La doi pasi de sosele si de modernitate, in epoca televizorului, oamenii fac unele lucruri asa cum le faceau stramosii lor. Un asemenea loc este satul Maru de pe Valea Bistrei, un sat inconjurat dintr-o parte de Muntii Tarcului, iar din partea cealalta de Muntele Gugu, identificat de catre unii cercetatori cu faimosul Kogaion, muntele sacru al dacilor. Dincolo de portile caselor se ascund istorii incredibile, in care mortii sunt dezgropati atunci cand spiritele lor se intorc printre cei vii, in care femeile isi intalnesc barbatii, dusi in lumea de dincolo, in care spiritele defunctilor sunt o prezenta permanenta si normala. In locurile acestea, viata nu este decat o indelungata si migaloasa pregatire a mortii.
Minodora Malaescu este nascuta in satul Maru si este profesoara de limba romana. A crescut inconjurata de toate aceste credinte coboratoare din alte timpuri. Face parte din aceasta lume in care moartea este impletita cu viata, in care cei vii se intalnesc pe drumul ce duce inspre moara cu cei morti. Si ea, ca si ceilalti locuitori ai satului, crede ca granita dintre lumea noastra si lumea "lor" este subtire. Si ca, uneori, exista ferestre intre cele doua lumi. Numai ca ea a investigat toate acestea din perspectiva cercetatorului. Lucrarea sa de grad a avut ca subiect tocmai ritualurile legate de cultul mortilor. Informatiile pe care le-a strans vorbind cu oamenii locului ar putea face oricand subiectul unei cercetari mai ample, caci dincolo de interesul etnologic si cultural al tuturor acestora, ramane intrebarea tulburatoare: daca, totusi, exista un sambure de adevar? Daca oamenii acestia au vazut si au auzit cu adevarat ceea ce pretind, daca au o legatura cu suprarealitatea?
"Credinta in nemurire e dacica"
- In calitatea dvs. de om "dinauntru" al satului, dar si de dascal scolit la Universitatea din Cluj, cum explicati cultul mortilor, atat de puternic in asezarile gugulanilor banateni?
- Ideea centrala in jurul careia este articulat tot sistemul lor de obiceiuri si de credinte legate de moarte este aceea ca sufletul omului nu dispare, ca el trece in lumea de dincolo si ca trebuie facute anumite lucruri si implinite anumite ritualuri, pentru ca sufletul sa ajunga cu bine la destinatie. Avem de-a face cu un amestec foarte interesant de crestinism, grefat pe ritualuri pagane. Este un lucru despre care si autoritatile, si preotii stiu foarte bine, dar impotriva caruia nu pot face nimic. Preotul nostru, de pilda, nu e de-aici din sat, dar e de aproape, din zona, de la Ohaba, si intelege foarte bine ceea ce se petrece, pentru ca si in zona lui lucrurile stau la fel. Unii oameni se tem de moarte, dar marea majoritate nu se tem. Vad moartea ca pe un lucru obisnuit. Apropierea mortii nu e un final, ci o trecere la "ai lor".
- Putem sa consideram ca aceste credinte si obiceiuri isi au obarsia in zona de spiritualitate dacica? Este posibil sa se fi pastrat ceva din credintele lor?
- Eu cred ca toate aceste ritualuri sunt precrestine, ca apartin unei culturi dinainte de Hristos. Insasi credinta in nemurire este dacica, convingerea ca moartea nu este decat o trecere intr-un alt plan, un plan de fapt anterior vietii. Adica noi venim aici de undeva, iar plecarea nu este decat o intoarcere acasa, in lumea careia ii apartin de fapt sufletele noastre. Nu vi se pare cunoscuta aceasta idee? De-aici pana la a intampina moartea cu bucurie, asa cum se spune ca faceau vechii daci, nu mai e decat un pas. De fapt, daca luam cea mai mare parte dintre superstitiile si obiceiurile romanilor de-aici, dar si din alte parti, o sa vedem ca ele apartin acelei lumi dinainte de Iisus. Crestinismul n-a facut decat sa se grefeze, sa se suprapuna vechilor credinte. De ce pun cuie de fier in sicriu? Pentru ca in vechea cultura dacica, fierul era un element purificator, care apara de fortele raului. Praful de pusca ce se pune tot in sicriu reprezinta, de asemenea, focul, alt element purificator, care n-are nici o legatura cu crestinismul. Credintele acestea legate de natura, de cosmos, descantecele pe care chiar si astazi oamenii le mai folosesc sunt de fapt reminiscente ale unor religii foarte vechi, in care elementele naturii erau personificate, in care plantele, animalele si oamenii erau legate intre ele. Si-apoi, sa nu uitam ca suntem la doi pasi de un munte care se numeste Scorilo, de o pestera de sub Muntele Gugu care se cheama Zalmoxis, ca foarte aproape se afla Sarmizegetusa din Muntii Orastiei, centrul spiritual al dacilor. Aceasta este zona in care regasim credintele in intoarcerea mortilor, in strigoi, si nu cred ca este o coincidenta. (Multe nume de dealuri si piscuri din zona noastra se cheama Striga, Strigoana etc.) Exista o legatura intre toate acestea, pe care noua credinta, crestinismul, n-a reusit s-o stearga de tot.
- Oamenii cu care vorbesti cred orbeste in suprarealitate, se jura ca mortii lor se intorc, adesea, in sat...
- Sufletele care supravietuiesc dupa moarte sunt o certitudine pentru cei de-aici, o certitudine atat de puternica, incat oamenii ii vad, pur si simplu, pe cei morti. Sigur, scepticii ar putea spune orice, ca sunt stari de isterie colectiva, de halucinatie, ca aceste vedenii pot fi explicate prin stari de spirit speciale, prin autosugestie sau mai stiu eu ce, ca in cazul "logodnicilor mortii" - o poveste reala, in care el moare pe front, ea de tuberculoza, pentru ca apoi, mai multi oameni sa-i vada imbracati in mire si mireasa. S-ar putea sa fie o halucinatie colectiva, insa eu prefer sa pun toate acestea pe seama fortei credintei acestor oameni in lumea de dincolo. Vezi ceea ce vrei sa vezi, spun scepticii. Eu as spune invers: nu vad decat aceia care vor sa creada ceea ce vad. Pentru localnici, duhul mortului este aici, aude, vede, simte totul. Nu exista bocitoare profesioniste, fiecare isi canta mortul, iar mortul nu e singur pe drumul catre lumea cealalta. El trebuie, pur si simplu, insotit, ajutat de catre cei vii sa ajunga acolo, pentru ca altfel va ramane undeva intre lumi si se va intoarce negresit.
- Cu toate acestea, se pare ca unii morti se intorc...
- Da, sunt foarte multe cazuri in care oamenii spun ca mortii lor s-au intors, ca ii vad sau ca le vorbesc. Uneori, mortii sunt pasnici, ca si cum n-ar vrea decat sa-i revada pe cei dragi, alteori insa sunt nelinistiti, sunt nemultumiti de lucrurile pe care le-au lasat in urma sau vor sa regleze unele lucruri pe care le-au lasat neterminate. Or fi iluzii, o fi adevar? Nu stiu, dar oamenii povestesc. Banuiesc, insa, ca trebuie sa aiba un motiv destul de puternic pentru ca familii intregi sa mearga sa-si dezgroape un mort in puterea noptii, pentru a infaptui un ritual menit sa indeparteze strigoii. Sunt ritualuri despre care sunt sigura ca ati auzit si nu vreau sa mai insist cu detalii senzationale. Cert este un lucru: ca unii morti "se strica", cum spun localnicii, adica se intorc si pot face necazuri. Mor vite si uneori chiar si oameni care se imbolnavesc inexplicabil. In ultimii 20 de ani, am facut unele investigatii si pot sa va spun doar atat, ca oamenii nu se prefac, ci cred cu adevarat, si ca unele, hai sa le spunem coincidente, sunt greu de explicat. Ultimul dintre cazuri s-a petrecut in 2001, intr-un sat vecin. Atunci, oamenii s-au dus si au obtinut aprobarea de la Resita, de la prefectura, ca sa nu aiba probleme cu legea, si abia apoi au infaptuit ritualul. Acum, oamenii se tem sa vorbeasca, de frica legii si a presei, care a tratat toate acestea fara delicatete, ca pe niste fapte senzationale si bizare, fara sa incerce sa intre vreodata in profunzimea acestor intamplari tulburatoare si speciale din toate punctele de vedere.
"Oamenii cred orbeste ca daca nu ajuti mortul "sa treaca dincolo", el se intoarce si face rau"
- Au fost si unele cazuri pe care le-ati cunoscut personal? Poate printre vecinii dvs. sau imprejurari la care sa fi participat direct?
- Da, ar fi unele, poate nu atat de spectaculoase cum ati dori, dar demne de interes. Este vorba despre o femeie batrana de la noi din sat care e pocaita si careia i-a murit sora intr-un accident de masina. Mi-a povestit ca aude noaptea zgomote mari, tipete, tropaituri. "Nu mai pot sa mai stau", mi-a zis, "odata i-am vazut si mana. Tropaie si urla, misca obiecte si, daca nu fac ceva, o s-o vad cu totul." Unde sta ea, peste apa Bistrei, chiar si vecinii au vazut si au auzit unele lucruri, chiar si ziua, la lumina soarelui. A fost la ea la biserica, la pocaiti, le-a povestit, si ei au zis ca sunt inchipuiri. Atunci, ca sa nu auda pocaitii, am fost eu la preotul dintr-un sat vecin si i-am povestit. El i-a facut o slujba pe o haina de-a ei. Nu i-am dat numele. A zis sa doarma cu haina la cap cateva nopti, sa faca mereu semnul crucii cu usturoi, sa dea cu apa sfintita prin casa. De-atunci, strigoiul n-a mai venit, iar femeia se roaga pentru sanatatea preotului. Oamenii sunt ferm convinsi ca aceia care sunt prea legati de lumea aceasta, sau care au murit nemultumiti, sau pe care i-a legat o iubire mare, sau poate dragostea de lucruri pamantesti - sunt mortii care se intorc, la fel ca la romani. Unele spirite sunt nemultumite de felul in care au fost petrecute pe lumea cealalta si de aceea se intorc, altele poate ca n-au reusit sa treaca prin toate vamile. Oamenii cred orbeste ca daca nu ajuti mortul sa treaca "dincolo", atunci el se intoarce si face rau. Sunt sufletele nelinistite, care nu vor si nu pot sa plece. Avem aici o familie care locuieste langa biserica. Inainte a locuit acolo un bogatan si acela lua acasa tot felul de straini ca slugi sau ii gazduia la el. Pe urma ii omora, ori ca sa nu le mai dea bani la sfarsit, ori, poate, cand se satura de ei. A murit si el in cele din urma. Toata familia lui s-a stins cu timpul, nici unul n-a ramas si toata lumea vorbea despre un blestem. Niste rude indepartate de-ale lor au vandut casa. Noul proprietar a daramat ca sa recladeasca - eu aveam pe-atunci vreo 20 de ani - si a gasit o usa, o intrare secreta, si dincolo de ea un beci orb, adica fara ferestre. Inauntru au gasit multe oase de om. Povestea era deci adevarata. Ce sa faca? S-a dus la parintele si parintele a facut o slujba si i-a inmormantat cum se cuvine. Aceasta familie nu avea practic nici o legatura cu familia celui care i-a ucis pe drumeti, nici o vina. Familia aceasta o duce insa din rau in mai rau si lumea crede ca au mostenit blestemul. Au o fata cu epilepsie, ei se cearta, se bat, e un duh al raului cuibarit acolo, in casa aceea, pentru ca au fost oameni omorati. Este aceasta o dovada a faptului ca mortii se pot intoarce? E greu sa raspunzi. Cert este ca aici, la noi, oamenii se ocupa de morti, ei nu sunt niciodata neglijati, niciodata uitati, niciodata lasati la voia intamplarii. S-ar putea spune ca, intr-un fel, mortii continua sa traiasca cu adevarat impreuna cu oamenii vii.
- Exista si cazuri in care oamenii doresc ca mortii sa se intoarca?
- Da, avem de-a face cu un fel de paradox, pentru ca oamenii se tem de morti, dar ii si iubesc in acelasi timp. Fac totul ca ei sa plece, dar ii viseaza in fiecare noapte, uneori cu o intensitate vecina cu realitatea. E o granita subtire aceea care desparte lumea noastra de lumea lor, o granita care poate fi foarte usor trecuta, mai ales in cazul in care cei care s-au dus sunt sotii sau sotiile celor ramasi.
"Cred ca exista canale de comunicare intre lumi"
- Cum ati ajuns sa va preocupati de asemenea lucruri si chiar sa scrieti o lucrare de grad cu o asemenea tema? Ati avut vreo experienta personala care v-a determinat interesul pentru subiect?
- Am facut folclor in facultate si mi-a placut. Proveneam din aceasta zona si stiam ca sunt multe lucruri necercetate inca, lucruri care se vor pierde in curand, pentru ca batranii mor, iar cei tineri nu sunt interesati de ele. Asa am ajuns sa strang o cantitate enorma de informatie asupra acestui subiect. Si in plus, mi s-au intamplat si mie personal unele lucruri. In 85, de pilda, mi-a murit o matusa care era foarte legata de pamant, de tarana, care a muncit pana in ultima clipa. Tineam mult la ea si dupa ce a murit, visam cu ea mereu. A murit fara grai, adica a murit singura, nu a apucat sa vorbeasca cu nimeni cand a murit. Era singura si avea bani, pentru ca muncea mult. Cu cateva luni inainte de a muri, mi-a aratat o parte din bani si locul unde erau. Numai ca dupa ce a murit, banii nu mai erau acolo. La doua-trei luni dupa moarte, o visez, si ea imi spune: "Du-te in lada de zestre si vezi ca pe fund sunt patru prosoape". Ma duc si pe fundul lazii, sub hartiile de ziar, nu le vazuse nimeni, erau patru hartii de o suta de lei, exact cum spusese ea: patru prosoape. Si atunci, asta a fost pentru mine o experienta directa a faptului ca viata dincolo de moarte este un lucru sigur. Si sa va mai spun. Matusa mea avea un pisic pe care il iubea mult. Intr-un vis, nu stiam ca e moarta si ea imi spunea: "Fata, taie pisicul!". Eu ii spuneam in vis, cum sa tai pisicul, nu ai vazut ce frumos este, ce mare si ce harnic este, cum sa-l tai, cum sa-l omor? Si ea nu zicea decat: "Fa cum iti spun", si m-am trezit brusc cu gandul ca se intampla ceva cu pisicul. La trei zile, pisicul a murit singur, deodata, fara sa boleasca, fara sa fie lovit, fara nimic. Pur si simplu a murit. L-a luat la ea, pentru ca il iubise mult in timpul vietii si il voia langa ea. Poate ii era urat acolo, singura. Si-a vrut pisicul inapoi. La doua-trei zile dupa asta, o visez din nou, moarta, in sicriu. Pe deasupra sicriului trecea pisicul. Cred ca lumile noastre sunt paralele si ca uneori exista canale de comunicare, ferestre intre aceste lumi. Asta-i tot.
(Fotografiile autorului )