"N-am considerat ca mi se opreste viata daca n-am sa mai fiu actor"
- Acum 30 de ani, cand ati parasit Romania, erati marea speranta a filmului autohton. Duminica la ora 6 si Diminetile unui baiat cuminte facusera din dvs. o vedeta. Cum de ati avut curajul sa renuntati asa de brutal la celebritate?
- N-am fost niciodata consumat de glorie si nici n-am avut constiinta celebritatii. Am practicat meseria de actor din placere, si nu pentru consecintele ei. Dar de la un timp, incepuse sa mi se faca frica. Se repetau prea multe: aceeasi piesa, aceeasi munca, aceeasi atmosfera, cam sufocanta, aceleasi subiecte... Totusi, n-am plecat din tara de greu, am plecat... cred ca de plictiseala si din dorinta de a incerca si altceva. Stiam ca probabil o sa pun punct actoriei odata ajuns dincolo, pentru ca e foarte greu ca la o anume varsta sa te arunci intr-o alta competitie. Energia nu mai e aceeasi. Iar eu n-am excelat niciodata prin motivatie. Imi faceam cu placere meseria, dar nu ma consideram actor de profesie. Nu suta la suta. A existat totdeauna o cota de libertate si de imprevizibil pe care mi-a placut s-o pastrez. E foarte tentant sa incerci ceva nou, or aici ceva nou nu mai aveam demult. N-am considerat ca mi se opreste viata daca n-am sa mai fiu actor. A fost simplu. Cat am facut-o, a fost bine, apoi... Punct.
- Sunt convinsa, totusi, ca in clipa deciziei nu v-a fost prea usor. Poate ca firea aceea nelinistita, cu accente rebele, care transparea din toate personajele pe care le intruchipati, v-a dat puterea de a va rupe de tot ce insemna Romania...
- Aparenta asta de fire nelinistita, rebela, era exact atat: doar o aparenta. A fost o inventie mediatica. Au existat niste jurnalisti care mi-au agatat eticheta asta de James Dean, dar era ceva absolut fals si care ma deranja. Daca jurnalistii respectivi ar fi fost mai inteligenti, ar fi facut o paralela cu Tom Courtenay, englezul care a rupt gura lumii in filmul Singuratatea alergatorului de cursa lunga. Actorul acela imi era, intr-adevar, mai aproape, desi nici el, nici James Dean n-au prea avut, in realitate, rebeliuni comportamentale de furiosi. Au avut noroc amandoi de cate un rol trasnet, de cate un regizor fantastic, le-au iesit doua filme geniale si... s-au lansat. Eu jucam asa cum jucam, lejer. Pentru ca numai asa stiam s-o fac. Dar n-am aprofundat niciodata aspectul asta al tehnicii... Fiindca nu ma ducea capul. Nici atunci si nici acum. Nu aveam un concept sau o teorie apropo de ce inseamna actoria. Eram convins, in schimb, ca daca o ataci drept si simplu, e imposibil sa nu iasa bine. Era singura cale pe care o vedeam.
- Ce v-a impins catre America? De ce nu Franta, Germania, Anglia, care erau mai aproape?
- N-a fost ca stiam mare lucru despre America. Ca nu stiam. Bine, mi-au placut mereu americanii din carti si filme, dar asta nu prea avea legatura cu viata cotidiana, de care te izbesti cand ajungi acolo. La vremea cand am plecat, nu stiam decat de existenta a trei scoli de actorie: cea englezeasca, cea ruseasca si cea americana. Englezii, probabil datorita educatiei vechi si riguroase, au avut intotdeauna mai multa substanta, insa erau mult prea tepeni pentru gustul meu. La rusi, nu stiam de unde venea valoarea. Poate dintr-o vodca-doua. Nu-i desconsideram pe rusi, la nivel artistic, insa n-ar fi avut nici un sens sa fug la ei. Asa ca America, dinspre care adia un vant de libertate foarte pregnant, parea optiunea cea mai dementa, dar, in fapt, singura valabila. Cand am fugit, am fugit intai in Germania. Dar aia nu e o tara in care sa ramai, decat daca esti neamt. Asa ca mi-am parcurs drumul pan-am ajuns in America.
"Sa conduci taxiul e o nebunie superba. Mai ales cand duci clientii exact unde nu vor sa ajunga"
- Sa revenim la momentul plecarii. Se spune ca aveati o relatie speciala cu mama dvs.... Nu v-a fost greu sa o parasiti?
- Mi s-au prapadit amandoi parintii. Sa nu vorbim de asta... Dar, iarta-ma, poate ca voiai sa ma intrebi altceva.
- Intrebarea era: cu ce sentimente s-a produs ruptura de parinti, de prietenii pe care ii aveati aici, de tara...
- Usor nu mi-a fost, dar... sa nu intram pe felia asta de viata.
- Atunci vorbiti-mi, va rog, despre perioada de acomodare la noua dvs. patrie, America...
- La inceput a fost foarte bine, apoi a venit greul, pe urma a fost mediocru si acum... asta e.
- De ce nu ati mai facut film in America?
- Am facut figuratie pe ici pe colo, am incercat si teatru un pic, dar inima nu mai participa. Nu s-a nimerit si nici eu n-am avut motivatia necesara. Am ales sa ma indrept spre altceva. Actoria nu mi-a lipsit si nici nu-mi lipseste. Sa conduci taxiul e o nebunie superba. Mai ales cand duci clientii exact unde nu vor sa ajunga.
- Va deranjeaza daca va rog sa-mi descrieti cum arata viata dvs. de acum?
- Da.
- In ordine. Va rog atunci sa-mi confirmati sau sa-mi infirmati zvonul conform caruia veti reveni in tara pentru a face un film impreuna cu Dan Pita...
- Zvonul acesta nu este real.
- Asadar, se poate considera ca acum, la varsta maturitatii, ati pus cruce actoriei? Ca e un domeniu care tine exclusiv de trecut?
- Nu, eu n-am declarat niciodata asa ceva si nici acum nu pot fi atat de categoric. Orice vine e binevenit, daca are substanta si imi trezeste interesul.
"Se baga prea adanc mana in sacul cu murdarii"
- Ati vazut filme romanesti din noul val?
- Am vazut Niki Ardelean al lui Pintilie, care nu face insa parte din tanara generatie. In rest, am vazut doar scurtmetraje romanesti. Cred ca e vorba de un alt fel de energie. Asta mi-a atras atentia. N-as putea spune ca e un alt limbaj, fiindca... nu e. Am senzatia ca toti sau mai toti baga mana in sacul cel mare cu orori romanesti. Moda asta a inceput demult, de cand eu eram inca aici. Pe atunci se numeau soparle. Impanai filmul, pentru ca dupa ce se taia sa ramana macar o parte din ceea ce doreai tu sa spui. Acum, cand vorbirea e libera si se poate spune orice, se exagereaza in sens invers: sunt prea multe injuraturi, e prea mult sex explicit. Cum am spus, se baga prea adanc mana in sacul cu murdarii.
- Ati mai tinut legatura cu fostii colegi de generatie?
- Da, mai vine unul, mai pleaca altul... Eu nu sunt genul care sa spuna: "Nu mai vorbesc cu tine, fiindca esti roman, iar eu am plecat de-acolo si nu mai vreau sa stiu nimic". Erau oameni care-mi placeau si aici, sunt si oameni de acolo care-mi plac... Ii revad de fiecare data, cu drag. Dar nu mai am energia de atunci, din epoca plecarii. Pe mine nu ma mai intereseaza sa vorbesc doar despre teatru sau film sau despre cat de greu e aici sau acolo. Discutiile despre foste sau actuale meserii ma lasa rece. Ce ma intereseaza pe mine e omul. Asa cum e el. In interior. Daca e ceva de spus, dincolo de ceea ce face, de meseria pe care o are, atunci dialoghez, daca nu, nu.
- Va e dor de Romania?
- Sincer sa fiu, nu. Mi-e dor de cativa oameni, mi-e dor de partile frumoase ale Romaniei, care nu implica si Bucurestiul. Mi-e dor de Maramures, de Bucovina, de oamenii aceia drepti, frumosi si neschimbati de cu mult inainte de a pleca eu. Ei sfintesc locurile.
- Dar cum gasiti tara: in regres, in progres...?
- E superba si... e tarisoara mea. Si cealalta e tot tarisoara mea. Dar de-a doua. Nu pot opera diferente, fiindca sunt doua entitati paralele. In fond insa, oamenii sunt peste tot la fel. Limbile difera.
- Ati mai putea trai aici?
- Nu stiu, zau... Nici nu m-am gandit.
- Intrebarea mea de incheiere ar trebui sa inchida cercul. Depinde insa de raspunsul dvs. De unde puterea de a merge mai departe?
- Eu n-am un moto de viata. Cat tine viata, ne tinem si noi de ea. Cand nu... ne ducem de tot.
Foto: Iulian Ignat