Stiu ca toata lumea incepe cu: "Sunteti o revista minunata si va citesc si...", dar n-am incotro, asta trebuie sa va spun si eu. Din toate revistele care exista pe Internet, doar "Formula As" mi se pare completa, de aceea, cand deschid calculatorul, mana imi fuge singura pe taste si scrie inevitabil "Formula As". Cate retete am luat de aici, cate lucruri am invatat, cat de aproape ma simt de Romania, citind rubricile "Acasa", "Spiritualitate", "Lumea romaneasca"... Iata de ce, nu pot decat sa va multumesc, si eu, alaturi de toti ceilalti, fiindca existati. Si cum sunt foarte departe de tot ce mi-e drag, dorul de casa e atat de mare, incat simt nevoia sa-l astern pe hartie, atat cat ma pricep. Nu stiu daca o sa merite sa publicati si randurile mele, desi mi-as dori. Va doresc mult succes si viata lunga revistei si tuturor celor care contribuie la editarea ei.
***
Sunt un copil de tarani, nascut intr-un sat din mijlocul Moldovei. Copil pentru care mirosul de benzina lasat in urma de cate o masina care strabatea in fuga ulita satului, starnind praful de nu se mai vedea varful marului in care stam cocotata, ma facea sa visez la splendorile unei lumi pe care nu o stiam, dar pe care mi-o imaginam. O lume de poveste, cu sumedenie de lumini aprinse in noapte (in sat aveam doar un singur bec, atarnat in varful stalpului la mos Gradinaru), o lume in care copiii puteau sa manance ciocolata in voie, puteau sa se traga in scrancioabe si sa se dea pe tobogane, sa mearga la cofetarie, intocmai cum imi povestea mama, cand se intorcea de la targ. Atat de mult mi-am dorit sa vad si eu aceste minunatii, incat nu m-am lasat pana nu am convins-o sa ma ia si pe mine la oras - nu sa ma dau in scranciob ca boierii de-acolo - ci ca sa vindem mere si pere, prune si cate alte fructe al caror miros il simt si azi, de aici de departe. Dar pentru mine, ele nu aveau importanta, traiam numai la gandul inghetatei pe bat, invelita in hartie albastra, pe care aveam s-o mananc de indata ce mama va vinde cateva kilograme de mere sau pere la targ.
A trecut timpul si am lasat in urma copacii, colbul drumului, becul atarnat in varful stalpului din fata casei si am plecat in lumea la care nu o data visasem. Cine sa-si fi imaginat pe atunci ca singurul loc in care aveam sa fiu fericita cu adevarat urma sa ramana casuta imprejmuita de copacii grei de flori primavara, casuta peste care iarna se ridicau nametii, dealuri albe pe care ma cataram imbracata cu un palton lung, de-al tatei. Ca si cum n-ar fi fost destula aceasta indepartare, soarta a vrut sa ajung si mai departe, in America. Am plecat si am luat cu mine singura mea avere, fetita. Acum stam seara, in fata ferestrei deschise, si cum golful e la o palma de loc de casa, copila imi spune: "Mama, miroase a mare!". "Da, mama, miroase", ii raspund. Si ea deapana mai departe: "Mi-e asa de dor de marea noastra de-acasa, mi-e dor de dealurile noastre, de Bucium, de dealurile de pe Copou, de mirosul florilor de tei... Tie nu ti-e dor, mama?". Ma uit la ea si-i raspund: "Ba da, mi-e dor, mi-e dor si mie de-Acasa, mi-e dor de Iasi, de Copou, dar pentru mine acasa e mai ales acolo, in satul insiruit de-o parte si de alta a raului Jijia, satul copilariei mele.
Unde or fi zburat toate? Ce s-o fi facut cu mirosul de cozonac cu care se umplea toata ograda, cand scotea mama tavile din cuptor? Ce s-o fi intamplat cu mielutii pe care-i aduceam in brate de pe deal, seara, cand veneam cu oile de la pascut? Unde or fi disparut aguzii, in varful carora imi atarnam martisorul, pe la jumatatea lui Martie, ca sa mi se indeplineasca toate dorintele? S-au dus toate, dar eu le am aici, in sufletul meu, imagini atat de vii, incat vad o scandura desprinsa dintr-un gard ce se zbate in bataia vantului, vad movila de nisip pe care stam si plangeam, pentru ca mama ma considerase prea mica sa merg si eu la ziua recoltei, cu surorile mele mai mari. Mai vad si acum pamantul zbicit de soarele primaverii, pe care ma jucam cu papusile facute din niste ciocalai de porumb, ma vad incaltata in niste cizme de guma, pline ochi de glod, si venind victorioasa din varful dealului, cu cinci viorele in mana, prilej cu care mama ma certa amarnic, ca doar atatia pui vor scoate clostile, cate viorele am adus eu in vale...
Daca as putea sa dau timpul inapoi, nu mi-as dori sa traiesc in alta parte, decat acolo, in satucul despicat drept in doua de rau, inconjurat de copaci si potopit de fumul care se ridica alene deasupra satului, pe inserate...
Florenta Mihai - Seattle, Sua