In jurul blocului in care locuiesc, vreo doua duzini de baieti si fete isi petrec vacanta de vara band sucuri, lovind o minge ovalizata, palavragind despre fotbal si vedete si respirand un aer incarcat cu pulbere de plumb si vapori de benzina. Iarna si vara, ii vezi aici, luand cu asalt intrarea, dandu-si intalnire la "Clubul 280", cum spunea un vecin, referindu-se la numarul casei noastre. Unii vorbesc prea tare, altii fumeaza sau strivesc gardul viu, iar din cand in cand, sunt cativa care tipa dupa miezul noptii, ignorand marele "dormitor" din jur - creatie a unui regim care dorea sa-si aseze toti supusii in oribilele cutii de chibrituri. Cu toate acestea, eu ii iubesc pe tinerii mei vecini. Mai mult, ii si inteleg. Ce vina au ei ca s-au nascut la diverse etaje, intr-un spatiu stramt si betonat, si nu intr-o casa omeneasca, "pe pamant"? De ce trebuie sa poarte ei stigmatul greselilor unei intregi generatii care a acceptat un regim absurd, semi-militar, vreme de atatia ani? Unde sa se duca, daca nu mai au bunici la tara, iar la mare si la munte i-ar costa o avere? Cum sa-si petreaca acesti copii copilaria si vacantele? Daca le-as povesti ce faceam eu la varsta lor, intr-o zi obisnuita de iulie, li s-ar parea o gluma. Ii asigur insa ca, in comparatie cu ceea ce vad si fac ei pe platoul fierbinte de asfalt, copilaria mea a fost, jur!, o feerie.
In prima parte a zilei, dupa cinci mere mancate pe inima goala, pe care mi le puneam de cu seara sub perna, aveam grija caprelor. Padure de fag, rapi pe care alunecam agatati de curpeni, fragi, vacareti (ciuperci pline de lapte, ce se mancau crude), macris, apa rece de la stiubeiul de sub vii. Umblam desculti prin maracini, talpile ne erau tari si groase, ca de cauciuc, de atata... presopunctura. Ma feream de vipia amiezii, citind sub un dud, apoi plecam intins spre rau. Cararea traversa o livada, un zavoi si o pepiniera silvica, sfarsindu-se chiar pe malul Gilortului, in dreptul lui "Mihoho". Veneam cu grabire, in sir indian printre salcii, eu, Geni, Catistu, Bubulica, Gogu, Paducel si Spirache. Fanul adunat in capite, tufele unduitoare de pelin, rasurile inflorite si cleiul de pe pruni, care incepea sa curga de caldura, "poluau" aerul cu mirosuri tari, ametitoare. Plesnetul burtilor pe apa se auzea de departe, cei nestiutori se aruncau prosteste in valuri. Cand ajungea pe mal, inotatorul cel mai bun dintre noi, Spirache, striga la ei: "La o parte, efendi, ca sare vulturul la Mihoho!". De fapt, "Mihoho" era un stalp de telegraf adus de viitura, un fel de trambulina pe apa curgatoare. "Mihoho" era simbolul vacantei fara griji, locul care-i atragea pe toti, avea o bulboana adanca si valuri zbuciumate, provocatoare. Intreaga zona de scaldat din jurul acelui stalp inclinat, botezat de Spirache, era umbrita de plopi si salcii, asa cum trotuarul de la blocul nostru este umbrit de copaci falnici, sub care se racoreste patronul spalatoriei auto de vizavi, dupa ce a taiat, fara minte si fara nici un drept, tot ce era verde pe trotuarul lui, sa faca loc masinilor...
Trei-patru ceasuri de scaldat "in spume" impingeau soarele spre apus, pe Culmea Maiegii. Inca din apa, printre concursuri de inot si scufundari dupa mrene, faceam echipele de fotbal. Nu aveam un teren adevarat, dar era curtea scolii aproape. Cata vreme nu nimeream vreun geam, nu ne tulbura nimeni. Daca se spargea mingea de cauciuc, treceam la programul doi: pitulusul. Ne ascundeam, odata cu inserarea, in vreji de dovleci, pe sub busteni de vie, in trifoi sau in pruni. Ne confundam cu tarana, printre florile roz de fasole, sau ne strecuram pe sub ulucile de la fantana, pana ne prindea miezul noptii. Eram una cu natura. Viata noastra se desfasura la "comanda" plopilor, a raului, a caprelor si a padurii. Este stiut cantecul acela sublim: "Sfat mi-a dat frunza de prun/ Sa iubesc si sa nu spun/ Sfat mi-a dat frunza de nuc/ Sa iubesc si sa ma duc...". Acesta a fost universul in care s-au petrecut copilaria si vacantele generatiei mele de la tara. Eram, desigur, mult mai naivi decat vecinii mei de azi, care isi consuma plictiseala pe trotuarele orasului sau navigheaza ore in sir pe Net. Eram poate prea senini, prea... bronzati, prea simpluti in vioiciunea noastra campestra. Dar macar stiam un lucru: cand venea luna iulie, nici noi nu plecam in vacanta. Noi eram insasi vacanta.