Din 1999 incoace, de cand cu mineriadele nr. 5 si 6, de cand cu razboiul din Kosovo, manifestarile publice ale liderilor Pdsr (devenit Psd), in frunte cu Iliescu si Nastase, au fost ale unor oameni siguri de succesul lor si de sprijinul public, aroganti, gata sa stapaneasca Romania pentru cateva decenii. Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu destinul istoric imprevizibil al Romaniei postcomuniste. Tocmai cand presa neaservita puterii si intelectualitatea carcotasa se lamentau ca nu exista opozitie in tara noastra, tot politicienii pragmatici au gasit solutii. Am mai scris si tin s-o repet ca il consider pe Valeriu Stoica drept unul dintre cei mai capabili, inteligenti si abili politicieni ai lumii postcomuniste. L-am criticat adesea pentru anumite miscari care pareau indoielnice pentru cineva din afara partidului sau, dar el a dovedit ca a stiut sa gaseasca solutii salvatoare pentru o formatiune aflata in dificultate. Cand Conventia Democratica intrase in criza, Stoica a salvat Pnl-ul, care a mers pe liste separate si a intrat in Parlament in 2000. Cand liberalii stagnasera si chiar au avut un recul, cu Stoica presedinte de partid, el s-a dat deoparte si l-a lasat pe Stolojan sa preia conducerea Pnl, ceea ce a dus la o crestere evidenta in sondaje. Cand s-a dovedit ca Pnl singur nu era perceput drept o alternativa la Psd, V.S. a venit cu proiectul Aliantei Da dintre Pnl si Pd, pe care ultimele alegeri locale l-au validat partial, cu toate ca aliatele au mers practic separat in majoritatea oraselor din Romania (exceptand capitala tarii si capitala Transilvaniei, Clujul). Am insistat atat pe meritele liderului liberal (care de altfel s-a si retras din Parlament) pentru a sublinia ideea ca intr-o democratie (fie ea si in tranzitie) un om inteligent si pragmatic poate determina practic soarta jocului, chiar daca adversarul pare ca este dinainte castigator.
Psd se considera un invingator cert in 2004, dar dupa esecurile din Bucuresti, Cluj, Bacau, sectoarele Bucurestiului, precum si din alte localitati sau judete, dupa ce ministri considerati redutabili din Cabinetul Nastase (Geoana si Rus) sau "baroni" locali socotiti invincibili au trebuit sa se recunoasca invinsi, oricine isi da seama ca doar o minune mai poate sa mentina actualul partid de guvernamant pe primul loc. Aroganta si siguranta de sine ale pesedistilor au fost cumplit zdruncinate, mai ales ca au pierdut tocmai acolo unde s-au cheltuit enorme sume de bani (milioane de dolari), mai ales ca partidul de guvernamant controla majoritatea canalelor de televiziune, de stat sau private. De unde se vede cat de aberanta era si este teza celor care sustineau ca Psd este un "partid-stat". Daca ar fi fost partid-stat, atunci toate celelalte partide ar fi fost desfiintate si nici nu s-ar mai fi tinut alegeri. In ciuda numeroaselor sale dezavantaje, democratia are si mecanisme care asigura alternanta guvernamentala, precum si accesul cetatenilor la decizii. Important este insa a sti sa le folosesti. Cei care nu merg la vot intr-o democratie nu pot dupa aceea sa mai aiba pretentii. Cei care sunt nemultumiti de fortele politice conducatoare (fie ca acestea sunt Psd sau Cdr sau Alianta Pnl-Pd), dar nu fac nimic pentru a le schimba, pentru a protesta, pentru a-si impune punctele de vedere, nu mai au dreptul moral de a se plange de democratie. In situatia de fata, multi cetateni au fost nemultumiti de Psd, iar daca si ceilalti nemultumiti vor merge la vot, atunci dupa noiembrie 2004, Psd va deveni cel mai important partid de opozitie, asa cum a mai fost si in perioada 1996-2000. Aceea a fost singura perioada cand pedeseristii au invatat democratia. Mai au nevoie de un stagiu de pregatire.
In ciuda inversunarii cu care s-a luptat in ultima batalie electorala, atmosfera a devenit mult mai destinsa, in comparatie cu perioada de dinainte de 1996, cand Fsn/Pdsr a dominat la fel de autoritar. Fata de disperarea cu care se lupta atunci, acum raporturile dintre fortele politice si liderii de pe plan local au devenit mai relaxate. Asa se explica de ce au fost posibile aliante locale dintre cele mai ciudate pentru consiliile locale sau judetene. Asa-zisa "batalie dintre bine si rau" a fost inlocuita de batalia dintre forte politice cu perceptii diferite pe "scala raului" sau pe "scala binelui". Dupa prestatia dezamagitoare a Conventiei Democratice, a coalitiei si a fostului presedinte Constantinescu din perioada 1996-2000, s-au schimbat perceptiile cu privire la Psd, Iliescu, Nastase. In plus, chiar acestia din urma s-au schimbat in bine, cata vreme au luat lectii de democratie pe bancile opozitiei. Dupa cum putem insa constata, fortele politice din jurul lui Nastase si Iliescu nu s-au schimbat radical. Nu au devenit cu totul altceva decat erau. Nici nu ar fi fost posibil, intr-un interval istoric atat de scurt. Marea intrebare pe care si-o pun cei carora le pasa de soarta acestei tari si de propria lor soarta si a copiilor lor (deci se duc la vot) este daca Pnl si Pd au tras ceva invataminte cu privire la modul cum trebuie sa se comporte daca vor reveni la guvernare.
Alegerile din 2000 au produs un sistem de partide diferit: s-a trecut de la un sistem bipolar la un sistem tripolar (Psd, Prm, Pnl-Pd). Prin eliminarea lui Funar in batalia electorala de la Cluj (unde inainte respectivul personaj castiga fara probleme), aceasta tripolaritate este pusa sub semnul intrebarii. S-a creat o situatie in care Corneliu Vadim Tudor si Prm-ul sau au devenit o cantitate aproape neglijabila. Nu m-ar mira daca Partidul Romania Mare nu va intra anul acesta in Parlament. Nici nu cred ca mai este posibil ca senatorul Tudor sa mai ajunga vreodata in turul al doilea al alegerilor prezidentiale (sa nu se inteleaga cumva ca ar avea sanse de a castiga din primul tur). Chiar daca recent acest personaj a anuntat ca va redeveni radical, el pare sa conteze tot mai putin in cursa. Cu toate acestea, datorita predominantei luptei dintre social-democratia Psd si social-liberalismul Pnl-Pd, care este o varianta a luptei dintre stanga si stanga, s-a creat nevoia unei contraponderi de dreapta in politica romaneasca. Este o deficienta mai veche, pe care venirea la putere in 1996 a unor forte de centru-dreapta, alaturi de partide membre ale Internationalei Socialiste (Pd si Psdr, ulterior inghitit de Pdsr), nu a compensat-o. Pe langa marea batalie dintre Psd si Pnl-Pd, legata de castigarea alegerilor in noiembrie 2004, exista un al doilea front, cel al legitimarii unei forte crestin-democrate, populare, conservatoare, care sa asigure in Romania corespondentul fortei care a dominat si domina Parlamentul European inainte si dupa alegerile din 2004. Voi reveni in curand asupra acestui subiect, insa sansele de afirmare ale unei asemenea forte vor deveni reale doar daca aceasta va lupta convingator atat impotriva Psd, cat si impotriva Pnl-Pd.