Artista din Rosiori
- Cu un tata poet, Nicolae Lupu, disparut, din pacate, si o mama celebra prin performantele ei in domeniul folclorului muzical, tu ai ales actoria. Cum de n-ai fost tentata sa urmezi pilda mamei, o adevarata regina a cantecului din Teleorman?
- Muzica a facut si face parte din fiinta mea in mod indubitabil. Am crescut in casa cu muzica mamei si mereu am rezonat la tot ceea ce insemna acord melodic. Chiar imi amintesc ca atunci cand eram micuta, in Rosiori, oraselul in care m-am nascut si unde am locuit pana in 98, pe la amiaza, cand eu dormeam, se intampla, destul de des, ceva care o supara tare pe mama: prin fata casei noastre, pe unde circulatia automobilelor era oprita, treceau dricurile care transportau mortii la groapa. Ei bine, la noi, in Teleorman, la inmormantari, se canta cantece de lume, vesele. Iar eu, nedandu-mi seama de dimensiunea tragica a evenimentului, saream din patut si incepeam sa dansez. Si acum muzica e prezenta in viata mea. Chiar aseara am fost la un soi de petrecere, impreuna cu mama si cu lautarii ei. Ea canta cu un taraf, adica sunt instrumente putine, ca pe vremuri: atat doar cat sa nu impieteze asupra curateniei melodiei. Lautarii nostri sunt niste oameni senzationali: canta de la folclor autentic pana la jazz. Si chiar ma uitam la ei, aseara, cu cata pasiune cantau pentru trei speriati, care nici macar nu stiau sa se bucure de sunetele alea divine! Si mi-am spus, pentru a nu stiu cata oara, ca imi pare inexprimabil de rau ca destinul meu nu e acesta: sa cant! Mi-ar fi placut tare mult. Mi se pare ca muzica este arta cea mai aproape de Dumnezeu, e arta cea mai pura si cea mai adevarata. Cea mai emotionanta. Mama nu m-a indemnat sa fac muzica. M-a lasat sa-mi aleg singura drumul. Iar eu n-am mers pe urmele ei, nu din orgoliu sau din teama: ca ea fiind atat de celebra, as fi ramas in umbra ei. Pur si simplu n-a fost sa fie. Si-apoi, desi nu pot spune ca nu am voce, nu excelez. La teatru, cand rolul o cere, nu dau inapoi. Am cantat si intr-un film, facut cu niste austrieci. Interpretam acolo o tigancusa si m-au pus sa cant o melodie a Romicai Puceanu, Saraiman. Dar... sunt departe de a putea construi o cariera din muzica.
- Nu ti-ai dorit sa canti nici atunci cand erai copilita, la Rosiori?
- Nu, niciodata. De mica voiam sa fac "peatru". Tata ma aproviziona cu discuri cu povesti, pe care le ascultam vrajita. Ma straduiam sa-mi inchipui cum arata personajele alea, in cele mai mici detalii. Pe mine ma preocupa in mod deosebit "arta dezvoltarii vorbirii". Am aflat ca se numeste asa abia in clasa I. Din cauza acestui interes al meu, stateam foarte cumintica la petrecerile alor mei, asteptand sa fiu pusa sa spun poezii. In copilarie, eram foarte indrazneata. La noi in casa se adunau destul de des prieteni de-ai parintilor mei. Veneau scriitorul Mircea Ciobanu si actorul Tudor Gheorghe, care canta tare frumos cu mama... Erau oameni minunati, a caror valoare o respectam instinctiv. Acolo, in oraselul acela micut, parte din patria Morometilor lui Marin Preda, se crea o atmosfera magica: ceva care semana cu ceea ce se inchega prin epoca interbelica. Despre care noi citim acum in carti. Era voie buna cu iz cultural: nu prea mai gasesti acum asa ceva. Mama, care e o adevarata enciclopedie de snoave si povestioare cu haz, dar si cu talc, era in centrul atentiei. Ca si acum. Ea e actrita, nu eu. Are un mare har: reuseste sa imprime o stare de relaxare si de buna dispozitie, evitand vulgarul. Mama e chiar o doamna, desi nu are antecedente in familie, decat la nivel de rude indepartate. Noi ne tragem din tarani adevarati. Dar ea are un stil, o eleganta subtila care impun. E nobila. Iar mie mi-e necaz, fiindca nu cred ca am mostenit si partea asta de la ea. Tata, scriitorul si pictorul Nicolae Lupu, era si el un personaj. Culegea tot felul de istorioare despre tarani, despre tigani, din lumea asta vie si colorata. Apoi compunea povestioare. Era mereu atent, mereu in cautare de subiecte. Mai ales cand mergea pe strada. De multe ori, ca sa poata trage cu urechea la cate-o discutie pana la final, se oprea, pur si simplu, in mijlocul strazii si se prefacea ca se gandeste la ceva sau ca priveste in vreo vitrina. Iar noua ne era o rusine!...
- Teatrul dateaza deci din perioada papusilor. Cand s-a cristalizat dorinta de a i te dedica profesional?
- Nu stiu exact. Cand eram mica, eram atrasa de emotia pe care o descopeream la mama, de fiecare data cand trebuia sa urce pe scena. Apoi, cand eram la gradinita, educatoarea a decis sa jucam "Fata babei si fata mosului" si m-a intrebat ce rol vreau, iar eu am spus: fata babei. Ca fata mosului nu mi se parea interesanta: ea e cuminte, frumoasa si atat. Plus ca eu nici nu ma simteam o frumusete in stare s-o incarneze pe acea prea-minunata fata. Putin mai tarziu, am intrat intr-o brigada artistica. Si cu ei am jucat tot un rol atipic: am fost o baba. Experienta care mi-a placut foarte mult. Mie niciodata nici nu mi s-au propus roluri de frumusica, dar nici n-am tanjit dupa ele. Apoi, am fost cu ai mei la mare si am vazut O scrisoare pierduta, in regia lui Ciulei. Am fost foarte emotionata. Vedeam actorii chiar din primul rand, le simteam vibratiile si percepeam fiecare tresarire. Ulterior, au fost cateva teatre care au venit in turneu si prin Rosiori. Am primit si eu doua autografe: de la Florin Piersic si de la Rodica Popescu Bitanescu. Si amandoi mi-au scris: "Pentru viitoarea mea colega".
- Uite ca au avut gura aurita...
- Ei, sa dea Dumnezeu! Dar cred ca inca e prea devreme ca sa ne pronuntam. Si sa-ti termin descrierea traseului: in scoala, n-am fost preocupata decat de literatura. Si scriam compuneri frumoase. La matematica eram proasta rau. A venit liceul si, cu el, o pasiune teribila pentru psihologie si filosofie. Atunci am zis ca nu mai dau la Teatru, ca ma fac desteapta. Si eram foarte decisa: mergeam si citeam Kant la biblioteca "Sadoveanu". Dar in clasa a X-a, s-a facut la scoala o serbare si m-am dus si eu sa recit o poezie din Toparceanu. Unul dintre profesori mi-a spus ca exista o Scoala Populara de Arta, unde ar fi bine sa merg. Asa am si facut si am uitat de filosofie. Acolo n-am lucrat prea mult, dar am pus o piesa in scena: Ursul lui Cehov. Am fost cu spectacolul acesta si la un StudentFest, la Timisoara. Singurul nostru spectator a fost soferul autocarului! Dar intamplarea asta nu m-a dezamagit. Am dat la facultate si am intrat. Iar piesa asta m-a urmarit: am facut-o si-n Institut, si tot cu ea am mers si la Mangalia, la Gala Tanarului Actor, si datorita ei am castigat si-un premiu.
Patima "rosie"
- Desi esti o palma de fata, ai fost harnica si ai strans deja o gramada de premii, dintre care poate ca cel mai important e cel de la Mangalia...
- Meseria asta, daca n-o iubesti si n-o faci cu pasiune, mai bine n-o mai faci deloc! Toate premiile au fost importante, ca nu ma asteptam la ele. Cel de la Mangalia poate fi considerat cel mai important, pentru ca a pus reflectorul pe noi, mai mult decat celelalte. Si pentru ca atmosfera de acolo e fantastica! Insa cel mai aproape de sufletul meu e premiul de interpretare pe care l-am luat la Casandra. Fiindca acela era premiul scolii. Ce-ti puteai dori mai mult decat recunoasterea celor care se pricep, a profesorilor alaturi de care ne straduiam sa prindem aripi?! Dar, de fapt, cel mai important premiu este acela ca anul trecut am jucat foarte mult. Indiferent de ce imi va mai oferi viata, sunt convinsa ca anul care a trecut a fost cel mai frumos din intreaga mea existenta... Asa ca Mangalia... acolo am mers din intamplare si a fost o minune de la Dumnezeu ca a iesit asa cum a iesit. Domnul Todea a dat drumul piesei fara s-o fi vazut inainte. Noi eram extrem de emotionati, mie mi se facuse rau fizic, dar am intrat pe scena cu atata nerv si cu atata dragoste...! Am zis: ori se-alege praful, ori scapam cu fata curata! Am jucat in disperare si a iesit foarte bine. Lumea radea de se prapadea, dar noi ii auzeam asa, ca de pe alta lume.
- Cum reactionezi la succes? Nu ti-e teama ca vei pierde directia intr-o zi? Uneori, celebritatea e o capcana periculoasa...
- La inceput, premiile m-au bucurat, apoi m-am intrebat daca le merit. I-am multumit lui Dumnezeu ca le-am luat, dupa care m-am speriat. A intervenit un soi de superstitie: daca acum am luat prea multe, iar mai tarziu n-o sa mai iau deloc?! Actoria asta e o meserie in care Dumnezeu conteaza foarte mult. Si daca El vrea...
- Il pomenesti des pe Dumnezeu. Esti credincioasa?
- Da, dar as vrea sa fiu si mai credincioasa. Fiindca atunci cand nu-mi convine ceva, ma supar si zic: "Doamne, ce faci?". Il iau la rost pe Dumnezeu si stiu ca nu e bine. Asta nu inseamna credinta adevarata. Ca trebuie sa multumim si pentru alea bune, si pentru alea rele. Si sa inveti din toate intamplarile pe care ti le scoate Dumnezeu in cale.
Cu "steluta" prin labirint
- Cum e viata unui tanar actor?
- Un tanar actor sufera ca nu joaca. Prezenta pe scena e legata de noroc. Ce-i drept, majoritatea colegilor mei si cu mine am avut ceva noroc ca, uite, de bine de rau mai jucam. Dar sunt multi care au talent cu carul si nu joaca deloc. E o frustrare cumplita. Iesi din facultate pregatit sa rupi lumea in doua si lumea te pune la colt si te uita. De asta, eu ii sfatuiesc pe toti cei care ies de pe bancile scolii sa mearga la Festivalul de vara de la Mangalia. Nu ca vine vreun director de teatru si te angajeaza, ca nu se intampla asta. Dar te vad, totusi, niste oameni importanti, mai scriu ziarele, si asa ai o sansa in plus. Trebuie sa vrei si sa te straduiesti si tu sa fii remarcat. Sa gasesti oportunitati! Ca vorba ceea: Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in sac! Si sa ai motivatie, sa ai incredere in steluta ta. Eu am. Eu cred in steaua mea si mai cred ca oamenii care vin sa ne vada pleaca de la spectacole emotionati, miscati. Teatrul trebuie sa creeze emotie, sa dilate putin sentimentele omenesti. Viata asta, bicisnica si dura pe care o traim, genereaza de multe ori si in multi indivizi o moarte a simturilor. Mi-ar placea ca teatrul sa fie o metoda sigura de resuscitare a lor. Unui actor n-ar trebui sa-i pese prea mult de el, ci sa fie interesat de efectul pe care arta lui il poate avea asupra existentelor spectatorilor.
- Ce mai inseamna viata ta in afara de actorie?
- Eu as vrea sa insemne si mai multa actorie, dar... Acum sunt intr-o perioada dificila, de maxima introvertire. Adica sper ca acesta e punctul maxim. Nu prea mai am prieteni. S-a terminat facultatea si ne-a imprastiat soarta care incotro. Ne intalnim si acum, dar nu mai comunicam ca inainte. Ceva s-a pierdut. Ramanem la un banal nivel superficial. In rest... citesc. Dar citesc haotic. Sunt destul de surescitata si nu ma prea pot concentra. Ma uit la documentarele difuzate de postul Pax. Vorbesc cu fratele meu pe Net, ca el e plecat in Germania. Ies si stau intr-un parculet din preajma casei. Dar, ce spun eu?! Parculet e un termen prea vast! E o mostra de parc! O miniatura: trei copacei, doua banci, niste pietre, floricele si un lac cat un banut. Si ma uit la cate-o frunzulita sau la cate-o floricica si le intreb: cum ai rasarit tu in mijlocul nebuniei asteia?
- In incheiere, spune-mi, ce-ti doresti acum, la 23 de ani si inceput de... viata?
- Imi doresc sa cunosc oameni care sa ma farmece si de la izvorul carora sa ma adap si eu. Sa aprofundez mai mult ceea ce mi se intampla. Asta e marea mea problema: mi se pare ca totul din viata mea trece prea repede si pe nesimtite. Si... vreau sa ma indragostesc. Sa ma indragostesc plenar, total, nebuneste. Ca de la un timp, mi se intampla ceva ciudat: ma indragostesc, dar numai de un "ceva" dintr-o persoana, nu de omul acela cu totul. Si asta nu e bine. Mi-e dor s-o iau razna din dragoste!
Premii:
* 2002 - Premiul "Cinemaiubit", pentru Interpretare Feminina in Camera 13 cu vedere la strada, rolul Cristina.
* 2003 - Premiul Festivalului International de Teatru Studentesc "Hyperion", pentru Rolul Principal Feminin, rolul Isbjorg.
* 2003 - Premiul pentru Cea mai buna Interpretare Feminina, Casandra, Umatc, in spectacolul Ma cheama Isbjorg, sunt o leoaica.
* 2003 - Casandra, Unatc, premiul "Bun Augur"
* 2003 - Gala Tanarului Actor - Mangalia, premiul special al juriului "Sica Alexandrescu", pentru rolul Popova din spectacolul Ursul.
* 2003 - Marile premii "Prometheus" - nominalizare pentru Opera prima, Fundatia "Anonimul".