Aflat la ultimul sau mandat, Ion Iliescu este in anii din urma de-a dreptul obsedat de judecata pe care o vor avea asupra sa istoricii, politologii, generatiile viitoare. Trebuie facuta o diferenta clara intre Iliescu din perioada 1989-2000, cand singurele sale preocupari au fost sa puna mana pe putere, sa lupte impotriva eventualilor pretendenti, sa-si pastreze puterea, iar dupa ce a pierdut in fata Conventiei Democratice si a lui Emil Constantinescu, sa revina la putere. Dupa ce puterea a fost unicul sau sistem de referinta, acum preocuparea pentru modul in care va ramane in manualele de istorie a trecut pe primul loc. Daca ar fi avut aceasta preocupare si in primul deceniu de activitate politica, in mod cert nu ar fi comis atatea erori, iar Romania ar fi fost acum departe.
Fara indoiala, Iliescu reprezinta cel mai important si influent politician al perioadei postcomuniste. Va mai curge apa pe Dambovita pana se va afirma un politician a carui activitate sa afecteze intr-o masura comparabila soarta acestui popor. El a influentat-o atat in bine, cat si in rau. Cei care l-au votat de-a lungul anilor i-au exagerat meritele. Cei care nu l-au agreat i-au exagerat influenta malefica. Pentru un analist politic, conteaza in primul rand faptele, gandirea, modul de exprimare, influenta explicita exercitata de un politician. Multe dintre lucrurile care s-au petrecut in Romania in ultimii 15 ani nu sunt insa cunoscute, nici in detalii, nici in semnificatia lor profunda. Dupa ce Iliescu nu va mai fi presedinte, dupa ce nu va mai fi amestecat in treburile Psd, dar mai ales dupa disparitia sa fizica, vor iesi la iveala documente si marturii cruciale ale celor care din motive diferite s-au ferit pana acum sa vorbeasca.
Vreme indelungata am fost convins ca Iliescu a fost un blestem cazut pe capul natiunii noastre. Am scris-o in cele mai diferite feluri si nu am de gand sa retractez. Faptele din anii 90 stau marturie. Dar in anii din urma, s-au petrecut fapte notabile, care m-au determinat sa depasesc abordarea unilaterala a personalitatii lui Iliescu, a Frontului Salvarii Nationale si a urmasilor politici ai acestuia (care fac subiectul unei carti, mult mai spectaculoasa decat cartea pe care am scris-o despre Conventia Democratica). Nici o analiza nu poate fi facuta in afara contextului istoric si geopolitic. Analiza trebuie completata prin demersul comparativist, care are dimensiuni interne si externe. Or, dupa cei patru ani de guvernare Cdr-Pd-Udmr, dupa cei patru ani petrecuti de Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, in mod automat, perspectiva asupra lui Iliescu si a Psd (fost Pdsr, fost Fdsn, fost Fsn) s-a schimbat. Alegatorii din Romania, cei care in 1996 i-au sanctionat pe Iliescu si Pdsdr, in 2000 au sanctionat (unilateral) partidul cel mai important din Conventia Democratica, Pntcd-ul, iar in perceptia publica, amintirea lui Emil Constantinescu (in mare parte pe nedrept) este asociata esecului absolut. Constantinescu s-a autofaultat, intr-un mod in care nici marii sai adversari nu ar fi reusit. Cand nu va mai conta in politica romaneasca, iar ambitiile sale retrezite se vor toci, va fi si Constantinescu apreciat la justa sa valoare, fiind singurul politician care a reusit sa il infranga pe Iliescu in confruntare directa. Prin urmare, revizionismul istoric va actiona in cazul primilor doi presedinti alesi prin votul popular.
Momentul decisiv in reevaluarea pe care i-o fac lui Iliescu l-a reprezentat aparitia cartii de interviuri Marele soc din finalul unui secol scurt, realizate de politologul american de origine romana Vladimir Tismaneanu, cu actualul presedinte al Romaniei. Profesorul american de stiinta politica de la Universitatea din Maryland a scris analize exacte privind fenomenul fesenismului si al celui care a ordonat impuscarea lui Ceausescu. Cu toate acestea, in momentul in care Iliescu s-a schimbat radical, printre altele fiind cel care a decis apropierea Romaniei de Sua si intrarea in Nato, apoi orientarea ferma catre Ue, fenomenul trebuia explicat. Cei care din motive de partizanat politic, din cauza resentimentelor si a invidiei fata de Tismaneanu, s-au repezit sa critice volumul de interviuri, nu s-au ostenit sa gandeasca asupra semnificatiei demersului intreprins de un important analist si ganditor politic. Cariera unui om politic nu poate fi pusa la index neconditionat, in functie de optiunile electorale de moment sau tinand cont doar de propriile sentimente. Cu atat mai putin poate fi condamnata cartea unui autor, facand abstractie de ansamblul operei sale, de ceea ce a scris inainte si dupa, de atitudinile si cariera sa publica. Cei care au incercat sa-l demoleze pe Tismaneanu, doar pentru ca a facut o carte cu Iliescu, nu au citit cartea sau au citit doar anumite fragmente, le-au scos din context si le-au citat defavorabil. Respectiva carte nu mi-a schimbat radical parerea despre Iliescu, dar m-a obligat sa-mi diversific instrumentele analitice. Indiferent de soarta alegerilor din noiembrie - decembrie 2004, cartea lui Tismaneanu reprezinta un reper bibliografic important pentru oricine va scrie coerent si corect despre istoria postcomunista a Romaniei. La fel se va intampla si in momentul in care se va traduce in limba romana capodopera lui Tismaneanu, cartea recent publicata in Sua, despre istoria politica a Pcr, de la infiintare pana la disparitie si dupa.
Din anumite puncte de vedere, este insa prematura aprecierea mostenirii lui Iliescu. Fostul si actualul presedinte a marcat trecutul recent si prezentul, ba chiar este decis sa marcheze viitorul politic al tarii. Viclenia istoriei este ca de cate ori se pune problema ca el sa redevina presedintele propriului partid, Psd (fostul Pdsr), acesta trece in opozitie. Implicarea excesiva a presedintelui Romaniei in treburile interne ale unuia dintre partidele aflate in competitie, cand ar trebui sa ramana garantul constitutional al corectitudinii din viata politica, pune serios sub semnul intrebarii posteritatea lui Iliescu. Cariera de politician democrat a lui Iliescu a inceput extrem de prost. Dupa 2000, ea a evoluat surprinzator, inspre bine. Exista insa pericolul ca respectiva cariera sa se sfarseasca la fel cum a inceput. Daca Iliescu va intelege ca mai presus de interesele restranse si partizane ale partidului din care provine (si in care se pare ca se va reintoarce) sunt mai prejos decat interesele nationale, el nu isi va mai risca reputatia pentru a salva Psd din situatia in care l-au impins ceilalti. Iliescu ar avea macar scuza ca nu a contribuit direct la sistemul generalizat al coruptiei si pesederizarii fortate. Nici nu mai conteaza care sunt consilierii lui Iliescu in momentul de fata. Daca il preocupa propria mostenire politica, modul in care va ramane in istorie, unicul sfatuitor de care are nevoie este propria constiinta. Nu mai adaug nimic, pentru ca ar insemna sa fiu rautacios si sa ma pronunt a priori.