In masina cu Joan Baez
- Publicul romanesc iubitor de muzica folk a fost adanc miscat de intalnirea cu una din marile personalitati ale genului: Joan Baez. Stiu ca i-ai fost aproape, ca te-ai numarat printre organizatorii concertului sau. Ce te-a impresionat la ea in mod deosebit?
- Eu am crescut cu muzica lui Joan Baez, in perioada liceului, ii cantam si eu celebrele melodii - Dona, Dona, Kumbaya, ca si pe cele ale lui Bob Dylan, marele ei prieten si contemporan: Blowing in the Wind. Ei au fost fondatorii curentului si ai spiritului pacifist al acelor vremuri - "flower-power", din anii 60. Joan a mai fost o data in Romania, acum sapte ani, dar nu am avut sansa s-o vad atunci, pentru ca nu eram in Bucuresti, multumindu-ma sa vizionez doar inregistrarea concertului. De aceea, pentru mine, acum a avut loc intalnirea cu un idol al adolescentei mele. Joan Baez isi datoreaza longevitatea artistica prestatiei sale impecabile, dar mai ales popularitatii pe care a dobandit-o prin pozitia pacifista pe care a avut-o de la inceput, din tinerete. Sotul ei chiar a fost inchis vreo trei ani de zile pentru ca nu a vrut sa participe la razboiul din Vietnam, iar felul ei de a protesta impotriva razboiului si a agresiunii de orice fel a ramas in constiinta publicului pana astazi. Dovada ca si in timpul concertului de la Bucuresti a tinut sa sublinieze, cu o usoara ironie, desigur, ca parerea ei despre razboiul la care au participat recent Statele Unite este alta decat a celor care guverneaza aceasta tara. In ce priveste concertul, Paul Nanca, organizatorul evenimentului, a facut un gest minunat, a purtat toate diligentele ca loja oficiala sa fie deschisa pentru artisti. Avand in vedere ca generatia romaneasca de muzica folk a trait cu spiritul si cu muzica lui Joan Baez (ea are acum 63 de ani), "bosii" ei, putini, dar infocati supravietuitori, merita sa stea, macar o data, in loja oficiala. Pe undeva m-am simtit stingherit, pentru ca am stat ca in vitrina acolo, toti spectatorii erau cu ochii pe noi. In primul rand si pe primul scaun a stat Doru Stanculescu, "il presidente", care era intr-o stare de totala emotie si extaz. Era si Mircea Bodolan, care aproba cateodata chiar prea vehement ce se intampla pe scena, in stilul lui inconfundabil. Am mai vazut in sala si alti artisti - pe Bodo de la Pro Consul, pe Stefan Banica Jr., Oana Sarbu, Mircea Baniciu, toti strabatuti de fiori in fata unei asa mari celebritati. Dupa concert ne-am intalnit cu totii la Clubul "Eliad" cu Joan Baez si am trait o stare de adanc respect si adanca emotie. Din punctul de vedere al organizatorilor, planurile erau exuberante - pregatisera si momentul in care Joan Baez ar fi cantat si in club. Dar ea era foarte obosita dupa concertul de la Sala Palatului, dupa tot turneul sau de pana atunci (tot la doua zile se muta dintr-o tara in alta, dintr-un oras in altul). In schimb, a ramas mult cu noi, a avut rabdare si timp pentru fiecare dintre cei care i-au adresat intrebari, a fost tot timpul amabila. Eu am venit cu un album de-al ei pe care-l cumparasem in urma cu un an din Germania si i-am cerut un autograf, si ea mi-a scris acolo ca ma felicita pentru ultimul meu album, pe care l-a ascultat si l-a gasit superb. Deci ma gratula ea pe mine. Lucruri care, drept sa spun, la noi nu se obisnuiesc. Gestul ei a fost extraordinar, de mare artist. Foarte discreta, fara aere de vedeta, fara surle si trambite in jurul ei, am remarcat asta inca de cand a venit, de la aeroport, cand am intampinat-o si am condus-o la hotel cu masina mea. Eram asa de coplesit si de impresionat, ca nu mai stiu exact ce i-am spus intai. Stiu ca am iesit din aeroport, ploua si intr-o parte se vedea un pic soarele. Si am intrebat-o daca ii place apusul de soare. Ea a spus ca este extraordinar, asa ploaie cu apus de soare este ceva cu totul special. Avea un buchet mare-mare de flori si o piersica, pe care o primise la plecarea din Istanbul (unde avusese ultimul concert, inainte de cel de la Bucuresti, dar nu apucase s-o manance). Mi-a cerut sa-i dau aerul conditionat la maximum si a indreptat toate jeturile spre ea, desi mie imi era atat de frig, incat ma gandeam ca daca o duc pana la Ploiesti, ajung direct la spital. La Casa Presei (fosta "Casa Scanteii"), impresarul ei m-a intrebat ce-i cu cladirea aceasta asa de urata si cenusie, i-am spus ca este construita dupa model sovietic, si ea a spus "da, de-aia e asa de urata". I-am povestit ca acolo a fost si o statuie a lui Lenin, ca am reusit sa scapam de imaginea lui, dar de mentalitatea comunista multi dintre romani nu au scapat inca, mai avem ramasite. Apoi am discutat despre cum ne merg spectacolele noua, despre cum suntem tratati de public, daca suntem multumiti sau nu. Despre ea insasi a vorbit foarte putin. Se vedea ca este un om care are casa in rucsac, pentru ca este mereu pe drumuri, in turnee. De la noi urma sa plece in Germania. De acolo mergea in Franta. La hotel, cand a ajuns, ce m-a frapat iarasi a fost faptul ca s-a asezat pe o margine de fotoliu si nu s-a ridicat sa mearga in camera ei, pana nu a vazut ca toata echipa s-a cazat si ca nu sunt probleme. Avea o mie de motive sa urce prima in camera si sa se odihneasca, dar ea era preocupata, dintr-un extraordinar spirit de echipa, sa vada intai ca toata lumea e multumita. N-a avut nici un fel de extravaganta sau capriciu, nu si-a dorit nimic iesit din comun. Si la Clubul "Eliad", la fel. Imi pare extrem de rau ca in seara cand a sosit in Bucuresti, din cauza unei intamplari nefericite, cand o antena parabolica uriasa a cazut de pe acoperisul hotelului pe masina mea si pe masina ei si pe inca doua masini, Joan s-a retras in camera si nu si-a mai facut nici un fel de program pentru seara aceea. Totul s-a intamplat chiar sub ochii nostri - eram in holul hotelului, voiam sa mergem sa ne plimbam pe strazile Bucurestiului, ea voia neaparat sa mearga desculta prin ploaie, dar cand a vazut ca masina cu care tocmai venise era terciuita, s-a intors pe calcaie si s-a dus direct in camera. Sigur, tuturor ne-a parut rau.
Am foarte multi artisti preferati, dar Joan Baez ocupa un loc cu totul special in inima mea. Este un exemplu de verticalitate constanta pentru toti artistii, iar faptul ca muzica ei rezista de peste patru decenii, chiar daca folk-ul, ca gen muzical, a intrat ca apa-n nisip, ne da curaj. Mai ales mie, care incerc sa practic, asemenea ei, aceeasi intoarcere la origini.
Celtul din Maramures
- De ce consideri necesara aceasta reintoarcere la radacini? E o moda a timpului (muzica traditionala se bucura de mare trecere in lume) sau, pur si simplu, varsta aseaza pe coarda sufletului tau nostalgii?
- De-a lungul carierei, poti ca artist sa incerci diferite drumuri in dorinta de a-ti defini stilul original, dar reintoarcerea la radacini devine o nevoie de expresie artistica fundamentala, un fel de a te defini. Uneori, faci lucrul acesta chiar dintr-un sentiment al datoriei, pentru a nu lasa in uitare adevarate bijuterii de arta veche. De aceea, anul acesta am plecat mai putin din tara decat in alti ani, pentru ca am lucrat intens la albumul pe care tocmai l-am dat gata si pe care vreau sa-l lansez in toamna. E o intoarcere cu totul spre radacini, desi influente etno am avut pe fiecare album, dar acesta este numai cu cantece din Maramures. A fost o munca istovitoare. Am studiat multe inregistrari cu rapsozi de pe la sate, unele chiar facute de mine, in primii ani ai carierei, si pe care mama mi le-a pastrat cu grija acasa, la Sighet. Acest album este unul special pentru mine, pentru ca odata cu productia si lansarea lui aici, in Romania, va aparea si in America. Lucrez acum la coperta de prezentare pentru publicul american, care trebuie sa contina, desigur, mai multe explicatii, pentru a-l introduce cat mai bine in atmosfera, pentru a localiza muzica mea geografic si cultural. Ca de "Ducu al Bertzi din Sighet" nu a auzit, in afara comunitatii romanesti, nimeni pe-acolo. Productia acestui album in America a fost sprijinita de unul din cei mai de frunte oameni ai comunitatii romanesti din Chicago, Dorel Nasui, un mare patriot, care vrea sa prezinte americanilor, prin mine, esenta cantecului maramuresean. El m-a indemnat tot timpul sa fac acest album si chiar l-a prezentat catorva producatori americani care l-au ascultat si sunt interesati sa-l editeze - incluzandu-l in categoria "old music", muzica veche, traditionala, pe care americanii zilelor noastre o gasesc foarte interesanta. Un an de zile am tot "mosit" la albumul acesta pana l-am terminat, pentru ca am stat foarte multe ore in studio, ca sa gasesc o abordare orchestrala cat mai putin stilizata, dar fara a ma transforma in interpret de muzica populara. Am vrut sa evidentiez influenta celtica in folclorul din nordul tarii - Oas si Maramures, pentru ca am avut surpriza, nu o data, ca publicul strain, si francezii, si americanii, sa-mi spuna ca au crezut ca eu cant cantece populare irlandeze, si nu le-a venit sa creada cand le-am spus ca este folclor maramuresean si ca sunt teme comune in muzica traditionala a noastra si a lor. Este dovedit faptul ca celtii au stat aproape patru secole in zona noastra, si sunt similitudini si de folclor, si de cult crestin si precrestin si chiar de tipologie fizionomica. Am vazut imagini de la o cununie religioasa facuta la o biserica din Irlanda: ca sa intri in curtea bisericii, unde era si cimitirul, trebuia sa te apleci in semn de smerenie, pentru ca poarta de lemn era scunda, la fel ca la noi. Iar biserica era la fel construita si decorata ca in Maramures.
E o miscare in intreaga lume, de cautare a radacinilor, poate si din cauza excesului de mondializare, resimtita ca un soi de tavalug cultural. Daca granite geografice nu mai sunt, originile ancestrale sunt cele care ne diferentiaza. Oamenii vor sa se identifice, sa-si caute acel element care-i face unici, deosebiti printre ceilalti. Si atunci se intorc spre traditii, spre religie, chiar spre credintele vechi, spre superstitii, spre natura. E un curent ecologic-religios care devine tot mai puternic, ca un fluviu care-si aduna apele. Poate asta ar fi scaparea lumii de la alienare, sansa ei de supravietuire, nu stiu. La anul va fi, timp de sase luni de zile, o expozitie mondiala in Japonia, la Nagoya. Si tot in aceasta idee, de a ne evidentia prin cultura traditionala, standul romanesc va fi construit numai pe lemn si apa. Doua elemente primordiale, care ne definesc, ca popor, pentru ca noi avem o puternica cultura ancestrala a lemnului si a apei. Si in America, dar mai ales in Canada, exista o puternica reintoarcere la cultura bastinasilor indieni. Pentru ei e chiar o restituire necesara.
- Mai avem o luna de vara. Pleci pe undeva, in vacanta?
- Da, pentru ca Bucurestiul nu e un oras in care sa stai vara, chiar daca vremea a fost suportabila pana acum, n-am avut decat cateva zile de arsita. Inteleg de ce toate povestile de dragoste din romane, care se petreceau vara, erau la mosie, departe de Bucuresti. Voi merge la mare cateva zile cu sotia si cu fiul nostru, in varsta de cincisprezece ani, care tocmai a trecut de emotiile examenului de capacitate si a devenit licean la "Caragiale", la sectia bilingva romano-germana. Fiica noastra, Maura, e plecata in Germania, unde lucreaza in cadrul unui program de vara pentru studenti. Voi avea si pe litoral cateva concerte, la Costinesti in mod sigur. Acasa, la Sighet, voi merge cateva zile, intre doua spectacole. Am apucat, la inceputul verii, sa stau o saptamana la o manastire de langa Sighet, la Barsana: e ca-n rai acolo, mi-am gasit linistea, dupa atata zbucium, in spatiul acela cu totul si cu totul spectaculos. Te copleseste imaginea ei. Nu acelasi lucru pot sa spun despre biserica noua de la Bogdan Voda, facuta din beton si sticla, ce striveste cu trufia si uratenia ei vechea bisericuta de lemn, un monument istoric de o frumusete incomparabila, lasat in paragina. Ce s-a intamplat acolo e o mare si dureroasa dezamagire pentru mine, sufar cand ma duc si vad cum turistii straini se chinuiesc sa faca fotografii bisericii de lemn a lui Bogdan Voda, in asa fel incat sa nu intre cumva in cadru vreun coltisor din oroarea aceea de constructie din spatele ei. Si astazi, ma intreb, cum a fost posibil sa se construiasca asa ceva, numai din orgoliul celor care conduceau destinele comunei, in primii ani de dupa Revolutie. Numai cerul albastru curat, cum poti sa vezi numai in Maramures, iti mai linisteste indignarea.
Spuneam ca, in toamna, voi lansa albumul si in Romania, si in Statele Unite, voi avea aici un turneu de promovare si cateva concerte in America (la Chicago a fost deja rezervata sala de spectacole a primariei, special pentru asta). Apoi vine iarna si ar trebui sa lucrez si un nou album cu colinde, am materialul strans deja, dar nu cred ca voi mai avea timp si pentru asta, si nici nu sunt genul care sa dau rasol, atunci cand nu am timp si stare. Nu vreau sa spun ca m-am lenevit, dar voi lasa si pentru anul viitor ceva de facut. Desi e foarte tentant, cand ai niste ani buni in spate - si de varsta, si de cariera -, sa incepi sa stai locului, sa o lasi mai moale. Nici nu-ti dai seama cand te-ai plafonat, cand te-ai izolat. Iar publicul, pe cat e de minunat atunci cand esti in fata lui, pe atat de neiertator este si te uita repede, atunci cand nu-ti mai vede ochii prea mult timp.
Foto: Irina Prosan