- Au trecut doi ani si aproape o vara, de cand nu te-ai mai intalnit cu cititorii "Formulei As". Te intreb, deci, in numele lor: ce mai faci?
- Citesc. Asta fac. Pur si simplu citesc. M-a apucat din nou foamea de citit si cred ca asta e bine. Am depasit etapa in care eram obsedat de ziare, reviste si televizor si am revenit la citit. Nu ma mai intereseaza decat stirile de stricta importanta: daca e razboi sau nu, daca se mai invarte pamantul sau nu... Iar pe acestea le obtin de la prietenul meu, porumbelul, caruia ii pun seminte pe pervazul ferestrei. Daca-i acolo, inseamna ca-i bine. In rest, vara trecuta mi s-a intamplat ceva minunat: am fost intr-un pelerinaj pe care l-am parcurs pe jos, prin Franta si Spania, pe Camina de Santiago, pana, efectiv, la Capatul Lumii (Finis Terrae), cu un proiect al Ancai Berlogea, un proiect ecumenic dupa "Evanghelia lui Ioan". Eu am fost chiar Ioan, aflat de aceasta data in pozitia de student: fiindca toata povestea este translata in anii 50, in timpul prigoanei comuniste asupra intelectualitatii. A fost un proiect mare. Am fost vreo 20 de oameni: noi jucam - in toate bisericile catolice intalnite pe drum -, noi caram decorurile... Ajungeai sa te simti ca o pietricica. Deschideai ochii, parca pentru prima data dupa un somn lung si greu, si realizai, in sfarsit, ca nimic din desertaciunea cotidiana nu conteaza. Experienta asta m-a linistit, in raport cu imbecilismele personale, cu orgoliile vane. De pilda, am inteles ca foamea de a demonstra ca esti cel mai bun e o prostie. Fiindca urmarind acest gen de tel, uiti, practic, sa traiesti. Evoluezi superficial, precum turistii japonezi, "nikonarii": in loc sa admire copacul acela superb, sa-i inspire energia si parfumul, ei fac poze peste poze si-apoi spun: "Uite, am fost si aici!". E o contabilitate rudimentara a unor kilometri parcursi, nu a unor experiente de viata insusite si acumulate. Isi "traiesc" viata intr-o cutie de plastic.
- In lumina acestei stari inspirate, pe care ai descoperit-o dupa pelerinaj, iti mentii afirmatia ca esti nebun dupa teatru si ca ai juca oricand si orice?
- Da, nebun dupa teatru sunt in continuare. Doar ca nu mai sunt si prost. Si, crede-ma, e o diferenta. Adica, nu ma mai vad doar pe mine insumi. Se spune ca nu exista desteptaciune si prostie, ci doar prostie cu stralucire si prostie fara stralucire. Atunci cand stralucesti de prost, e bine s-o lasi mai moale. Asa ca eu am aceeasi putere de munca, acelasi chef, acelasi temperament "etnic". In timpul acesta, de cand nu m-am mai intalnit cu "Formula As", mi s-a mai intamplat ceva: mi-am descoperit patriotismul. Faptul ca imi iubesc patria foarte tare. Nu ma intereseaza cum suna afirmatia asta in urechile prostilor. E purul adevar. Imi iubesc patria, pentru ca aici m-am nascut si pentru ca e o tara foarte frumoasa. Nu-ti poti renega originea. Din nou, ar fi o dovada de prostie. Acolo, in acel pelerinaj la Capatul Pamantului, am constientizat dorul de patrie si legatura asta indisolubila. Am descoperit, pentru prima data, spatiul acesta plenar. Cu toate simturile. Si cand spun patrie si spatiu, nu ma gandesc doar la acest pamant. Ma gandesc si la marii romani. Ca specia asta hibrida, alergatoare dupa Bmw-uri, nu ma intereseaza. Doar in cazul in care ma calca cu acel Bmw. Sa stii ca am stat si m-am gandit si m-am cam hotarat ce vreau sa fac in viata: sa nu ma dezic niciodata de mine. Sa nu mai fac compromisuri. Daca nu-mi place, sa zic, daca nu stiu, sa zic... Dar sa revin la intrebarea ta, cu ce s-a mai intamplat in acesti doi ani... Am facut mult radio. Zeci de piese. Imi place tare teatrul radiofonic. Plus ca au fost si momente haioase. Am facut, de exemplu, "Noapte buna, copii!" la 8 dimineata. Am jucat tot felul de chestii: ursi, bestii, cutii, usi... Picii ma pot asculta in continuare pe Romania Actualitati. Apoi, am lucrat mult si in teatru: am mers inainte cu piesele de la Bulandra si de la Mic si am pregatit si un alt proiect, care va prinde aripi din toamna: "8989... Fierbinte dupa 89", la Teatrul Foarte Mic. Coca Blos, Gheorghe Visu, Maria Ploae, Izabela Neamtu si cu mine jucam, sub bagheta Anei Margineanu, un colaj de texte actuale. E un soi de teatru interactiv, un fel de stand-up comedy, vorbim efectiv cu publicul. In rest, mai am ceva idei, dar cand o sa se materializeze, am sa-ti povestesc de-a fir a par.
Avant muncitoresc
- Deci, vara asta te gaseste cu sufletul invesmantat in straie noi si cu multa energie...
- Da, sunt plin de avant muncitoresc. (rade). Am revenit si in televiziune. Dupa experienta pe care am avut-o acum ceva timp, intr-o alta televiziune - alta decat Tvr-ul, unde apar acum -, unde m-am izbit de o industrie care n-are nici o legatura cu umanul, cu ideea de comunicare intre oameni, care nu era interesata decat de rating si de bani si unde o sleahta de semidocti se considerau vedete, nu ma mai prea tragea sufletul spre zona asta. Daca ai stii ce tare ma enerveaza toata chestiunea asta cu vedetele de pe la noi! Orice idiot care spune doua vorbe pe ecran e brusc vedeta! Orice pitipoanca, mai mult sau mai putin curva, e vedeta! Orice metresa a unui gras cu Bmw, ca tot vorbeam mai devreme, e vedeta! La noi, sunt vedete din Barlad pan-la Arad! Asa ca eu nu mai voiam televiziune. Dar d-l Eugen Dumitru m-a convins ca merita sa revin: ca o sa facem un lucru real, adevarat (Cartea Tvrecordurilor). Echipa nu e compusa din "profesionisti", ci din oameni care chiar aveau chef sa faca aceasta emisiune. Si pot sa-ti spun acum ca toti oamenii care au venit acolo au plecat multumiti.
- Daca tot ne-am apucat sa spunem lucrurilor pe nume, trebuie sa te intreb si de ce ai acceptat sa faci parte din campania de promovare pentru o marca de bere? Nu zic, reclamele sunt frumoase, bine realizate, totusi, tu esti un actor lansat, cunoscut, oare o astfel de implicare nu e o retrogradare?
- Da, sunt implicat in campania asta, dar probabil ca niciodata n-o sa mai fac ceva de genul asta. Atunci cand am pornit pe calea asta, am facut-o, din pacate, fiindca eram intr-un impas financiar. Fiindca sunt un cretin, cel mai prost om in materie de gestionare a veniturilor! Dar, pana la urma, n-a fost tocmai rau. A fost o experienta haioasa. Am fost si-am filmat la munte, timp de o saptamana, cu un englez, Alexis Sweet, care e de-a dreptul maniac: repetam de 30 de ori si trageam cate 50 de duble! Ne-a tinut agatati in corzi, cu capul in jos, patru ore! E putin cam prea mult, chiar si pentru cineva obisnuit cu genul acesta de exercitii! Si-apoi, daca e sa fiu sincer pana la capat, treaba asta cu reclamele a fost bazata, in mare parte, pe considerente financiare, dar a mai fost si vorba de curiozitate: era o jucarie noua, pe care trebuia s-o demontez! Insa n-a avut nici un fel de legatura cu fuga dupa capital de imagine sau vreo alta prostie de acest fel.
- Cu "Visul lui Iacob", proiectul tau muzical, in colaborare cu Gheorghe Visu, ce se mai aude?
- Ne tot chinuim de cativa ani, dar... Cand o sa iasa, o sa iasa. Noi nu vrem sa facem muzica pe banda rulanta, doar sa bifam si un album muzical in cartea noastra de vizita. Noi simtim nevoia sa ne exprimam si prin muzica si de aceea muncim foarte constiincios. Multi actori s-au apucat de cantat, dar noi nu vrem sa ne inrolam in armata asta doar pentru ca se poarta. Materialul este gata 90%. Adica, avem o multime de piese proprii, plus doua manele din alea adevarate, de la mama lor, sau, mai curand, de la tata lor, de la Anton Pann, de pe la 1800... Ce ne tine pe loc, dar nu in sensul rau al cuvantului, e luxuriantismul asta al nostru: azi cantam o melodie intr-un fel, dar maine venim si zicem ca ce bine ar suna daca am mai adauga si un oboi, poimaine ni se pare ca si doua tube ar da bine, iar raspoimaine suntem in prag de a canta cu orchestrele reunite ale Royal Albert Hall, Scala din Milano si... Pitesti! Probabil ca nu ne-am copt inca...
- In concluzie, nu gresesc daca spun ca starea ta de spirit e pozitiva...
- D-apoi cum! Niciodata nu m-am simtit mai bine. De la drumul acela, pe Camina de Santiago, mi se trage. Am inceput sa privesc altfel lumea. Si mi-am redescoperit o fateta pe care o cam uitasem: amuzamentul! Ma amuz si fac misto, dar la un nivel bland. Stimuleaza optimismul. Uita-te in jur: gasesti trei subiecte de ras numai daca intorci capul de la stanga la dreapta! Pe mine ma pasioneaza studiul oamenilor. In fond, de asta m-am facut actor. Si pentru ca toata lumea joaca solemnitatea, mie imi place ca, din cand in cand, sa mai joc si nebunia.
Bunica si Dostoievski
- ...Cariera merge bine, dar viata personala? Ce mai face Rodica, persoana despre care povesteai cu multa duiosie ca te suporta cu stoicism si ca te ajuta?
- Rodica ma ajuta si ma suporta in continuare. Si, crede-ma, e greu sa stai cu un actor! Eu n-as sta cu o actrita, nici sa ma tai! Actorii sunt niste oameni tare ciudati. Vin cu stari acumulate de pe drum, iar cel care ii asteapta acasa trebuie sa faca fata acestui bagaj, acestui balast. Trebuie sa fie o persoana foarte echilibrata ca sa reuseasca performanta asta. Cuplul acesta al nostru a rezistat tocmai datorita ei, datorita Rodicai. Eu nu ma pot lauda cu vreun aport in ecuatia asta.
- Pe-acasa, pe la Galati, ai mai ajuns?
- Da, a trebuit sa dau garsoniera mamei. Am gasit o familie cu un copil foarte frumos si le-am dat-o lor. Pretul nici nu m-a mai interesat. Ceea ce a contat a fost faptul ca acolo, intre peretii aceia, o sa creasca un copil. Cred ca e frumos... Decat s-o fi vandut unui avocat sau unui dentist, sa-si faca un cabinet...
- Raspunsurile tale la ultimele doua intrebari ma determina sa incerc o alta... foarte serioasa: tu nu vrei sa ai un copil?
- Cred ca ma cam bate gandul. Dar asta este o problema care se rezolva pana la urma, intre mine si doamna mea. Dar e adevarat ca am si eu o varsta si am inceput sa ma gandesc la zicala aia (care inca suna cam prea definitiv pentru gustul meu) - cu casa, copilul si pomul...
- Sa ne intoarcem la vara amestecata din soare si din furtuni: ce planuri de vacanta ai?
- Munca, in principal. Si poate o fuga prin Delta, sa dau la peste putin. Si mi-ar placea sa ajung si prin Arges, in satul in care am copilarit sub privirile scrutatoare ale bunicii. Am o bunica senzationala: are patru clase, dar citeste Dostoievski, canta impecabil - de altfel, ea a fost cea care m-a invatat si pe mine sa cant si sa dansez la hora -, a crescut trei copii, a trecut prin experienta domiciliului fortat... Acolo, in zona aia, regasesti ceea ce cred eu ca este libertatea absoluta! E un loc care n-a fost niciodata cooperativizat. Fiind in deal, nu aveau ce sa "redea" agriculturii, asa ca natura a ramas precum a lasat-o Dumnezeu. Tin minte ca atunci cand eram eu mic-mic, acolo inca se mai foloseau lampile cu gaz. Acum exista lumina electrica, dar semnele civilizatiei sunt foarte firave, n-au nimic agresiv... E locul ideal in care sa-ti cresti copilul.
- Sub armura asta de dur cu simtul umorului, tu esti, de fapt, un tip extrem de liric, un sentimental. Asa ca ultima intrebare pe care ti-o adresez este: ce te emotioneaza pe tine, celebrul actor Cristian Iacob?
- Au inceput sa ma emotioneze cam toate. Plang la filme de sare camesa de pe mine... Ultima data, m-a emotionat un caine. Era atat de amarat, atat de speriat... Voiam sa-l ajut si nu stiam cum. Mi-am dat seama, privind disperarea din ochii lui, ce civilizatie imbecila am "reusit" sa construim noi, oamenii. Animalul acela era complet derutat. Nu intelegea nimic si se chinuia, probabil, sa gaseasca un refugiu in haosul care-l inconjura.
Foto: Iulian Ignat