- Desi esti numarul unu in clasamentul fotografilor de moda din Romania, celebritatea ta se reduce la domeniul in care lucrezi: lumea modellingului, compusa din creatori si prezentatoare de moda. Ce ar trebui sa stie despre viata ta cei care ar vrea sa te cunoasca indeaproape?
- Numele meu complet este Carlos Gabriele Enrique Hennessey Franco. M-am nascut in capitala Columbiei, Bogota, la 27 august 1974, deci sunt Fecioara cu ascendent in Fecioara. Ceea ce mi-a imprimat toate trasaturile marcante ale zodiei. Sunt un tip timid, destul de singuratic, care-si face un tel din a-si implini visele. Sunt un perfectionist. Pana nu ajung la maximum, indiferent de domeniu, nu ma pot relaxa, nu pot sta linistit. Am o vointa imensa, atunci cand vreau sa reusesc. De mic am fost asa. Mama spune ca atunci cand voiam ceva, obligatoriu trebuia sa-l obtin rapid, ca altfel ma puneam pe plans si era imposibil sa ma mai opresti. Asta se intampla, probabil, si din cauza faptului ca fiind cel mai mare dintre frati, eram si cel mai rasfatat. Am fost un copil citadin, in proportie de 99%. Am crescut in Bogota, care e o metropola in adevaratul sens al cuvantului. Acel 1% lipsa se explica prin faptul ca de la gradinita si pana la terminarea liceului, la 17 ani, am fost la Scoala Americana. Parintii mei s-au gandit ca voi avea nevoie de engleza si de sport: "Mens sana in corpore sano". Si au avut dreptate. In plus, am studiat intr-o institutie prestigioasa, in care se facea realmente scoala. Sediul "americanilor" se afla in afara orasului, la 30 km. Asa ca noi respiram un alt aer si nu ne jucam pe asfaltul incins. Au fost niste ani superbi. Prietenii mei, putini, dar adevarati, imi sunt alaturi de atunci, de la sase ani. Unul dintre ei e acum in Spania, iar celalalt in Anglia. Dupa liceu, urmand exemplul tatalui meu, care e arhitect si are propria companie, am dat examen la Arhitectura. Eu cochetasem cu sculptura, dar mi-am dat seama, pragmatic vorbind, ca aceea nu era o activitate din care sa ma pot intretine si, cum eram bun la matematica, am virat spre Arhitectura. Am fost un student sarguincios, asa ca am terminat in patru ani, in loc de cinci. In ciuda varstei, mereu am trait cu senzatia ca mi se termina viata, asa ca existenta mea a fost construita pe modelul "repede-inainte". La 21 de ani, dupa absolvire, m-am prezentat la tata, pus pe fapte mari. El mi-a spus insa ca sunt inca mult prea copil. Asa ca m-am decis sa plec in Europa, sa cunosc batranul continent din punct de vedere arhitectural. Cand eram pe finalul calatoriei, am primit un telefon de la fratele mamei, Gabriel, care avea aici, in Romania, o afacere cu piese de schimb, pe care le furniza columbienilor posesori de Dacii. Pe vremea lui Ceausescu, Columbia importase multe Dacii, mai ales companiile de taxi. Dupa 89, masini n-au mai fost cumparate, dar de piese de schimb era in continuare nevoie. Ei, si unchiul meu mi-a spus ca tara asta creste, ca e frumoasa si ca facultatea de arhitectura de aici e foarte serioasa. M-am urcat in avion si am venit la Bucuresti. Am mers la "Ion Mincu", m-am interesat de programul de doctorat, am dat examen, am fost acceptat si am ramas aici.
- Toate bune si frumoase, numai ca eu nu stau de vorba acum cu un arhitect renumit, ci cu un fotograf de moda celebru si extrem de bine cotat. Cum ai ajuns la fotografie?
- In perioada doctoratului, pentru ca aveam timp la dispozitie, serile ma tot duceam in discoteca Vox Maris, locul in care puteai intalni fete frumoase. Acolo, intr-una din zile, m-am intalnit cu creatoarea de moda Janine, care, fara sa ma cunoasca, mi-a spus ca ii place infatisarea mea si mi-a propus sa defilez pentru ea la o prezentare de moda pe care urma sa o aiba la Mamaia. Asta se intampla in 1995. Am acceptat, fiindca si in Columbia ma mai jucasem cu rolul de fotomodel, chiar daca nu sunt suficient de inalt pentru pasarelele de moda. Cand am urcat in autocarul care urma sa ne transporte la mare, am avut o surpriza foarte placuta: nu eram decat trei baieti si 35 de fete! Si toate erau sublime! Atunci mi-am spus ca acesta e locul meu! (rade) Lasand gluma la o parte, asa am intrat in zona modei. In 97 am deschis o agentie de modele impreuna cu designerul Silvia Serban. Am avut succes, desi noi, practic, ne jucam. In 98, cand a venit Elite-ul aici, ei au facut un studiu de piata si in urma rezultatului acestui studiu, ne-au propus sa ne cumpere afacerea, iar mie mi-au oferit postul de director artistic. Din nou am spus da si nu am gresit. Mi-a mers bine. Fetele noastre au castigat premii importante si toata lumea era multumita. Aceasta a fost epoca in care am inceput sa iau contact cu fotografia. In sensul ca eu mergeam cu fetele peste tot, inclusiv la sedintele foto unde discutam cu fotograful, ii explicam ce fel de fotografii imi doresc, ma sfatuiam cu el, urmaream tot ceea ce se intampla acolo... numai ca, la final, de cele mai multe ori, desi fotografiile erau foarte frumoase, nu erau exact ceea ce-mi dorisem eu. Intr-o zi, in 2000, m-am dus pe strada Covaci si mi-am cumparat un aparat de fotografiat Canon, second-hand. Si am inceput sa le fac poze fetelor cu care lucram. Am avut noroc, pentru ca eu am inceput de sus, din varful piramidei, am lucrat direct cu crema modelelor. Si de unde toata lumea imi spunea ca-mi va lua 10 ani ca sa ajung in top, uite ca am reusit, fara falsa modestie, in doar patru ani. In sase luni, mi-am facut primul book (n. red. - catalog de fotografii) si am participat la un casting pentru fotografi la Doina Levintza. Si l-am castigat. A fost o mare surpriza si o mare oportunitate. Oamenii au inceput sa fie interesati de mine si... am urcat pe drumul acesta. In 2003, am luat premiul "PanthEne" pentru cel mai bun fotograf. Iar acum... Acum vreau sa plec afara, sa dovedesc ca sunt bun nu numai pentru Romania, ci si pentru strainatate. Vreau sa lucrez la Milano. Nici un alt fotograf roman n-a reusit performanta asta. Din pacate! Sper sa fiu eu primul.
"Tara asta mi-a oferit cadrul in care m-am realizat profesional"
- Primul fotograf roman? E ciudat sa aud asa ceva spus de un columbian...
- Da, eu, ca fotograf, ma declar roman. Aici m-am descoperit in aceasta ipostaza si poate ca n-a fost intamplator. In sufletul meu e o situatie foarte ciudata: columbian nu ma mai simt decat pe jumatate. Cealalta jumatate e romaneasca. Acum, cand merg in Columbia, ma simt putin strain. Sigur, am familia si prietenii si acea intimitate calda pe care numai ei ti-o pot da, dar, in rest, parca nu mai sunt "la mine". Simt nevoia sa ma intorc aici, "acasa". Ceea ce poate suna paradoxal. In viitorul indepartat, la un moment dat, cand voi avea propria familie, imi vad copiii crescand aici, nu in Columbia. Tara asta mi-a oferit cadrul in care m-am realizat profesional. Ceea ce reprezinta o parte importanta din mine, din ceea ce sunt eu, ca entitate. Columbia a pregatit, iar Romania a fructificat. Faima de care ma bucur acum si in Columbia, unde sunt invitat sa fac sedinte foto sau sa particip in emisiuni Tv, o datorez Romaniei. Plus ca aici am prieteni, am avut iubite, de locul asta ma leaga multe amintiri frumoase...
- Fac o digresiune si te intreb: ai putea face o paralela intre columbieni si romani?
- Si noi si voi suntem tot latini. Numai ca voua istoria v-a impus o anumita duritate. Pe cand noua ne-a ingaduit sa ramanem mai visatori. Insa observ ca generatiile acestea, care s-au format dupa 89, seamana foarte bine cu tinerii latino-americani. Ma refer la nivel de temperament. Sunt mult mai calzi. Eu cred foarte mult in cresterea Romaniei, in evolutia ei pozitiva. Mie, ca personaj exterior acestei scene, mi-a fost mult mai simplu sa percep transformarile care au intervenit in ultimii noua ani. De cand sunt eu aici. Din ce in ce mai multe companii straine investesc in Romania. Ceea ce inseamna ca Romania reprezinta o piata din ce in ce mai stabila, mai solida si, in consecinta, mai demna de interes. Iar noi nu avem decat de profitat in urma acestor investitii. In Romania se investeste mult mai mult decat in Columbia. Cred ca asta spune ceva. Trebuie sa reapara patura de mijloc a societatii. Aceasta reprezinta baza. Dar eu cred ca in 8-9 ani vom ajunge la nivelul celorlalte tari europene. Adica, dintr-un salariu mediu sa poti trai decent, fara grija zilei de maine.
- Sa vorbim putin despre latinitate. Gena asta se simte la tine in tot ce faci. Esti prezent peste tot, tii afisul mondenitatii, participi la tot felul de emisiuni Tv, esti o prezenta constanta in paginile revistelor, ai acceptat pana si rolul principal intr-un pictorial de moda. De ce?
- Eu intotdeauna am fost un tip care s-a remarcat. Iar aici am fost catalogat ca un personaj exotic. Desi sunt timid, nu am avut probleme in a accepta acele invitatii de care ai pomenit. Nu mi s-a parut ca ar impieta asupra calitatii mele ca fotograf. Insa n-a fost ceva premeditat, nu am dorit aceasta expunere. Pur si simplu, asa am simtit, iar eu am fost mereu o persoana care a actionat exact asa cum a simtit. In plus, nu cred ca aceste gesturi ale mele au avut un efect negativ. Din contra! Cred ca am reusit sa aduc notiunea de fotografie de moda in acel prim-plan pe care il merita. Oamenii au putut asocia fotografiile nu numai cu un nume, dar si cu o figura, ceea ce a crescut interesul nu numai pentru munca mea, ci si pentru aceea a colegilor mei.
"Cand va veni vremea nuntii, voi cauta o femeie puternica, gen Angelina Jolie"
- Cariera ta fotografica exclude visele personale? Spui ca iti doresti o familie, dar mult mai tarziu, intr-un viitor indepartat. De ce nu acum? Vara asta implinesti 30 de ani. Esti un barbat matur, realizat profesional...
- Pentru ca eu am obiceiul sa-mi stabilesc prioritati, si in momentul in care ceva sau cineva ma incarca si ma incetineste pe drumul catre acel tel, gestul meu este acela de a ma descarca de acea greutate si de a merge, in ritmul meu, catre tinta. Or, acum, telul meu este Europa. Pana cand nu ma vad lucrand in Milano, pentru o revista importanta, sau pana cand nu ajung acolo si nu mi se spune ca nu sunt suficient de bun, nu ma pot implica in altceva. Familia e o chestiune serioasa, e o responsabilitate pe care vreau sa mi-o asum total si s-o onorez asa cum se cuvine. De aceea o las putin in asteptare. Cand va veni vremea nuntii, voi cauta o femeie "salbatica", puternica, interesanta, educata, ceva gen Angelina Jolie. Acum insa, fotografia reprezinta viata mea. In afara familiei mele din Columbia, nimic altceva nu e mai important. Uite, eu lucrez foarte des sambata. Si multi imi spun: "E week-end! Distreaza-te!". Dar eu nu pot. Fac fotografii cu pasiune. Asta explica totul. Intreaga mea existenta e organizata in functie de munca mea. Nu pierd noptile, pentru ca nu pot lucra cand sunt obosit. Nu imi doresc o relatie stabila, pentru ca asta ar "fura" o buna parte din mine, iar eu nu pot lucra ca o fiinta incompleta.
- Viata asta de premiant nu e cam plicticoasa? N-ai nici un hobby in afara fotografiei? Cum ramane, de pilda, cu sfatul tatalui tau: "Mens sana in corpore sano"?
- Sigur. Fac sport. Imi place sa-mi mentin corpul sanatos. De aceea merg de patru ori pe saptamana la sala si am grija ce mananc. Nu fumez... In rest, am o pasiune reala pentru calatorii. Imi place sa descopar locuri si oameni noi si adevarati. Urasc vulgarul si comercialul. Pe mine ma intereseaza realitatea pura. De pilda, mi-ar placea sa cercetez China aceea din afara traseelor turistice. De citit, marturisesc ca nu citesc. Nu-mi place. Si sa stii ca mi-e ciuda. Tatal meu citeste enorm. Si il admir. Dar eu nu am rabdare. Am citit in scoala ceea ce era obligatoriu. Dar eu am fost mereu agitat, iar cititul mi s-a parut o activitate mult prea statica. In schimb, ma uit la filme cu foarte mare atentie. Din filme am invatat 50% din ceea ce stiu la capitolul fotografie. Eu am furat meseria asta, iar filmele au fost o sursa importanta. Ele iti proiecteaza in fata ochilor o lume fascinanta. E o arta minunata. Multi fotografi mari au facut si cinema... Apoi, filmele sunt relevante in existenta mea si pentru ca au darul de a-mi readuce in suflet romantismul acela de la 18 ani. De exemplu, la Ghost am plans. Am fost foarte emotionat. In rest... fac fotografii... asta e viata mea. Deocamdata.
(Fotografii din arhiva artistului)