La capitolul traducerilor din literatura universala contemporana suntem deplin sincronizati cu Occidentul. Cele mai citite carti ale ultimilor ani din Europa de Vest, dar si din Sua si America Latina, pot fi gasite, in versiune romaneasca, si in librariile noastre. Din faptul ca editurile se bat pentru drepturile de traducere (care, in cazul unor scriitori faimosi, nu sunt ieftine), cititorul are numai de castigat, suferinta lui nefiind decat aceea de a nu putea face fata material valului mereu proaspat de tentatii. Mario Vargas Llosa e unul din scriitorii de varf, un reper al literaturii contemporane, a carui opera a inceput a fi cunoscuta la noi inca din anii 80. Iar din anii 90, odata cu disparitia cenzurii, s-a tradus cam tot ce a scris, tinandu-se pasul si cu noile aparitii, pana la zi. Llosa publica o carte la 2-3 ani - romane, dar si eseuri si memorialistica, marturisind ca a scrie este modul lui de a trai. Semnatura lui e o garantie de calitate si de lectura captivanta, caci scriitorul peruan nu se repeta deloc de la un titlu la altul, subiectele si registrele epice sunt pe cat de variate, pe atat de fascinante. Stie el sa le faca asa prin pofta si darul de a povesti, de a crea vieti si lumi semnificative. Vieti si lumi, mai nou, nu inventate, ci reconstituite. In 2000, in romanul Sarbatoarea Tapului (tradus si la noi, la Editura "Allfa"), a reconstruit romanesc, pe un esafodaj documentar fiabil, regimul de teroare al lui Trujillo, dictatorul ce a condus Republica Dominicana intre 1930 si 1961. Cel mai nou roman al lui Llosa, pe care vi-l recomand azi si a carui editie originala a aparut in Spania anul trecut, are ca eroi tot niste personalitati reale: Flora Tristan, initiatoarea franceza a feminismului si militanta pentru drepturile muncitorilor din prima jumatate a secolului al Xix-lea si pictorul Paul Gauguin, nepotul ei mult mai cunoscut, caruia i s-a dedicat deja o ampla bibliografie. Llosa a avut si un motiv special de interes pentru cei doi francezi excentrici: tatal Florei, Tristan, era un spaniol din Peru, de la Arequipa, si atat bunica Flora, in tinerete, cat si Paul, in copilarie, petrecusera un timp in patria romancierului. Cartea e construita simetric, capitolele dedicate militantei alternand cu acelea care il prind in focar pe pictor - ambii avand in comun urmarirea febrila a unei utopii in contradictie cu lumea lor burgheza. Flora Tristan intrevede un paradis al egalitatii sociale, iar Gauguin crede a-l fi gasit printre valorile lumii primitive. Cele doua destine nefericite sunt trasate din perspectiva ultimilor ani de viata ai eroilor cu sfarsit prematur: Flora moare la 41 de ani, in 1844, iar fiul fiicei ei, nascut in 1848, va trai doar 55 de ani. Povestea fiecaruia se incheaga necronologic, prin rememorari ale momentelor ce le-au marcat existentele si prin intamplarile ultimilor ani; biografiile sunt completate mereu cu noi bucatele, ca intr-un puzzle, pana cand avem tablourile intregi (mai colorat si mai vibrant, mai pastos cel al lui Gauguin). Originala e si atitudinea povestitorului, care isi paraseste in momentele cele mai dramatice tonul omniscient, pentru a se adresa direct, la persoana a Ii-a, eroilor lui. E de parca si tu, cititor, ai comunica pe o lungime de unda a omenescului cu "Florita" si "Koke" (cum ii spuneau maorii lui Gauguin), dispus sa intelegi si atitudini pe care prejudecatile (inclusiv ideologice) si pudoarea le-ar respinge. Orfana de tata de la 4 ani si considerata un copil nelegitim (din cauza imprejurarilor istorice, casatoria parintilor ei nu fusese recunoscuta), frumoasa si impetuoasa Flora cunoaste de mica saracia si umilinta, e nevoita sa lucreze din greu la patron, sa se marite cu acesta - o bruta dementa cu care are doi copii, inainte de a se revolta si a-si parasi servitutile de sotie, pentru a-si descoperi vocatia militanta, sub influenta socialismului utopic. Simetric, la distanta de cam o jumatate de veac, si Paul Gauguin isi schimba brusc viata. Prosperul agent de bursa, cu un mariaj burghez si cinci copii, descopera la 35 de ani ca nu vrea decat sa picteze, paraseste totul si intra in boema, alaturi de alti artisti deveniti celebri in posteritate. O intalnire intamplatoare ii aduce revelatia fortei spirituale a culturilor primitive, in care arta e inseparabila de religie, face parte din cotidian si il face sa intuiasca filonul de innoire a artei occidentale. Paradisul in care se vede liber si fericit e printre bastinasii din Tahiti si Marchize. Numai ca, si pentru bunica, si pentru nepot, paradisul se indeparteaza pe masura ce cred ca l-au atins si amandoi sfarsesc rapusi de propria combustie interioara.