Radu Naum

Ines Hristea
"Numele tatalui meu mi-a inlesnit o vreme intrarile, dar nu mi-a garantat drumul. Pe el a trebuit sa mi-l gasesc singur"

S-a nascut pe 7 octombrie in Bucuresti, este o Balanta veritabila, caracterizata, dupa cum spune el, prin echilibru-dezechilibru si, de ceva vreme, indeplineste si "rolul" de redactor-sef al redactiei de Stiri Sportive din Tvr. Are niste ochi albastri irezistibili si o inteligenta scaparatoare. In cele ce urmeaza, il veti descoperi pe unul dintre cei mai discreti oameni de televiziune din Romania

O meserie mostenita pe linie de familie

- In anii 60, tatal tau, Hristache Naum, a fost un reputat jurnalist sportiv. Astazi, fiu demn ce esti, faci aceeasi cariera, dar pe micul ecran. In familia ta, meseria se transmite genetic?
- Intr-adevar, mai intai a fost vorba de puterea exemplului, de faptul ca tatal meu era ziarist sportiv si, fara sa vreau, traiam si eu intr-o atmosfera "imbibata" de sport. Apoi, ceea ce a contat foarte mult a fost faptul ca tata imi aducea foarte multe reviste de sport frantuzesti. Mai ales de ciclism. Pe langa faptul ca m-au ajutat sa invat limba franceza, revistele acelea m-au atras foarte tare, fiindca in paginile lor frumos ilustrate puteai citi si reportaje - povesti scrise excelent. Ciclismul e un sport care trebuie povestit. In ziua de azi, relatarea de sport pierde in avantajul imaginii. Dar, in trecut, oamenii nu aveau posibilitatea sa urmareasca o cursa in intregime si atunci jurnalistul povestea, destul de romantat, ceea ce se intamplase. Chiar se spune ca jurnalismul sportiv s-a nascut datorita gazetarilor de ciclism. Cronicile acelea poetice, pline de detalii eroice, chiar daca unele erau inflorituri, si idolii aceia imbatabili m-au fascinat. Prin 80 si ceva, tin minte ca am scris un articol care a fost publicat in almanahul "Sportul". Evident, pila era tatal meu, dar cu toata lipsa de modestie, chiar stiam despre ce vorbeam. Avusesem o documentare extrem de bogata.
- Cu toate acestea, la sfarsitul liceului te-ai decis pentru o facultate tehnica. De ce nu ai ales sportul sau jurnalistica?
- E adevarat ca am urmat Facultatea de Constructii, dar asta e simplu de explicat. Desi gandul la un sport de performanta m-a bantuit si pe mine, tata imi spusese ca daca vrei sa te afirmi, trebuie sa ai niste date fizice de exceptie. La Jurnalistica n-am mers pentru ca se stie ce fel de jurnalistica se facea in 86, cand mi-a venit mie sorocul sa dau la facultate. Totul era politizat, asa ca nu ma interesa. Am preferat sa dau admitere undeva unde stiam sigur ca voi avea posibilitatea sa citesc linistit ceea ce voiam eu. Iar la Constructii se intra usor, fiindca erau locuri multe.
- Sa mergem inainte cu povestea...
- Dupa moartea tatei, care a survenit tot in 86, putin inainte de admiterea la facultate, lucrurile s-au mai diluat. Am facut armata, am absolvit facultatea, apoi in 90 am primit o bursa in Franta, tot in Constructii. Am stat un an in Paris. Pe finalul stagiului respectiv, am primit un telefon de la niste prieteni din tara care ma anuntau ca se pune pe picioare un ziar sportiv, concurentul "Gazetei sporturilor" din acea vreme, cu un colectiv tanar - era vorba de echipa alcatuita de Ioanitoaia, Raetchi, Daniela Rainov - si... eram chemat si eu pe baricade. Desi as fi avut posibilitatea sa raman in Franta, am pus in practica ceea ce invatasem chiar acolo: ca trebuie sa faci ceea ce-ti place. Si m-am intors, iar la numai o zi dupa ce aterizasem in Bucuresti, m-am dus si m-am angajat la "Sportul romanesc", in podul de pe strada Brezoianu, unde vara era cald de mureai, iar iarna frig de inghetai. Au fost vremuri eroice, dar extrem de formatoare. Cel putin, pentru mine. Dupa trei ani, pentru ca nu mai eram multumit de conditiile de acolo, am solicitat o intrevedere cu Cristian Topescu, care era redactor-sef la redactia de sport a Tvr-ului. Eu voiam sa plec de la "Sportul romanesc", el avea nevoie de oameni, ne-am intalnit undeva, la jumatatea drumului, si asa am ajuns in televiziune. Fac o digresiune: trebuie sa recunosc ca de-a lungul timpului, numele tatei m-a ajutat foarte mult, si probabil ca si atunci a jucat un rol important. Si pentru asta ii sunt recunoscator acolo, sus, unde este. Dincolo de relatia parinte-fiu, numele lui a fost asigurarea mea morala. Oamenii credeau in calitatea mea fiindca eram fiul lui. Numele lui mi-a inlesnit o vreme intrarile, asta e cert, dar nu mi-a garantat drumul. Pe el a trebuit sa mi-l gasesc singur.
- In 93, apele erau inca tulburi in televiziunea romana. Nu ti-a fost greu sa navighezi peste ele, erai un pustan...
- In redactia sport de la Tvr, incet-incet, colectivul fusese intinerit si a capatat orgoliul de a concura cu televiziunile private. Am incercat sa o rupem cu trecutul, ceea ce intr-o institutie grevata de multe inertii este foarte dificil, am muncit din greu, intr-o atmosfera care te macina: stirile inseamna stres, foarte mult stres, nici o pauza, ba in perioadele in care ceilalti sunt in vacanta, e si mai greu, fiindca tu trebuie sa aduci obligatoriu, din pamant, din piatra seaca, informatii interesante. Notabil e faptul ca de cativa ani am inceput sa primim... credit, nu in bani, ci credit profesional. Atunci cand am vrut sa facem ceva, ni s-a spus: "Bine. Avem incredere ca puteti s-o faceti". Si asta inseamna foarte mult pentru niste oameni care vor sa construiasca ceva frumos si solid, care nu au acceptat sa se complaca intr-o stare de amorteala, chiar daca produsul muncii noastre e extrem de perisabil si foarte gingas. La stiri, cel mai greu e sa tii cont de aspectul uman, sa nu intri cu bocancii in viata oamenilor cu care si despre care vorbesti. Noi toti trebuie sa invatam ca pentru a obtine audienta nu mai e ingaduit sa faci orice. Dictatura audientei e foarte periculoasa, fiindca genereaza un cerc vicios: noi uitam de moralitate, altii uita la randul lor si tot asa. Pana cand descoperim ca ne-am pervertit mediul in asa masura, incat a devenit o jungla.

Viata fara inflorituri

- Pentru ca tot a venit vorba de moralitate, spune-mi, te rog, care sunt principiile care-ti guverneaza existenta?
- Mi-e greu sa desprind viata personala de munca noastra. Fiindca si eu, si colegii mei ne-am implicat trup si suflet in acest proiect al construirii unui altfel de departament sportiv. Asa ca, si la nivel jurnalistic, si in viata, in general, incerc sa ma comport in asa fel incat sa-mi fie rusine de cat mai putine dintre lucrurile pe care le-am facut. Ceea ce, o spun din capul locului, nu mi-a prea reusit. Din nou, din pacate! Sunt lucruri de care imi e rusine si pe care imi doresc sa nu le fi facut, si-n viata particulara, si-n cea profesionala. Ceea ce te poate salva, cred eu, ceea ce te poate ajuta sa eviti unele capcane e bunul simt. Si perseverenta pe calea adevarului. Sa nu mint e un alt principiu al meu. Apoi, cred ca foarte important e sa-ti traiesti viata cu umilinta. In sensul de a fi in stare sa inlaturi infloriturile, pavoazarile pe care uneori chiar societatea ti le impune si sa-ti spui: "Asta sunt eu esentialmente". Acesta e un exercitiu foarte dificil, pentru ca, de cele mai multe ori, ceea ce gasim in noi, adanc ascunsa, e o fiinta pricajita, care abia mai respira si cu care, odata revelata, nici nu stii ce sa faci. Asa ca cei mai multi dintre noi prefera s-o ascunda la loc, sub muntele de masti pe care le purtam. Trebuie sa poti si sa vrei sa inveti din greselile tale, dar si din ale altora, sa-ti doresti sa te perfectionezi si sa evoluezi. Si, din cand in cand, cred ca e benefic sa incerci sa ti te redai, sa ti te restitui. Pentru mine, modalitatea cea mai simpa de a ma restitui este cititul. Intotdeauna am spus ca daca am citi mai mult, ne-ar fi mult mai bine, pentru ca am comunica mai lesne si mai profund. Atunci cand citesti esti indemnat, vrei nu vrei, spre meditatie, spre reflectie, ori acesta e primul pas spre regasirea umanului din noi, spre acea viata interioara frumoasa, care, evident, transpare si in exterior. In opinia mea, nu exista nici o scuza reala pentru a nu citi.
- Sportul, in mod evident, are o greutate covarsitoare in viata ta, insa e imposibil sa nu mai existe si alte pasiuni...
- Imi place mult sa ma uit la filme. In domeniul acesta cred ca sunt cativa creatori care au inteles ca evoluam intr-o epoca in care se citeste putin si atunci s-au straduit ca prin intermediul filmului, care e o forma de arta mult mai agreabila pentru mase, sa transmita niste valori reale si solide. Sunt cativa regizori si cativa actori care, prin creatiile lor, imi sustin fiinta interioara (Insider a fost un film care pe mine m-a marcat, mi-a dat sentimentul de intrare in rezonanta cu alti oameni care gandesc ca mine. Si asta e fantastic!). Filmul si cartile bune au darul de a te scoate din rutina "metro-boullot-dodo", cum spun francezii, te inalta, iti dau, prin puterea exemplului, ratiuni de a fi. Felul in care te construiesti pe tine, interior, e cea mai mare izbanda. Unii au posibilitatea sa duca aceasta creatie si in exterior, in sistem exponential, altii nu. Dar ceea ce conteaza sunt trairile interioare, realmente substantializate.
- Cu muzica in ce raporturi te gasesti?
- A fost o vreme cand faceam parte dintr-un grup de prieteni in care toti cantau la chitara. Asa ca am incercat si eu. Si am ajuns pana la a putea reproduce liniile unor piese din repertoriul Pink Floyd, care e trupa mea preferata. Dar am ramas la acel nivel de zdranganeala. Sau, mai curand, acolo m-am oprit. Din acel moment incolo, am pastrat doar postura de ascultator.

Gustul amar al mierii

- In rest...?
- In rest "asist" la lupta care se da intre viata mea profesionala si cea particulara. Din pacate, forcing-ul acesta profesional pe care mi l-am impus a generat o stare de neglijare a vietii particulare. Viata din afara meseriei inseamna un compromis intre tine si o alta fiinta. Or, eu nu am stiut sa-l fac, acaparat fiind de jurnalism. Nu e ca nu as simti, n-as trai sau n-as iubi... Acesta este sindromul de care sufera multi dintre cei care au perceput libertatea de dupa 89 ca pe un teren viran, pe care au avut orgoliul de a-l desteleni si de a-l cultiva dupa capul lor, in dorinta de a arata ce pot.
- Baietelul tau, Rares Ioan, ce face?
- Creste la bunicii din partea mamei lui si creste frumos. In curand, va avea doi ani si jumatate. E simpatic, e haios... Dar, evident, eu sunt subiectiv cand vorbesc despre el. Deocamdata e prea devreme sa-ti dai seama de potentialul pe care il are. Dar, sincer sa fiu, tot ceea ce mi-as dori este ca pe viitor sa citeasca. Din momentul in care va incepe sa citeasca si va prinde drag de carti, cred ca totul va fi Ok. Dincolo de asta... e liber sa-si aleaga drumul. Eu voi fi alaturi, ii voi oferi ajutorul meu.
- Din toata discutia noastra, daca e vorba sa decantez si sa selectez cea mai pregnanta impresie, aceasta ar fi ca stau de vorba cu un om foarte sensibil. Asa ca nu intamplator te intreb: ce te marcheaza, pe tine, la nivel cotidian?
- Suferinta sub toate formele. Dar poate ca in mod special ma emotioneaza suferinta din oamenii care traiesc fara nici un proiect sau din cei care ar avea potential, ca tot vorbeam de asta, dar se multumesc sa evolueze in ritmul unor vibratii foarte joase.
- Ai un motto de viata?
- Foarte mult mi-a placut ceea ce a spus Socrate: "Stiu ca nu stiu nimic". Cred ca e frumos si foarte adevarat. Sa traim in umilinta.

Fotografii: Iulian Ignat (2)