miracol dumnezeiesc. Dupa ce mi-au cumparat toate cele necesare unei inmormantari, pot spune ca am inviat a doua oara. Acum, la un an de la insanatosire, Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a scapat de la moarte, le multumesc medicilor care m-au ingrijit, multumesc familiei si vecinilor si, nu in ultimul rand, multumesc revistei dvs., de la care am primit sfat de viata. Ma simt bine, sunt o persoana careia ii place munca si isi iubeste familia. Ne rugam in fiecare dimineata si seara la Dumnezeu pentru sanatate si fericire in casa.
Maria Vaidean - str. Godeanu nr. 3, et. 3, ap. 14, Targu-Mures, jud. Mures
Doamna din tren
In anul 1996 am trecut prin cel mai greu moment al vietii mele - divortul, dupa 23 de ani de casnicie. M-am trezit singura, cu doi copii la scoala, rudele s-au retras, nimeni nu a binevoit sa ma ajute ca sa trec mai usor peste acest moment nefericit. Singura, dezorientata, mereu trista, nu mai aveam forta, se darama o lume, eram la pamant... nici tranchilizantele nu-si mai faceau efectul. Ajutorul a venit intr-o zi cand, calatorind cu trenul spre Iasi, o forta, ceva, m-a determinat sa intru intr-un compartiment unde era o singura doamna mai in varsta. Era o doamna cultivata, inca frumoasa... De cum am schimbat primele formule de salut, am simtit in glasul ei ceva care mi-a atras atentia, degaja caldura, liniste, incredere. O ora dureaza calatoria din localitatea in care traiesc si pana la Iasi. Aceasta ora mi s-a parut ca a durat cinci minute! Ea m-a intrebat de ce sunt trista, i-am spus adevarul, am ramas surprinsa ca mi-a ghicit necazul, i-am ascultat sfaturile fara intrerupere. Mi-a dat solutia: credinta, sa merg la Catedrala Metropolitana din Iasi, la moastele Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, sa-mi cumpar si sfintesc o carte de rugaciuni cu Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului si Paraclisul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pe care sa le rostesc in fiecare zi, cu credinta mare, post, si asa voi simti ajutorul de care am nevoie. Mi-a insuflat atata incredere, siguranta, liniste, incat, la capatul drumului, mi-a parut rau ca nu i-am cerut o adresa, un telefon, dar deja gandul imi era sa merg la Mitropolie, sa-mi cumpar cartea de rugaciuni, lucru pe care l-am si facut.In fata vitrinei cu carti nu puteam insa sa ma hotarasc pe care sa o aleg, cand apare o doamna de varsta celei din tren si-mi indica o carte de rugaciuni. Am cumparat-o, s-a apropiat de mine si mi-a soptit: "Ai facut o alegere buna"... parca era aceeasi voce blanda din tren. Azi, pastrez cu sfintenie aceasta carte, o port tot timpul la mine, merg des la Mitropolie, cand ma rog, in tot acest timp, cu ochii mintii, vad acel minunat chip din tren... Asa, cu ajutorul celor doua rugaciuni care se zic la intristarea sufletului si la vreme de nevoie, am reusit sa trec peste acel divort care s-a terminat repede, civilizat...
Si azi cred ca acea doamna a fost un semn de la Dumnezeu, cred cu puterea sufletului ca a fost "ceva" ce mi-a deschis ochii, sufletul si inima catre credinta, catre tot ce este sfant si frumos.
O caut si acum din priviri, de fiecare data cand merg cu trenul... nu am mai vazut-o niciodata. Tot ce stiu e ca aceste doua rugaciuni m-au izbavit de necazuri. Sunt sanatoasa, lucrez cu pasiune in lumea "vrajita" a cartilor, fetele mele au reusit la facultate, merg si ele la Mitropolie, iar problemele pe care le aveam - si pentru care m-am rugat - s-au rezolvat ca prin minune.
Atunci cand puterea de a indura necazurile si greutatile cu care m-am confruntat in viata m-au depasit, singura cale de izbavire a fost Credinta. Rostite cu disperarea ultimei sanse, rugaciunile sunt mai fierbinti ca oricand si speranta aproape ca nu are limite. Marturia pe care am relatat-o este o dovada in plus ca adevarata credinta este calea pe care trebuie sa o urmam, indreptandu-ne catre bunul Dumnezeu, spre a putea trece cu bine incercarile vietii si a fi pregatiti pentru orice ne-ar rezerva viitorul.
Dumitra Viorica - loc. Vladeni, jud. Iasi
Vama
La cativa ani dupa evenimentele din 1989, doua salarii de intelectuali nu mai acoperau necesitatile unei familii cu doi copii. Dependenti de tarele societatii care ne formase, nu am intreprins mai nimic pe cont propriu, asteptand initiative de la alte nivele. Dar cum ele nu au venit, sub imboldul cunostintelor si mai ales al sotiei, am incercat micul trafic de frontiera, cu textile de provenienta turceasca, romaneasca sau poloneza...
Drumul ma obosise ca de obicei. Cand faci un lucru fara tragere de inima, nu esti eficient, nu ai rezultatele asteptate. Era si cazul meu. Plecam la drum, precum pornea un cal de pe loc, inhamat la o sarcina peste puterile sale. Dupa numai 50 de kilometri, eram deja sleit de puteri. Dar nu aveam incotro. Era una din putinele solutii pentru a castiga ceva bani, care sa astampere o parte din nevoi.
Am ajuns in vama cu doua ore mai devreme. Am parcat masina si am atipit pe scaunul soferului, pana la ora sapte, cand am fost trezit de zarva produsa de sirul de autobuze si de multimea de oameni care, incarcati ca niste magari, isi cautau un loc liber. Am urcat si eu, cu marfa pe care o aveam spre valorificare, si am intrat in vama romaneasca. Vamesii romani au procedat ca de obicei. Am platit fiecare, proportional cu cantitatea de marfa pe care o purtam cu noi. Eu am platit cincizeci de mii de lei. De la grupul nostru s-au strans mai bine de doua milioane, dar chitanta colectiva nu a avut valoare mai mare de patruzeci de mii de lei.
In vama sarbeasca era tristete mare. Oamenii care insoteau sirul de bagaje erau disperati, nimerisem o tura de vamesi dura. Vecinii nostri, supusi de Romania celebrului embargou, ne tratau ca pe niste animale, chiar daca noi ii alimentam cu tot ce le lipsea. Puneau o vama asa de mare, ca anula orice profit, chiar in conditiile in care vindeai toata marfa. Daca nu-ti convenea si incercai sa te intorci spre tara, erai lovit cu brutalitate, cu ura si fara masura. Cu toate astea, noi, din disperare, incercam si iar incercam.
Randul inainta incet-incet. Dupa ce erau vamuiti si aflau suma pe care trebuiau sa o plateasca, oamenii ingalbeneau, injurau cu dintii stransi, isi luau bagajele si plecau cocarjati, precum niste condamnati la moarte, dupa aflarea sentintei. Disperarea ma cuprindea si pe mine. Ma gandeam trist la efortul depus la fiecare drum, la suferintele, la umilintele la care eram supusi de fiecare data. In situatia de fata, chiar ca nu intrevedeam nici o solutie de a scapa intr-un mod mai onorabil.
...dar noi uitam ca mai exista tot timpul o cale. E speranta noastra, a lumii intregi, in ajutorul divin. E sprijinul adevarat la greu. Ce pacat ca-l cerem doar atunci cand simtim ca doar Dumnezeu ne mai poate salva. Daca rugaciunea noastra ar fi permanenta, profunda, urmata neaparat si de modificarea atitudinii noastre fata de toata Creatia, Lucrarea cea fara de gre-seala ne-ar conduce numai spre actiuni pozitive.
Si am inceput sa ma rog. Cu mintea ancorata in inalt, cu convingerea ca Dumnezeu, prin ingerul meu pazitor, ma va ajuta. Pe masura ce inaintam, imi dadeam seama ca asta era singura mea salvare: o minune Dumnezeiasca... Dincolo de masa lunga unde asezam bagajele, se gaseau doi vamesi. In stanga erau postati doi politisti vamali, iar la distanta de cativa metri, supravegheau intreaga operatiune alti gradati sarbi. Era imposibil sa treci fara sa platesti sau sa faci calea-ntoarsa. Si totusi...
Continuand sa ma rog, am apucat gentile cu marfa, ca sa le urc pe masa. In acel moment, s-a produs o imbulzeala, cum numai la romani se poate intampla, si randul m-a impins dincolo de punctul de control. In primul moment, surprins de eveniment, am fost tentat sa ma intorc. Dar daca am vazut ca nimeni nu-mi zice nimic si ca vamesii trecusera la cei din urma mea, am saltat sacosele, am facut stanga-mprejur si am pornit spre iesirea din vama. Mergeam incet, cu capul ascuns intre umeri. Asteptam in orice moment o palma grea, sarbeasca, in ceafa mea. Mi-am intors incet, cu frica, privirea, si am constatat ca nu e nici o miscare suspecta. Atunci m-a cuprins o caldura vecina cu lesinul. Am realizat ca Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunea si m-a ajutat cu adevarat. Cum nu era prima oara cand primeam ajutorul divin, m-am trezit murmurand: "Mare e puterea Ta, Doamne, si infinita este iubirea cu care ne inconjori, in orice loc si-n orice moment!".
Ion Martac - Petrosani, jud. Hunedoara
Pleaca-ti fruntea!
Papadie, pleaca-ti fruntea,
Ca trece Precista puntea
Pe carari intortocheate
Pe Iisus Hristos sa-L cate.
De-o-nsera pe drum plangandu-L
Sa te faci una cu prundul
Si din floarea-ti aurie
Sa-i aprinzi in maini faclie.
La Ierusalim, in poarta,
Papadie, fa-te moarta,
Sa-auzi strajile ce-or spune
Sa-i spui Precistei anume.
La Caiafa si la Ana,
Floarea ta sa-I fie strana,
La Pilat de-o duce vrerea
Din adanc sa-i tii puterea.
Drumul Crucii, ars de soare,
Sa-L asterni floare de floare
Cand o trece indurerata
Cea de-a pururea Curata
Sus, pe dealul Capatanii,
Sa-I saruti matasea mainii.
Cand s-o pleca langa cruce
Lacrima sa si-o usuce.
Si-n genunchi sa te apleci,
Langa colti de piatra reci
Si stapanului Luminii
Sa-i saruti pe frunte spinii.
Si de-or picura cumva
Stropi fierbinti pe floarea ta
Sa te lupti in rand cu anii
Sa-i strangi pentru-mpartasanii.
Si sa-ti scuturi, papadie,
Floricica-ti aurie
Cand chemat la ceruri Domnul
Te-o blagoslovi cu somnul.
Sa te-mparti in patru vanturi
Si patru parti de pamanturi
Ca sa duci vestea Invierii
Si Lumina Mangaierii.
Maica Fotimia,
Manastirea "Agapia Veche"