O zi din viata unui taran sfant
Un crestet carunt, la capatul unui cerdac lung si pustiu, de casa batraneasca. Singur, Traian Ursascu se uita la soare, cu ochii larg deschisi. Ii zambeste soarelui. Apoi ii rade. Ii rade cu pofta, cu gura pana la urechi. "Doamne, cat de minunat de bine pot eu sa traiesc!", se bucura el. Ca si cum s-ar mira. Iar ochii lui sunt albastri si limpezi, ca doua rotunduri de cer.
Pe bancuta asta din lemn sade vesel la fiecare inceput de amiaza. Acum, la ora douasprezece, si-a ispravit deja a treia rugaciune din zi. Prima a fost hat la miezul noptii, atunci cand il trezeste mereu un ceas nevazut. Chiar in clipa in care minutarul si orarul incremenesc unul peste celalalt, batranul tresare din somn si se ridica cu greu din asternutul sau alb, scrobit, mirosind a busuioc vested. Se apropie tremurand, prin intuneric, de iconita de sub candela si, inainte de a rosti obisnuitele rugi "de noapte", isi cere iertare Domnului "asa, ca de la un om", ca nu poate sta in pozitia ingenuncherii, atunci cand se roaga : "Doamne, nu pot altminterea. Na, ce sa fac, tare ma doare picioru... Daca se poate, Doamne, asa, din asternut, ii bine. Daca nu, Te rog, asculta-mi cuvantu meu si asa..." A fost ranit la piciorul drept in razboiul al doilea. Palma mainii stangi n-o mai are, a pierdut-o de la incheietura in razboiul prim (Ii multumeste insa zilnic lui Dumnezeu ca n-a fost dreapta, ca sa mai poata face sfanta cruce). In rest, zice, e sanatos tun si plin de nadejde. Rugaciunea "de dimineata" o face tot din pat, la rasarit, pana ce soarele ajunge deasupra chenarelor albe ale ferestrelor si odaia se umple de lumina. Atunci, Traian Ursascu se spala. Cu apa rece, azvarlita pe trupul gol, prilej sa-si aminteasca ce "om gros" a fost el in tinerete, cu puteri ca de urs, ce bine i s-a potrivit lui numele asta, ce iubit a fost de femei. Isi primeneste tamplele din belsug cu binecuvantarea de gheata a apei, netezindu-si pe spate, cu palma uda, suvitele de argint, apoi se imbraca in haine curate (azi poarta o camasa cadrilata, pe sub o vesta lucioasa de fas, care ii da un aer de fermier texan) si se aseaza la masa. Mananca putin. Cativa pesmeti, langa o cana de lapte proaspat. Dupa aceea se ridica, se indreapta de sale si porneste incet "la o mica plimbare" prin odai. Se bucura mereu cand deschide cu fala usile inalte si albe ale "casei (camerei) de buna", curata si racoroasa, cu peretii acoperiti de covoare taranesti, dereticata pana in cel mai tainic ungher. Nici vorba de mirosul acela de om batran, neglijent cu sine si indelung statator la pat. In casa lui Traian Ursascu miroase a proaspat. Se plimba de-a lungul mesei celei lungi, cu opt scaune pentru musafiri, atinge cu varful degetelor lemnul bine lustruit de praf al spatarelor si iar se imbujoreaza de o fericire mandra, gandindu-se la cele doua fiice ale sale care vin mereu, douazeci de kilometri de la Campulung, ca sa-i faca curatenie si sa-l ingrijeasca. "Multumesc, Doamne, ca mi-ai dat copchii asa buni..." Asa zice intotdeauna si se aseaza in capul mesei pustii, privindu-se intr-o oglinda uriasa si nespus de limpede din celalalt capat al incaperii. Se priveste cum sta la masa singur si fericit. Se priveste parca asa, cu un ochi "din afara". Si abia in cele din urma, inainte de a parasi odaia, ia de pe raftul unui superb dulapas austriac, vechi de aproape doua veacuri, ia in palma sa dreapta o fotografie ingalbenita, infatisand o taranca in straie de lucru, dar care poarta pe cap un voal alb si lung de mireasa. Batranul saruta femeia din fotografie pe frunte, apoi spune tare, "cu glas": "Buna dimineata, iubita mea". "Doamne, cat de ciudat suna vorbele astea, "iubita mea", rostite de un taran batran din creierul muntilor Bucovinei", aveam sa gandesc, la randul meu, ascultandu-l.
***
Atunci se face ora opt dimineata. Traian Ursascu reintra pe alta usa in bucatarioara unde si doarme. Potriveste pe masuta din fata ferestrei doua cartoaie batrane, imbracate in piele: Psaltirea si Vietile Sfintilor. Zice mai intai: "Multumescu-ti tie, Doamne, ca mi-ai dat ochi buni, si azi, la varsta asta a mea, pot sa citesc Cuvantu tau fara ochelari!". Si, imediat, incepe iar rugaciunea. Niciodata in viata n-a purtat ochelari insa, marturiseste, "nu-si iroseste ochii cu altceva" decat cu cartile sfinte. Cand se uita direct in soare nu lacrimeaza. Nu-l dor ochii defel. Cand se uita, insa, la televizor, atuncea il dor. Ii e, de altfel, teama ca ar putea sa-si piarda privirea. In fiecare zi ii e teama. Recunoaste ca, daca n-ar mai putea sa vada literele din cartile sfinte, abia atunci s-ar simti "un pic sangur". Asa, insa, de ce s-ar simti? "Daca am rugaciunea, nu ma samtasc sangur niciodata. Is multamit, ase, in sufletu meu, atuncea cand citesc rugaciuni. Eu zic ca de aceea mor oamenii de batranete atat de tineri: ca stau intinsi in pat si bolesc de pomana si nu mai citesc nimica..." Patru ore, pana la doisprezece, nu se ridica de la masa. Pentru cine se roaga? In primul rand, pentru toti oamenii care i-au facut rau in viata. Si n-au fost putini. Comunisti, mai ales. Pentru iertarea lor, dar si a lui, caci altadata i-a urat. Se roaga apoi pentru conducatorii tarii, sa aiba minte limpede si buna. Vrea sa fie bine. Vrea asta atat de arzator, de concret, de neaparat, incat atunci cand o spune, inchide ochii si, printre pleoapele inclestate, i se preling lacrimi: "Vreau sa fie bine, intelegeti? Bine, nu rau! Zice ca pe-un mosneag ce-l mai intaraseaza de tara, de ceilalti, daca el tot s-o trait traiu... Iaca pe mine ma-ntaraseaza, domnule. Eu ma rog pentru tata lumea, intelegeti? Poate de aceea Dumnezau mi-o lungit viata, ca fac rugaciuni pentru tati oamenii. Si sa stiti ca niciodata nu-i prea tarziu sa incepi sa te rogi. Chiar la o suta de ani si tot nu-i tarziu..." Abia la sfarsit se roaga putin si "personal", pentru sine, pentru tihna batranetilor sale.
Acum, la ora douasprezece, Traian Ursascu sta in capatul cerdacului. Pe urma va cobori scarile si va face o alta "mica plimbare" prin curte, ca sa se "destapeneasca". Se va uita la grajdurile altadata pline cu vite, la sura altadata plina cu fan inmiresmat si, dintr-un anumit colt al gradinii, la coama enorma de codru de peste dunga drumului. De acolo vede un munte intreg de paduri pentru care a fost condamnat la moarte acum jumatate de veac, care ar trebui sa fie macar acum al lui, dupa lege, mostenit din stramosi, dar nu este. Nu este. Acolo, in coltul acela de gradina, va plange putin.
De la patru la sase, doua ore, isi va face rugaciunea "de seara". Pe urma se pregateste de culcare. Sta pe marginea patului, cu picioarele neatingand pamantul. Se uita asa, spre tavan, si vorbeste iarasi "cu glas", catre aceeasi femeie : "Sofia, sa te bucuri tu acolo unde esti, cu tatic-tu, cu mamic-ta si cu parintii mei. Si eu sa ma bucur aici cu copchiii tai care-s si-ai mei. Si ne videm in Rai. Pa. Gata." Asa trece o zi obisnuita din viata lui Traian Ursascu. Cred ca nici calugarii cei mai induhovniciti ai manastirilor nu se roaga intr-o zi atat de mult ca acest taran batran.
Mamuta
Traian Ursascu din satul Botus, comuna Fundu Moldovei, stie ca s-a nascut odata cu o rascoala taraneasca. In 1907. De la "mamuta" lui mai stie ca in ziua aceea, fusese peste intregul tinut o furtuna strasnica. Insa, chiar in clipa in care s-a nascut el, cand a racnit el pentru prima data in lumea oamenilor, norii cei negri s-au despicat "ca un pamant taiat de-un plug al ceriului" si peste casa lor a rasarit soarele. Ploua peste tot in jur, ploua cu galeata, dar ferestrele odaii pruncului erau inundate de soare. Mamuta Maria zicea ca asta a fost o minune. Ca tipatul copilului a spart norii din cer. I-a pus numele de Traian. "Mamuta... Doamne, saraca mamuta... De nasteri s-o bucurat in viata cel mai mult si tot de nastere o murit. L-o lasat sangur pe tatuta cu opt copchii, cel mai mic de-o luna si cel mai mare de treispice ani. Pana atunci el purta plete lungi, negre, era barbat ravan, dintr-o bucata, netemator de nimica pe lumea asta. In ziua cand o murit mamuta, el si-o tuns pletele sangur si nu le-o mai lasat sa creasca niciodata...." Traian are amintiri fugare cu mama sa. Doar cateva imagini. Incepuse razboiul, el avea noua ani. Se bateau rusii cu ostasii austrieci ai Imperiului. In casa lor parinteasca, aflata peste drum de cea de acum, se facuse popota pentru 59 de soldati rusi. Ii placeau soldatii rusi. Caci radeau mult, o respectau pe "mamuta" si-l lasau sa se joace cu pistoalele descarcate. Ba chiar isi facuse si un prieten, un infanterist roscovan, pe nume Volodea. Intr-o zi, dinspre Mestecanis au inceput sa bata cu tunurile spre sat. Mama a fugit cu ceilalti copii intr-o rapa, spre un parau, sa se adaposteasca. Din graba, pe el l-a pierdut undeva la jumatatea dealului. Pe langa el cadeau bombe. Un copil singur, printre bombe, pe un deal verde, gol. Atunci a aparut Volodea. "O venit cu un car cu boi si m-o prins de subtioara si m-o zvarlit in car. Si cum stam eu ascuns acolo, in caru cu fan, deodata numa ce vad cum amandoi boii pchica gios. S-o lasat asa, pe picioare, si-o pchicat amandoi deodata, intr-o rana. Pe urma, o pchicat si rusu inaintea boilor. Era acolo un damb rotund si Volodea s-o lasat pe dambu cela, cu fata in sus, si se uita la mine. Parc-amu il vad: cu ochii deschisi larg, se mira ase, la mine. Parca sta viu. Pe urma o mai puscat o data, mi-o tauit tare urechile si gata. Nu-mi mai amintesc ce-o fost. M-am trezit dup-o saptamana in spital la Campulung, ca nu puteam sa-mi misc degetele. Mamuta era langa patu meu cu capu intors si plangea. Nu puteam sa-mi misc degetele de la mana stanga. Da cand m-am uitat nu mai aveam degete. Nu mai aveam nici macar mana." Traian Ursascu insista asupra imaginii acesteia: un copil pe-un pat de spital, ridicandu-si manuta spre soare, privind-o mirat ca nu are degete. Iar cand s-a intors in sat, pe dealul din spatele casei sale parintesti erau 59 de cruci albe. Una langa alta, 59 de cruci din lemn rotund si tanar, de mesteacan. "Doamne, ce bine ca n-a fost dreapta", zice si azi mereu, aproape speriat. "Cum imi faceam eu cruce apoi cu un ciot, toata viata?..."
Sofia ("Doamne, asta-i fimeia mea!...")
O boare de vant deschide usa odaii, iar batranul se repede sontac s-o inchida, caci nu suporta defel ca-n casa lui sa intre vreo musca. "Domnule, n-ai ce sa-mi faci! Asa mi-o placut tata viata, sa traiesc intr-o curatenie. Si dac-asa mi-o placut, asa am", zice, in timp ce-mi toarna cu o indemanare incredibila, tinand clondirul la subtioara mainii betege, un paharel de tuica "veritabila". Continua marturisindu-mi deschis ca, in pofida vechii infirmitati din copilarie, a fost "nu stiu cum, da strasnic placut de catre fimei". Ca din Campulung si pana sus, la izvoarele Moldovei si ale Sucevei, in toate satele, in Breaza, Benea, Moldova-Sulita, Brodina, peste tot a avut "mandre", insa acum nu e deloc "mandru" de asta. "Doamne, tare mult am mai holteit!... Pana la treizaci de ani n-am fost deloc baiet de treaba. Tare ticalos am fost, nu stiu pe unde nu m-am dus. Acuma-mi pare rau, da totusi, cum era sa nu ma duc? Doara eram tanar, nu? Prin fiecare catunas imi pchica cate-o fimeie frumusaca. Si ma rog amu, la batranete, sa le ierte Dumnezau si pe dansele, care mai traiesc, da sa ma ierte si pe mine si sa ma pedepseasca, ca eu am fost vinovat. Pe toate sa le ierte Dumnezau! Caci n-o venit ele la mine, ci eu!, eu m-am dus la ele. Acuma, nu stiu, da cred ca sunt si oameni de-aceia,... stiti dumneavostra... care n-o avut alta fimeie. Nu stiu, da cred ca sunt. Cred!... Da eu n-am fost asa. Si pentru asta, cand ma gandesc la sotioara mea, Sofia,... pentru asta ma caiesc si acum."
Cati dintre oamenii de azi se caiesc ca si-au inselat sotia inainte de-a o fi cunoscut? Lui Traian Ursascu, aceasta femeie, Sofia, intr-adevar i-a schimbat viata. Ea avea 21 de ani pe atunci, el 30. El era in sat vataful jocului. A vazut-o pentru prima data la un bal de Craciun. Venise insotita de-o namila de barbat si el a crezut ca-i maritata. Dar si-a luat inima-n dinti si a pornit spre ea ca vrajit: "Era frumusssacaaa!... cum n-am vazut. Eu, ca vataf, incasam bani la usa. I-am zas la un gospodar de la noi: "Badita Spiridon, stai mata o tara la usa, ca ma duc sa gioc cu nevastica ceea". Si m-am dus. Prima data in viata am avut emotai ca sa ma duc la o fimeie. Da m-am dus. I-am facut un compliment, am giucat-o, treburi, socoteli si, la un timp, o-ntreb: "Cum o duci tu cu sotu?..." Ea n-o zas nimica. Iar o mai invart o tara si iar o-ntreb. Atuncea ea rade asa, ca o fata mare, de i se vad tati dintii albi si micuti, ca perlutale: "Sa stii ca nu-s maritata, badita...". Eu eram in pept numa foc. "Aha, daca nu esti maritata, atuncea ma saruti o data!" Si ea ma prinde si ma strange, tata rosa-n obraz, si-si culca capu pe pieptu meu si atuncea muzicantii o observat - era unu Ilie Cazacu, cel mai strasnic lautar din tata Bucovina asta - si o oprit muzica si tati dansatorii s-o dat la o parte si ne-o lasat pe noi doi singuri in mijlocu lor si ne-o cantat: "Multi ani traiasca!". Am fost... fericit. Da, fericit. N-am mai asteptat nimica: la o saptamana am facut nunta..."
Iar dupa inca o saptamana a inceput razboiul. Traian Ursascu zice ca "luna lui de miere" a fost o viata de razboi si necazuri. Ca, daca n-ar fi avut-o alaturi pe "nevastica" asta a lui, nu stie cum ar fi scos-o la capat. Jura ca nu a inselat-o. Abia atunci a inceput sa priceapa "ce vrea sa zica Dumnezeu cu "taina" asta a casniciei". De atunci, din ziua aceea a balului, nu i-a mai trebuit alta femeie niciodata. "O fost o fimeie buna, credincioasa, da pacat c-am pierdut-o prea devreme. Imi placea asa, nu-s cum sa va spun... numa s-o vad. S-o vad cum merge prin casa mea. O prindeam asa, pe dupa obraz, pe dupa ceafa si-o taneam in palma ca pe-o vrabiuta. O aduceam toata la pept si-mi ziceam in gandu meu: "Doamne, asta-i fimeia mea! A mea!...". Nu-mi vinea a crede. Si parca-mi vinea a plange cand ma gandeam. Imi placea sa vad bucuria in ochii ei. Cand ea era bucuroasa, eram si eu. Cat de greu mi-ar fi fost cu banii, cu foametea, cu razboiu, am "tratat-o" cu tot ce-o vrut. I-am cumparat odata on cal frooomos!... Doamne, o iapa asa mare, neagra, cu un mars iligant, sticlea toata. Nu era alt cal mai frumos in Fundu Moldovei. Si i-am facut o trasurica frumoasa pentru plimbare, ca sa se plimbe ea fain prin sat. Cand mergeam la o nunta, la o ocazie, ne suiam amandoi in birja si tata lumea se uita cu drag dupa noi. Pentru iarna, i-am facut o sanie domneasca, cu sane rasucite, pe care am sculptat-o eu frumos, pe-o parte si pe alta. Tat ce i-o placut ei, tat i-am luat. Si ea, asa cred, ca mi-o fost credincioasa. Ea era o tara cam geloasa pe mine, ca-mi stia firea, da eu nu eram. Chit ca era frumusaca si cati nu-i faceau curte... Sa va mai spun ceva: daca o nevasta te-o-nsalat o data, nu mai marg treburile cum ar trebui in gospodarie. Cat o fi ea de harnica, parca mancarea pe care ti-o face are alt gust. Samtasti, o vezi dupa cum te trateaza. Un barbat pe care-l insala nevasta eu il cunosc dupa chip: tata partea asta de jos a fetii i-i cazuta, cum l-ar trage ceva... in jos, niste falci grele, mari si moi. Si se uita in gol, cam ca prostu. Eu, unu, stiti de ce-am avut incredere in nevasta mea? Findc-am vazut ca Dumnezau mi-o dat de tate. Tat ce I-am cerut lui Dumnezau in viata, totul mi-o dat!"
Scara spre cer
A mai trecut apoi "ca gandu" o felie de secol si-au venit comunistii. Oamenii Satanei, "lepra lumii", cum le zice si astazi Traian. Ei i-au luat, asemeni multincercatului Iov, tot ce-a avut mai drag pe lume. I-au luat pamanturile, i-au luat padurea, i-au luat tatal, i-au luat "dulcea lui nevastica", au vrut pana la urma sa ii ia si viata. "Numa ceva n-o putut sa imi ieie! (rade cu pofta). N-o putut sa mi-L ieie pe Dumnezeu, fiindca pe El Il taneam bine ascuns aicea (aseaza palma dreapta pe buzunarul de la piept, in partea opusa), in sufletu mieu..." Tine minte ca se ruga in beciul casei, cate sapte-opt ore neintrerupt in genunchi, se ruga "pentru indreptarea ticalosiei din tara". Acolo, in beciul friguros de sub piciorul cerdacului, si-a petrecut nenumarate nopti citind Psaltirea la flacara slaba a unei lumanari, ca sa nu se observe lumina din casa. Ca sa nu afle nimeni. Sofia statea sus, in odaie, si pazea ulita, de la fereastra. Ea nu manca cate patru-cinci zile decat "oleaca de nafura sara", postea negru rugandu-se sa nu-l prinda comunistii pe barbatul ei ca se roaga lui Dumnezeu. Si Traian, si tatal sau fusesera stigmatizati drept chiaburi, iar "ei" abia asteptau orice pricina. O cat de mica pricina...
"Mai intai l-o omorat pe tatuta. El o avut fabrica de cherestea, o vandut fabrica si o facut sangur, pe cheltuiala lui, toata biserica asta mare din Botus. Sangur o facut-o, cum o vedeti azi! El, un sangur om o facut o biserica. Tatuta o fost un om supus: o dat padurile, o dat si "cote" atatia ani degeaba-degebuta la stat, o facut si contracte cu vitele. O fost om cuminte, om drept. In 56, intr-o sara de iarna, o venit la el doi comunisti care se ocupau cu cotele. O intrat la el in casa si-o racnit: "Chiaburule, ai facut contracte ca sa scapi de cote?! Pregateste-te, ca maine dimineata te luam si te ducem direct in Siberia! Siberia-i a ta, chiaburule!" Eu nu eram acasa. Cand am venit, sara tarziu, am vazut o masana neagra in fata casei. In masana, doi oameni sta si pazea. Intru in casa si-l gasasc pe tatuta tat galban la fata si pierdut. Mai sa fie!... La amiaza il lasasem sanatos, vesel. Ce-o fi patat?... Tatuta zace catra mine, cu glas molcum: "Ma, Traianele, de ce m-ai pus sa fac contracte, ma? Ce fac eu acuma in Siberia, ma Traianele, ma?... Ce fac eu in Siberia, ma?... Ce fac eu, ma?...." Si-n noaptea aceea, pana dimineata, o murit. O trudit si-o crescut sangur opt copchii ca sa moara asa? Doamne, Dumnezeule, Doamne!..." Invariabil, cand isi aduce aminte de episodul acesta, Traian Ursascu izbucneste in plans. Plange in hohote, plange cu sughituri, fara sa se rusineze in nici un fel de asta. Apoi, se opreste brusc. Povesteste ca in dimineata aceea a iesit cu securea din casa. Se ducea spre ulita cu gandul clar de-ai "taia in cap" pe cei doi. Dar Dumnezeu l-a ajutat si de data aceasta: masina cea neagra plecase.
Destinul sau are niste asemanari incredibile, stranii cu cel al tatalui. Doar ca pe el nu l-au amenintat cu Siberia, ci l-au condamnat direct la moarte. Un ordin de-al lui Stalin le confisca taranilor padurile si le interzicea sa ia dintr-insele "fie si-un cocean". Atunci, Traian Ursascu a facut un gest mai mult decat indraznet. Nebunesc, absurd pentru unii: vazand ca oricum padurile sunt luate de rusi, a taiat el singur, din padurea stramosilor sai, trei sute de arbori "buni de taiat" si i-a daruit satului Botus, ca sa faca din ei o cantina si-un camin cultural spre folosul obstii. "Tatuta" facuse odinioara o biserica. El, tot singur, a facut cel mai mare si frumos camin pe pe valea Moldovei. Mii de gospodari au jucat si s-au veselit mai apoi intr-insul. El, insa, s-a veselit prea putin. L-au judecat abia dupa trei ani, cand a fost caminul gata. Nici nu se gandea ca va mai putea pati ceva. A fost o judecata scurta, pripita, fara nici o noima. Si, la fel ca in cazul tatalui, tot doi oameni au venit la el intr-o seara: "Pregateste-te, ca maine dimineata te luam la Botosani si te executam, chiaburule!". O gheara nevazuta parca l-a cuprins de spate, garbovindu-l. Zice ca s-a intors in casa "batran". Mergea ca hipnotizat, se uita asa, imprejur, la pereti, la tablouri, la mobile si nu-i venea sa creada ca asta e ultima noapte din viata lui. Tinand o copilita in brate, Sofia il privea cu ochi intrebatori. "Ce s-a intamplat, mai, Traianut?" El nu raspundea. S-a asezat pe treapta usii albe a "casei de buna", cu fruntea sprijinita in palma teafara. Femeia a culcat copilita, pe urma a venit langa dansul. S-a aplecat si l-a atins pe umar cu degetele ei fine. "Ce ai, mai, omule?" Umerii barbatului tremurau. Plangea. "M-o condamnat la moarte, Sofica... Ma omoara ticalosii astia, Sofica..." Femeia si-a retras brusc degetele. A inteles imediat. Stia ca, nu cu mult timp in urma, pe ditamai inginerul sef al ocolului de la Breaza il impuscasera fara explicatii, pentru acelasi motiv. Si-a retras mana pornita bland spre mangaiere si s-a intors tacuta in odaia ei. Cand s-a dus dupa dansa, Traian a gasit-o chircita in pat. Statea cu genunchii stransi la piept, ca un nou nascut, plangand fara lacrimi. Femeia nu a rostit un singur cuvant. N-a vorbit despre condamnarea la moarte, nici despre cum se va descurca ea fara el de acum inainte, zicea doar ca o doare stomacul. Dupa putina vreme, medicii aveau sa-i gaseasca la stomac cancer. Cancer, cica "pe fond nervos". A murit de necaz Sofia, blanda lui nevastica... La fel ca si tatal sau. Traian Ursascu zice ca a visat-o adesea. "Am visat-o facand cu ea dragoste. Am visat-o muncind. Am visat-o mancand amandoi. Am visat-o si sfadindu-ne. Da tot timpu, mereu a doua zi dupa ce-am visat-o, am avut o bucurie. Tot timpu a doua zi mi-o mars bine! De aceea cred - adica nu cred, sunt sigur: totdeauna Sofia, nevasta mea, m-o ajutat de acolo de unde ii ea. Si tot sigur is ca noi doi ne-om videa acolo, pe lumea cealalta..."
Ce s-a intamplat, totusi, in seara aceea de viata si de moarte? Cum de Traian Ursascu mai traieste astazi, ca sa poata povesti? El zice ca atunci s-a petrecut un miracol, ceva ca o lumina fulgeratoare care i-a cuprins intreaga minte. Ca acolo, in bezna palmei sale drepte, L-a vazut prima data pe "un fel de Dumnezau". "Taneam degetele asa, peste ochi, si sadeam suparat pe scariile celea din casa. Samteam ca-mi vine sa mor de nacaz, sa mor in noaptea aia la fel cum o murit si tatuta. Si-n intunericu cela din palma am vazut o lumina mare, care mi-o intrat prin ochi in cap si mi-o luminat tat creieru. Atuncea, deodata, mi-am zis ca nu vreau sa mor. Ca daca tatuta o murit, eu nu vreau sa mor ca si dansu: eu trebuie sa traiesc!..." Nu si-a mai luat ramas bun de la Sofia. S-a ridicat si a mers. A mers douazeci de kilometri pe jos, pana la Campulung si chiar s-a mirat ca nu il urmareste nimeni. Acolo a dat un telefon. Un telefon la care a vorbit simplu, taraneste, fara tanguiri sau rugaminti. La celalat capat era o voce la fel de calma: vocea bunului sau prieten din copilarie, Emil Bodnaras. A doua zi in zori un elicopter mare ateriza pe un "imasel" al satului Botus. Taranii se uitau la el, "ca la ixtratirestri". Din elicopter au coborat tovarasul Cristescu, directorul general al padurilor si inca doi procurori - cel mai "matatel" dintre ei era nimeni altul decat procurorul general al Romaniei. Au urcat direct la padure. Au dat ordin sa fie adusi de indata in fata lor seful de ocol al comunei si un anumit gospodar pe nume Ursascu "Traianel". Dupa ce-au rezolvat problema, elicopterul lor s-a ridicat imediat inapoi in cer.
Marea iertare
"In viata mea, eu am avut doi ingeri. Unu mi-o stat aici, pe un umar, altu aici, pe umaru celalalt: ingerii Mihail si Gavril. Doi arhangheli o fost patronii vietii mele. Odata i-am zis asta asa, din gresala, la un porc de comunist si el m-o turnat c-as fi legionar. Un dobitoc. Eu, legionar? Ce sa-i explic lui ca ingeru Gavril ii un slujitor al darului, ca el aduce din cer pe pamant gandul bun, toate vestile bune? Ce sa-i explic ca Mihail este ingeru legii, cel venit cu sabia ca sa indrepte gresalele noastre?... Ce sa-i explic ca astea doua "firi" le-am pretuit eu cel mai mult, toata viata?... Pe dansu, in capu lui prost, oricum nu-l intarasa decat daca-s legionar ori ba. Atat! Doar asta voia sa stie, sa priceapa..." Da, l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu, dar asta nu inseamna defel c-a fost el insusi legionar. A fost doar prieten bun cu Corneliu Zelea Codreanu si atat. Avea vreo 25 de ani atunci cand "Capitanul" obisnuia sa vina musafir in casa lor parinteasca. Venea foarte des, si-l aminteste "ca azi": "Un barbatal inalt, frumos, mai "gros" decat mine, cu paru scurt, tapos si ondulat. Barbierit, nu cu plete. Si cu ochii incruntati. Desi era "advocat", om cu carte, la noi in casa venea totdeauna imbracat taraneste, cu itari, bondita cu dihori si suman. Totdeauna! El era o tara mai mare ca mine la ani si abia asteptam sa mai vie, ca sa mai povestim una alta. Cand vinea in sat, eram nedespartiti..." L-a pretuit pe acest om. L-a admirat mai cu seama pentru un lucru: era barbat de cuvant. Cel putin cu el. "Daca mie omu asta-mi promitea ceva, ceva cat de mic, apai nu se exista sa uite, sa amane ori sa nu faca. O fost omu dreptatii. Cel mai corect om pe care l-am cunoscut in viata mea..." Asadar, numai un prieten si atat. Dar Traian Ursascu, taranul simplu din satul Botus, a mai avut inca un prieten, la fel de bun, chiar in vremea cand Corneliu Zelea Codreanu le era ades oaspete in casa parinteasca. Pe acest prieten il chema... Emil Bodnaras. Traian Ursascu il pretuia la fel de mult ca si pe primul. Il admira fiindca era mai ales "un om bun". "Un om cu o inima mare, pe care ceilalti oameni l-o judecat totdeauna in istorie mult prea gresat...", asta spune mereu. Dar, dincolo de toate, conteaza ca tustrei erau prieteni. Se intalneau, colindau pe dealuri, se plimbau impreuna prin sat si nu o data se-ntampla sa se mai ia la sfada "de la cate-o codana frumusaca". Cati stiu astazi ca cel mai "odios legionar" si cel mai "odios comunist", prezentati ca dusmani de moarte prin toate cartile de istorie, au fost in tineretea lor buni prieteni?... Oricum, pe Traian Ursascu "nu l-o intarasat niciodata politica lor", nici cat negru sub unghie. I-a pretuit pe amandoi deopotriva. Pentru el, amandoi au fost, in primul rand, Oameni, oameni adevarati, pe care nu-i poate judeca decat Dumnezeu. Zice ca acum, la cei 97 de ani ai sai, la asta "lucreaza" cel mai mult: se straduie sa invete sa ierte. Oamenii care i-au facut rau in viata i se perinda astazi prin fata ochilor ca niste actori stersi, pe o scena de teatru, facand in fata lui marea plecaciune dinainte de aplauze. Pe toti i-a iertat. S-a intamplat sa-i intalneasca mai tarziu pe cei doi comunisti care i-au ucis tatal si pe care nu i-a "taiat in cap" cu securea. L-a intalnit si pe brigadierul din pricina caruia a fost condamnat la moarte, bland ca un mielusel, dupa comunism, si doritor de impacare. L-a luat deoparte si i-a zis asa: "Omule, eu n-am nimic cu dumneata. Eu ma rog pentru tine sa te ierte Dumnezau. Cum sa nu te pot eu rabda pe dumneata, daca Dumnezau o rabdat atatea? Doara de asta s-o lasat El pus pe cruce, nu? Pentru noi, tati oamenii, oricum ar fi ei. Si pe tati i-o iertat! Si pe curvari si pe talhari si pe ticalosi. Asa ca vezi, cum sa nu pot eu ierta pe unu ca dumneata tocmai acum, la ceasul batranetii?..." Si, nu in ultimul rand, i-a iertat chiar si pe "comunistii de azi", care n-au vrut sa-i dea inapoi nici macar un sfert din muntele sau cu paduri, mostenit din stramosi, muntele pentru care a avut numai de patimit toata viata. Abia acum, privind impreuna cu el spre coama enorma de codru de peste drum, abia acum se trezeste din mine "o tara" reporterul. Nu ma pot abtine sa nu-l intreb macar asa, intr-o doara, daca a meritat. Daca a meritat, totusi, aproape un secol intreg de suferinta pentru a trai zilele astea. Si abia la sfarsit, o intrebare putin mai "personala": "Credeti, domnule Ursascu, c-o sa apuc eu vreodata vremea cand in tara asta n-or mai fi ticalosi si corupti, vremea cand in tara asta treburile o sa mearga bine?". Batranul se uita la mine, apoi la soarele ce asfinteste incet dupa muntele sau cu paduri. Si rade, rade din toata inima: "Ha, ha, apai cum nu, domnule? Ba am speranta c-o sa apuc chiar si Eu zilele acelea..."
(Fotografiile autorului)