Trei balerini romani danseaza la celebrul cabaret din Paris "Moulin Rouge". Prilej de evocare a unui loc fascinant si a destinelor legate de el
Paris. Place Blanche este dominata de Moulin Rouge aprinsa, rosie. Sus, aripile ei se invirt, in timp ce jos, toate privirile si aparatele de fotografiat sint indreptate spre intrareaS in fata careia citeva sute de persoane asteapta sa patrunda in local. Ii primesc portarii in livrea cu bumbi si fireturi aurii. In "entree" domni la smoking si papion preiau spectatorii cu o politete sobra, ce ii face sa se incline usor : "Bonne soir ! Bien venu ! Par ici, sil vous plait." . Si esti la Moulin Rouge.
Totul este rosu si auriu, culori ce se amesteca la nesfirsit in oglinzi uriase. Insusi directorul este la intrare sa isi intampine clientii. Par alb, pieptanat cu grija, smoking negru impecabil, pantofii ii stralucesc. Are un mic carnetel pe care il priveste din cind in cind. O familie de japonezi trece de control si o fata ascunde sub jaketa un aparat foto sau o camera video. Este interzis sa filmezi sau sa fotografiezi spectacolul. Covorul in care te afunzi este rosu. In stinga, o cafenea de unde poti cumpara suveniruri cu Moulin Rouge. Dar cine are ochi pentru asa ceva, cind la doar citiva pasi iti ridici privirea si poti admira afisele pictate de Taulouse Lautrec ?! Le-ai vazut de atitea ori in fotografii sau carti postale si acum esti la un pas, le poti atinge, simti mirosul de acuarela. Sint in "Salonul Taulose Lautrec". Afisele expuse aici, in aceasta anticamera a salii de spectacol, sint originale. Foarte rare si foarte scumpe, vreo 20 ramase in lume, valoreaza peste 1 mil de franci fiecare. Citeodata sint imprumutate muzeelor, citeodata grupuri de studenti si de turisti din intreaga lume vin pina aici sa le vada.
Intrarea si cladirea sint neschimbate din 1951. Pe-atunci, in acest salon era un cafe-concert si sala de dans era la etaj. Se putea servi o supa, la etaj era revista. Nu era un adevarat restaurant, ideea formulei cina cu spectacol a venit mai tirziu. Sala de sus a fost transformata, timp de 30 de ani, in cel mai mare cinematograf din Europa, cu 2000 de locuri. Cinematograful a fost inchis din 82 pina in 97, cind a fost redeschis ca sala pentru prezentari de moda.
Covorul rosu ma conduce in sala de spectacol. Sala mare , cum i se spune, a fost refacuta in 1951 si arhitectul a vrut sa fie sala de bal si totodata gradina. Asa se explica trunchiurile de copac din interior, ce par a sustine plafonul, dar si pentru ca in 49 sala era initialo gradina : Jardin de Paris. Da, la inceput spectacolul se desfasura in gradina. Era la intrare un elefant imens, printre picioarele caruia se trecea in sala de franch can-can. Toata partea istorica si decorurile din filmul Moulin Rouge cu Nicole Kidman sint cele adevarate, reconstituite dupa vechile planuri ale cabaretului. Mese mici, cu lampite rosii. Eu sint la numarul 53. Dar inca nu ma asez pe plusul rosu al scaunului.
Afisele de pe coloanele din interior sint originale si sint restaurate din timp, in timp cu acordul statului francez, chiar daca este proprietate privata. Fresce in stilul Lautrec, ingalbenite de patina timpului, acopera in intregime peretii salii construita in semicerc, ca sa permita o vedere cit mai buna, pentru toate cele 800 de locuri. Decorurile de pe scena au fost facute in Italia, totul este pictat si sculptat in relief, de mina. Sistemul de schimbare a decorurilor, pe sine, a fost inventat special pentru Moulin Rouge: in felul acesta pot fi folosite recto-verso. Astfel, se salveaza spatiul scenei, care cistiga in profunzime, si pot fi folosite mai multe decoruri. Unele sint automatizate, dar unele au ramas inca manuale. Cel mai vechi angajat al institutiei lucreaza la schimbarea decorurilor, este masinist.
In spatele scenei traieste un mic orasel, caruia nu-i lipsesc un coafor, unde sint intretinute perucile, o croitorie, un restaurant, un mic grajd pentru poneii ce apar pe scena, la etaj o sala de repetitii, o sala de sport. In total, 300 de angajati - bucatari, tehnicieni, etc.
Prin culoare strimte, ma indrept spre lojele dansatorilor. Abia aici simt un miros distinct, de parfum si pudra, ce se asociaza imediat cu febra pregatirii spectacolului.
Dansatorii se imbraca, se machiaza, isi fac incalzirea, se grabesc pe culoarele labirintice luminate galbui, pun la punct ultimele detalii.
Lojele sint mici, decorate de costume sclipitoare, pene verzi, albastre, rosii, toate dimensiunile si toate nuantele, pantofi si accesorii agatate pe te miri unde. Costumele, facute in Franta in ateliere de haute-couture, sint aranjate, cuminte, in rafturi. Dedesubt, cite un biletel scris de mina : Tracy, Sam, Jenny, Ammanda. Fiecare dansator are un ajutor "habilleur" pentru a-si pune si scoate costumul. Zece specialisti se ocupa de intretinerea zilnica a vestimentatiei intr-un atelier special, aflat linga lojele dansatorilor. Si au ceva treaba : peste 1000 de costume, peste 800 de perechi de pantofi pentru cei aproximati 60 de dansatori. Odata pus in scena un spectacol, costumele ramin aceleasi, spectacolul ramine acelasi. Schimbarea unui spectacol inseamna o pregatire de trei ani si aproximativ 9 milioane de euro investiti in coregrafie, muzica si costume noi. Un spectacol este pastrat 8 ani, timpul necesar pentru a fi vazut de 600 000 de mii de spectatori. Incepind cu acest an, se va planifica spectacolul care va putea fi vazut in 2007.
In loja destinata presei, sunt patru fotolii, o masa aurie si, ca peste tot aici, pene roz si rosii. Am intilnire cu doi dintre cei trei romani care danseaza la Molin Rouge. Mai intii intra Laura. E deja machiata, rujata. Cu genele false lipite, ochii ei par doi fluturi si ea insasi pare o creatura stranie, numai senzualitate si sclipici. Zimbeste. Apare si Alexandru. Inalt, privire albastra translucida, prin costumul mulat muschii onduleaza armonios, ai zice ca e o statuie din Louvru ce a prins viata. Chipul de un alb straniu, din cauza machiajului. Pare un androgin, ideal grec de frumusete. (Aveam sa descopar mai tirziu ca toti dansatorii sint alesi pe sprinceana, ca, dansul in sine nu e singurul criteriu. Inaltimea - 1,75 fetele, 1,85 baietii - si o formatie de dans clasic, sint doar doua dintre conditii. Urmeaza fizicul nu doar un fizic frumos, cit si personalitatea pe scena. Este exclusa chirurgia estetica. Dar daca cineva mi-ar fi vorbit de astfel de criterii niciodata nu as fi avut imaginea corpurilor frumoase din fata mea.) Vreau sa pun primele intrebari, dar in difuzoare se anunta 15 minute pana la inceperea spectacolului. Pe culoarele stramte, agitatie, pene uriase fluturain urma dansatorilor. Costume argintii, sclipitoare in penumbra de linga cortina, asteapta sa intre in scena. Amanam dialogul pe mai tarziu.
Spectacolul
Costume colorate, numar de jonglerii, pirati, sultani, piscina transparenta cu trei pitoni, (te simti copil si iti doresti o vata pe bat) un numar cu clovni, cu ponei, un dans rusesc, in care romanul are rolul principal, doua surori siameze cu manusi roz. Imblinzitoarea de lei, leii find fete, un ventriloc. Din mijlocul salii se ridica o piscina cu pereti de sticla, un acvariu urias, in care fete danseaza cu pitoni. Tipete la franch can-can, fustele crete ridicindu-se pentru a arata spectatorilor chilotii in culorile Frantei. Din cind in cind prin obscuritatea rosiatica a salii se aude dopul unei sticle de sampanie. Coboara o scena din tavan, se desfac scarile. Sini impodobiti cu perle. Picioare pe care privirea coboara in cinci minute de la coapsa unduitoare pina la glezna delicata. Luminile infasurate in mirosul de fard si parfum te fac sa te simti atit de usor incit iti spui ca ai putea fi o pana din eventaiul de pe scena si tremuri la bataia de aripi a doi fluturi verzi ce clipesc in spatele lui.
Magie si aplauze
Fantasma unei vieti frumoase si usoare. Tu, in sala, devii pentru moment un personaj dintr-o lume frumoasa, fardata, cu povesti de iubire naive, de un primitivism seducator. Nimic dincolo de o anumita limita a decentei, dar tocmai aici e siretlicul : ca totul se desfasoara in logica ta, de toate zilele, cea a normalului, care insa sare din tipar fara ca tu sa bagi de seama. Totul pare posibil, daca vrei: miine poti devenii pirat, poti sa fugi in lume cu o femeie pe care o vezi prima data, sa faci bani cu o lovitura de maestru, sa devii celebru cu sansa de a pica la timpul potrivit in locul potrivit. E o loterie, si viata ti se poate schimba intr-o singura zi, in citeva minute, exact ca pe scena. Stringi biletul in mina, il mai privesti o data si te intrebi daca viata ta nu s-a schimbat deja fara ca tu sa stii. Si fugi sa verifici numerele.
Probabil ca sint si spectatori ce nu se pot abtine sa nu ghiceasca in spatele costumelor stralucitoare, a machiajelor exagerate, povesti triste, dureri, neimpliniri, nopti de singuratate si greutati de care nu poti sa vorbesti decit atunci cind izbucneste criza, cind de fapt esti martorul propriului naufragiu. Sint cei pe care la un astfel de spectacol ii cuprinde nostalgia, se intoarc la fantasmele adolescentei, la intelegerea simpla a vietii, a iubirii si a erosului. Te regasesti in lumea de atunci, cu o viata clara si usoara. Nu e exclus sa iti stergi, discret, o lacrima.
Dar cind luminile se sting, spectacolul s-a terminat, cine stie cind iti vei mai permite inca un bilet, 100 de euro, te grabesti sa prinzi ultimul metrou si te trezesti acasa, intr-un apartament mic si atit de prost luminat, incit te intrebi daca asa a fost mereu. Iti mai aduci aminte de spectacol, ca de un vis, a doua zi, cind te inghesui in metrou. Si viata isi reia cursul, odata ce ai ajuns la birou. Moulin Rouge ? O atractie turistica
Alexandru Danes - dansator - " Nu m-am gandit ca as putea lucra vreodata la Moulin Rouge"
- In actualul spectacol Feerie, esti unul dintre cei trei dansatori romani de la Moulin Rouge, alaturi de Laura si Claudiu Caraiman. Prima intrebare: cum ai inceput sa dansezi?
- Tatal meu a fost dansator de dans clasic la Opera din Bucuresti. A fost si directorul baletului, timp de doi ani de zile. Sora mea e dansatoare de clasic la Opera din Viena, deci a fost o problema mai mult de familie, nu a fost chiar decizia mea sa incep balet la varsta de 9 ani. Am fost dus la scoala de balet si asta a trebuit sa fac. Sincer sa fiu, nu mi-a placut de la inceput. Toti prietenii aveau alte pasiuni, alte hobby-uri, nu era chiar ceea ce-mi doream... A fost deci mai mult in familie, sora mea era cu patru ani mai mare decat mine. Ca si ea, eu am urmat Liceul de Coregrafie din Bucuresti. Apoi am intrat direct la Opera.
- Care a fost primul rol?
- Primul rol... eram figurant in Lacul lebedelor, in Spargatorul de nuci, am fost intr-un turneu in Germania, apoi in Turcia, si dupa un an de zile de munca grea la Opera, unde am tras ca sa fiu remarcat, sa ies din linie, am plecat in armata.
- Copilaria si adolescenta ti le-ai petrecut in Bucuresti...
- N-a fost usor. Fiind un singur liceu de coregrafie in Bucuresti, in partea cealalta a orasului, trebuia sa fiu la opt la scoala si sa plec cam cu o ora, chiar cu doua ore mai devreme; la 9-10 ani, sa traversezi singur orasul pe scara tramvaielor, iarna, cu zapada... Nu era usor. Cu mana inghetata pe bara tramvaiului ajungeam la scoala, unde aveam vreo opt ore de curs, dupa care urmau asa-zisele ore de studiu, de dans efectiv. Deci, odata cu intrarea mea la liceu, de la 14 ani, plecam dimineata de acasa si ma intorceam seara la 9, la 10. La pranz mancam sandviciuri, ma duceam si mancam in internat, cu colegii mei care veneau din afara Bucurestiului. De-asta iti spun ca a fost greu, vedeam ca vecinii, prietenii aveau timp, aveau si alte preocupari, nu doar sa reziste, ca mine, sa isi faca temele pentru a doua zi, cu ochii inchisi de somn.
- Cum ai trecut de la dans clasic la cabaret?
- Erau la Opera doua fete care lucrau in acelasi timp si la Casino Victoria, care dupa mine a fost singurul cabaret adevarat din Romania, nici nu cred ca mai exista acum. Bine, erau si pe la mare sau prin tot felul de restaurante, trei fete si doi baieti care dansau, dar nu puteai sa spui ca era cabaret. Singurul, adevarat, era la Casino Victoria: cu program, cu coregrafi americani sau francezi, cu costume facute de Levinta... Am fost pentru auditie sa ma vada si am inceput sa lucrez. Nu era usor, pentru ca trebuia sa merg si la Opera. La Casino lucram dupa 11 seara, in timp ce restul zilei eram la Opera. In ritmul asta am tinut-o trei ani de zile, pana cand am plecat din tara, in 99. La Opera erau dificultati si conditii proaste, ceea ce insemna discutii interminabile cu directia. Dansam cu trei perechi de pantaloni de trening pe noi, cu caciuli pe cap... Faceam scandal, ca sa nu dansam la zero grade pe scena. Muschii erau inghetati, crispati, gleznele, genunchii intepeniti si in sala 20 de insi pentru care ne straduiam sa facem un spectacol bun. La Casino era altceva. In primul rand, era privat, si salariul era cam de doua ori mai mare decat la Opera. Costumele erau noi si intretinute, chiar si raportul cu sefii era altul, se putea discuta.
- Dar in Romania, unde lumea nu prea are bani de cabaret, oamenii nu stiu ce se intampla acolo, isi imagineaza tot felul de lucruri...
- La Opera, eram considerat dansator de bar, se faceau aluzii pe tema asta si eram privit cu oarecare condescendenta. Ma rog - ne prostituam, dansam "pe sticla", adica la televizor, multi nu isi ascundeau dezgustul ca noi nu respectam indeajuns dansul si cultura cu C mare. Eram un fel de nimic pentru ei, pentru ca dansam intr-un bar de noapte si credeau ca fac strip-tease sau nu stiu la ce se gandeau. Dar la Casino nu dansai dezbracat, aveai costum, chiar costume foarte frumoase si bine intretinute, nu era nimic obscen sau indecent in ce faceam. Erau roluri la Opera in care eram mai dezbracat decat la Casino, dar pentru ca dansam pe scena aia, unii considerau ca e arta, si cand dansam pe alta scena, era prostitutie. Asa am fost priviti intotdeauna. Sansa cu Casinoul a fost ca de fiecare data cand o televiziune sau un spectacol avea nevoie de dansatori, venea aici. Asa mi s-a deschis un pic orizontul si am inceput sa fac si alte mici joburi prin tara, in emisiunile de Revelion, am facut cateva numere pentru lansarea televiziunii "Prima", de exemplu, lucram si cu Tvr si cu Pro Tv, la lansarile de moda. A fost o deschidere pentru mine.
- Ce a schimbat Casinoul pentru tine?
- Asa, prin Casino, am ajuns sa fiu manechin, si prima prezentare mare am avut-o cu Janine la Tnb, "Metropolis". Am lucrat apoi cu Botezatu, apoi din nou cu Janine, cu Levinta, cu reprezentanta "Steilman" de pe Calea Victoriei. Era momentul in care incepusem sa castig: o prezentare de moda, doua emisiuni Tv, plus Opera, plus Casinoul, intr-o luna se strangeau niste bani. Era o satisfactie sa nu ma mai duc la parinti sa le cer o suta de mii. E adevarat ca ajunsesem sa castig cam de vreo patru ori cat parintii mei impreuna, incepusem sa am si o viata in care in putinul timp liber imi permiteam sa ies in oras, sa ma duc la petreceri... Dupa un timp, m-am gandit ca facusem tot ce se putea face in tara la momentul respectiv. Cumva, incepuse sa devina monoton. O duceam de pe o luna pe alta, dar nu puteam sa devin independent, sa am casa mea, viata mea, si mi se parea o letargie in care zaceam si din care trebuia sa ma rup, o amorteala... Aveam impresia ca mai sus nu am unde sa ma duc si ma intrebam daca, gata, asta e tot?
- Asa te-ai hotarat sa pleci din tara...
- A aparut la Casino un coregraf din Paris care trebuia sa monteze un spectacol. Cu el au venit la inceput si sefii lui, de la Production Compagne. Si sefii, cand ne-au vazut cum dansam, au zis ca ar putea sa ne ofere niste contracte. Asa ca, dupa un an de zile de la momentul montarii spectacolului, ne-au oferit catorva dansatori contracte in Coreea de Sud, fara sa le spuna celor din conducerea Casinoului. Contractul era pentru un an de zile. A fost o decizie pe care am luat-o singur, fara sa le spun parintilor. A fost un risc pe care mi l-am asumat, pentru ca, odata semnat contractul, nu stiam ce se va intampla cu mine si cum o sa ma descurc mai departe. De altfel, nici de contractul asta nu eram prea sigur, nu stiam cat de serios este. Se auzeau vorbe ca ajungi in baruri de strip-tease, in locuri obscure.
- Si ai plecat in Coreea?
- Urmau repetitii doua saptamani la Paris, pentru ca trupa in care urma sa dansez era internationala, cu balerini din Olanda, Belgia, Germania, din toata lumea. Dupa repetitiile de la Paris m-am mai linistit, ca am inteles ca e o chestie serioasa. A fost greu, ca eu nu vorbeam nici engleza, nici franceza, si repetitiile se tineau in engleza. Ramanea sa mai vad unde o sa lucram in Coreea. Pana sa plecam, am fost si am dat o auditie si la Lido. Mai erau doi romani cu mine si ne-am dus asa, nu ne gandeam ca avem vreo sansa sa fim angajati, doar ca sa vedem si noi cum arata celebrul Lido din Paris. Problema e ca, dupa ce am dat auditia si ne gandeam ca o sa putem acum sa ne mandrim toata viata ca am intrat la Lido Paris si l-am vazut cum arata, am fost chemati si ni s-a spus ca sunt interesati de noi si ca ar vrea sa aiba Cv-ul nostru. Noi am ramas cu gura cascata si le-am zis ca am venit fara Cv. Atunci, au cerut macar o fotografie, dar noi nu aveam nimic, chiar nu ne gandisem ca ar fi cazul. Si cum nici numar de telefon nu aveam in Paris, comisia ne-a intrebat, pana la urma, de ce am venit la concurs? Asa am plecat in Coreea de Sud. Trebuia sa lucram in Kusan, al doilea oras ca marime, pentru "Las Vegas Theatre", o institutie hotel si casino de cinci stele. Era ceva imens si superluxos. O receptie imensa cu cascade, cu jungla cu pesti aurii, cu papagali care zburau pe-acolo, cu orchestra care canta intr-o mica padure tropicala, o cusca cu tigri, sapte restaurante, 30 de nivele, piscina in interior, piscina exterioara, teren de golf pe hotel, sala de gimnastica, inclusiv cu pista de atletism. Dansatorii din tarile vestice, din America, nu s-au adaptat si au plecat dupa sase luni, dar noi, veniti din Est, nu avusesem niciodata asa ceva. In plus, eram platiti extraordinar si nu am fost tratati niciodata "altfel" pentru ca eram romani. Nu se faceau distinctii de genul asta, niciodata! Salariile erau imense. Despre teatru, ce sa iti zic, era cu o scena mai mare decat la Opera si dotat cu ultimele noutati in materie.
- Dupa aceea ai venit in Paris?
- Mai intai am fost cu aceeasi companie in Germania, in Bochum. Dupa Germania, contractele s-au oprit si trebuia sa fac ceva. Eram panicat un pic la gandul ca ne intoarcem in tara, dupa ce un an am trait asa cum am trait, sa ma intorc si sa cer bani parintilor, sa nu stiu ce sa fac de la o luna la alta... Era o perspectiva sumbra... Dar atunci am aflat ca se dau auditii la Moulin Rouge si, cu tot riscul, mi-am luat valizele si am venit in Paris. Am dat auditie si am luat. Mi-au zis: "Maine incepi". Daca nu m-ar fi primit, nu stiu ce faceam. Asa am inceput repetitiile.
- Te asteptai sa fii acceptat?
- Nici nu m-am gandit vreodata ca as putea lucra la Moulin Rouge. Cred ca am fost aici la momentul potrivit, a fost si noroc. Astazi, ca stiu cum decurg lucrurile, imi dau seama ce sansa am avut, pentru ca aici nu iti spune nimeni chiar asa - "Gata, de maine lucrezi!".
- A fost greu sa te acomodezi?
- Am avut trei zile hotel platit de Moulin Rouge, dar apoi l-am platit singur, timp de o luna. Aici e complicat sa iti gasesti casa, eu eram aproape fara bani. Cu timpul, lucrurile s-au rezolvat, am gasit casa, salariul e bun. Au inceput repetitiile, am inceput sa ma integrez. Mi-am luat pat, masina de spalat, un pic de mobila. In aprilie s-au facut patru ani de cand lucrez aici.
- Care este programul tau acum? Ce faci toata ziua in Paris?
- Trei zile pe saptamana ma duc sa fac gimnastica, pentru ca trebuie sa ma mentin in forma, asta e contractul. Ma intalnesc cu prietenii... Ma trezesc la 12-13, ca lucrez pana la 2-3 noaptea si ma culc pe la 4 dimineata. In fiecare seara avem doua spectacole de cate doua ore.
- Cat timp crezi ca vei putea ramane aici?
- Sper sa dureze cat mai mult. Depinde cat te respecti si cat reusesti sa fii in forma pe scena. Deocamdata, sunt tanar. Inca 4-5 ani sunt linistit, dupa aia o sa imi fac niste planuri de viitor. Una din posibilitati e sa ma intorc in Romania, dar din pacate nu e preferata mea. Nu am mai fost de multa vreme in tara, dar cred ca rautatea de acolo, invidia n-au disparut. De fapt, lucrul asta e cel mai greu pentru mine, lipsa unei perspective concrete, un tel clar, in care sa cred. Dar poate voi mai avea inca o data noroc.