Doi baieti tacuti pasesc pe peluza englezeasca, purtand cate o tava ce pare, in inceputul noptii de mai, cuprinsa de flacari. Aseaza cu atentie in iarba fiecare lumanare, rotunda ca un bulgare de zapada, si trec mai departe. Luminitele sunt din ce in ce mai multe si palpaie in suflul vantului pe terenul de golf, cateva reflectoare si felinare lucesc in apele linistite ale lacului Herastrau si tot ce se aude este cantecul amplificat al greierilor si fosnetul copacilor inalti si batrani. Pe pajiste, sub un cort, sunt asezate alandala cateva instrumente: chitari, tambal, tobe, orga si un butoi ca vai de el. Asteapta.
In interior, in somptuoasa sala a Clubului Diplomatilor, un tanar roscovan imbracat in kilt, "fusta" traditionala a scotienilor, deschide balul alaturi de mireasa lui, in rochie alba cu voal, o romanca bruneta si scumpa ca o vulpita. Orchestra canta "Du-ma acasa, mai tramvai!". "Spectacolul" se muta insa in curand in veranda din lemn, intr-un colt, sub un bec chior, acolo unde doi tigani ursari au inceput sa danseze cu foc, ca pentru ei, din nimic, din doua batai de palme si-un ritm. Ea, inalta si zvelta, cu tinuta gratioasa si aspra a unei dansatoare flamenco, isi unduie soldurile si-si falfaie fustele, iar el, mic si smucit, sare, se-nvarte, bate din palme, isi pocneste in aer calcaiele. Sunt Nadia si Napoleon din Gratia de Teleorman. Cu o saptamana in urma, au avut un spectacol primit cu multe aplauze la Muzeul Taranului, cu ocazia lansarii unui album muzical, iar la mijlocul lui iunie vor pleca la Paris, pentru primul lor concert in strainatate. "Responsabil" pentru prezenta lor la nunta, regizorul si chitaristul Hano Hfer imi povesteste la un pahar de vin alb cum i-a descoperit la un concert in Laptaria lui Enache din Bucuresti. Concertul trebuia sa inceapa la zece seara, oamenii ii asteptau nerabdatori si i-au tot asteptat, pana cand, la unu noaptea, un Aro harbuit care se stricase pe drum a tras in fata scarilor. "Din momentul ala a fost nebunie, nebunie totala, un concert dala sa-ti rupi buletinul, nu alta!". Acum, nuntasii, pusi la patru ace, ies unul cate unul, cu paharul in mana, sa-i vada dansand si chiuind. Cand se opresc, mirele se apropie de Napoleon: "Thank you! Thank you very much!". Tiganul isi da cu pumnul in piept. "Napoleon! Franta, Paris, acu plecam, peste o saptamana. Optzascinci da mii da franceji ne asteapta, i-am innebunit, optzascinci da mii. Io daca ma urc acu p-un butoi da fier sar scantei!" Scotianul nu intelege nimic, asa ca Napoleon insista. "Zi-i tu, tradu-i, zi-i ca a-nviat Napoleon al doilea si se-ntoarce in Franta!"
Jos, pe peluza, a inceput concertul. Napoleon sare pe butoi si incepe sa bata, iar Nadia aduna lumea la dans. Trei din fustele pe care le avea pe ea se agita acum pe soldurile domnisoarelor de onoare, care incearca sa se miste in acelasi ritm. La un moment dat, butoiul se indoaie, Napoleon se ridica in mijlocul piesei, ii da doi pumni si se urca din nou pe el. Ma uit mai bine si vad ca bate cu doua mici chei franceze. Mai tarziu avea sa-mi explice ca el bate de fapt cu pietre, dar aici a cautat o ora pe peluza niste cataroaie, n-a gasit, aia de la restaurant n-au vrut sa-i dea linguri, asa ca a luat de la soferul Aro-ului cheile franceze. Pantofii si camasa alba, cu tot felul de modele fistichii, le-a imprumutat de la un vecin din sat. Napoleon nu rezista mult la butoi, sare in picioare si trece la microfon. "Lupii, baa!", striga el cu ochii lucind si incepe sa cante, cu o voce ragusita si puternica. "Vine, vine, vine, vine, vine masina cu paine/ Vine, vine ca la gara,/ Unde urca si coboara", apoi continua cu ceva in tiganeste. Lumea e in delir. Napoleon este transfigurat, butoiul se turteste de tot sub el, dar nu-i mai pasa, a prins unul din stalpii cortului cu o mana si cu cealalta bate in el si striga ca un apucat. Mai salbatic de atat ar fi doar daca ar musca din cort - care si asa falfaie ca o frunza - si ar incepe sa-i alerge pe peluza pe scotienii care il privesc cu gurile cascate. Este doua si jumatate dimineata, Napoleon sta pe butoiul lui, in mijlocul celor cateva sute de lumanari ce impanzesc de acum peluza englezeasca, pe care ziua joaca japonezii golf, si este fericit ca un copil care are in maini doua acadele uriase in loc de chei franceze.
Nadia spaniolista
"Ziua munceam la irigatii, la masa verde pentru vite, la visini, la baloturi, si seara ne adunam toti tiganii, ursari, caldarari, spoitori, rudari, la dormitoare, cantam, dansam la foc pana la douaspe noaptea, venea si ingineru. Acolo, la ferma la Mogosesti, l-am vazut pe Napoleon cum bate balalau la butoi si cand am vazut eu ca pretuieste cantecul asta prea frumos, am inceput sa joc. El sa tot uita la mine cum dansez, si odata i-am facut asa, un semn din cap, uite asa din gat, si el s-a prins imediat. Tot voia sa puna mana pe mine, da nu-l lasam, cum punea mana, cum ii sarea inapoi, da ziceai ca-l curenteaza. Aveam saispe ani si Napoleon m-a luat cu douajcincidamii da lei, s-a imprumutat el prin sate, ce-o fi facut el stie, si a venit la tata, la Celerean. Noi n-aveam gand da sotie si barbat, da uite, da la un cantec, el sta pa butoi, eu dansam si ne-am apucat da dragoste fierbinte si asa mi-a devenit primul copil pe nume Razbunator."
In camera cea mare a casei saracacioase in care locuiesc cu chirie, la intrarea intr-un sat de romani, langa care s-au aciuat 14-15 familii de ursari si caldarari, Nadia fumeaza linistita, cu gesturi nobile, nestudiate, ca o adevarata doamna. Doua paturi, pe pereti cateva carpete facute la razboi, mai e una cu doi mustangi care se lupta cu coamele in vant si una cu un matador. Pe soba din pamant sta sprijinita o oglinda veche, cu rame groase din lemn, in care Nadia a invatat "singurica", de la un an, sa danseze, iar deasupra tipa lumina unui "bec original da filmatie".
Pe drum, prin usa deschisa a personalului de Videle - cea mai apropiata gara de Gratia - am vazut ochiuri albastre de apa, paduri de salcami infloriti, un camp ca un urias sevalet cu flori de toate culorile, intinderi galbene de rapita, sute de maci aliniati de-a lungul liniei ferate. Aici insa, acasa la Nadia si la Napoleon, la doi pasi de oceanul spicelor de grau, viata curge parca in alb si negru, insa un alt negru, ce se compune dintr-o nebunie de nuante. "Cand eram eu copila, tata a vazut-o pe Nadia Comanici pe barna si a zis: "As vrea si eu o mare bucurie, sa-i puna fetei mele numele Nadia!"." Nadia s-a nascut la Clejani, insa atunci cand avea cinci ani, parintii ei s-au despartit, iar tatal, tigan caldarar, a furat-o in timpul unei nunti si a dus-o in Gratia. De drag de mama ei, Nadia are tatuat pe bratul stang, sus, numele: Mioara.
Nadia si Napoleon au debutat tot la Clejani, atunci cand la nunta fratelui ei, impresarii care se ocupa de Taraful Haiducilor i-au remarcat si astfel au aparut in cateva spectacole si pe un disc alaturi de faimosii lautari.
"Noi, pana atunci nu eram dati in publicatie, ne distram noi asa, in tigania asta, cantam si dansam da distrare, nu eram la reclama, la ziare, la televizoare. Si oamenii astia din Belgia ne-a vazut si a zis: "Ia sa vad si eu ideea la tiganii astia, ce capacitate are ei in cap?". Ca de dansat, oricine danseaza, dupa acordioane si viori dastea, dar nimeni nu poate sa danseaza dupa Napoleon, ca mine. Eu am titluri, sunt spaniolista. Dansez si turceste, din buric, cu doua saluri legate dupa mijloc, dansez orice, si ziua, si noaptea, cand e plecat Napoleon, dau drumu la aparat si fac repetitiile mele. Dupa sunetul original de dansuri a lui Napoleon am asa: am triplurile - trosnetele astea in palmi, in piept si pulpe-, am spaniola, jos, si am jocul din buric."
*
Nadia este frumoasa si apriga, nu de putine ori am surprins-o privindu-l cu dojana si intelegere pe Napoleon, ca pe un tanc nabadaios, insa prea indragit ca sa fie pedepsit. A facut o pasiune pentru filmul Satra, pe care l-a vazut in copilarie la caminul din sat, unde s-a strans toata tigania, si ar vrea sa faca macar acum ceva scoala, pentru ca la vremea aia a fost ferma, apoi au venit copiii. Cel mai mic dintre ei iese din copaia in care statea la soare si apare acum, gol-golut, in camera. "Loventa", numele fetitei, vine de la "love" - "dragoste" in englezeste, "bani" pe tiganeste. "Pune-ti-i ceva pe ea, niste chiloti, ceva", le spune Nadia copiilor. "Pai n-are!", striga Indonezia, cea de-a doua fata, si toata lumea izbucneste in ras. Indonezia are saisprezece ani, e tocmai buna de maritat si e foarte cocheta. Apare dupa un minut cu un tricou nou, cu Ricky Martin, si cu un ruj sclipicios pe buze, si atunci cand primeste de la Nadia niste bani sa-si ia o ciocolata, pentru ca e ziua ei (o mai cheama si Elena), pluseaza pentru o vopsea de par. Primul copil al Nadiei si-al lui Napoleon are acum 18 ani si se numeste Razbunatorul. Povesteste Nadia: "Era la televizor un baiat pa un cal, avea doua pistoale la picioare si fugea cu calul dupa un tren. L-a prins, s-a urcat si s-a razbunat pe dusmani, pa mafioti, si tocmai in ziua aia am nascut eu." Razbunatorul a ajuns un baiat bine crescut, foarte curat imbracat, cu jeansi si tricou albastru, fara pistoale la picioare. S-a lasat de scoala dupa opt clase, tocmai ce s-a insurat cu Barcelona, pe care, dupa ce ca a platit-o, a mai trebuit s-o si fure, ca taica-sau nu voia s-o dea nici cu bani, si ar vrea sa se faca sofer. Prietenii il striga Marius, dupa numele de buletin. La Clinton, baiatul mijlociu, a fost mai greu cu actele, pentru ca functionara n-a vrut in nici un chip sa-i treaca numele intreg, pe care si l-au dorit parintii. Nadia a incercat si cu cadou, i-a dus o ciocolata, da aia tot n-a vrut, asa ca pe copil il cheama doar Clinton, iar Bill a ramas numele cainelui roscat si cam sperios care s-a pripasit la ei in curte. Clinton este la fel de cuminte ca si Razbunatorul si ar vrea sa devina invatator cand o sa fie mare. Acum e abia in clasa a doua. "Ne-a placut noua da Bill Clinton, ca a fost presedinte istet. Asa sa se faca si asta micu, sa vina cu lumizuna daia acasa." Singurul dintre cei cinci copii care ar putea sa duca mai departe traditia familiei este cel mai mic dintre baieti, Armando, vioi, cu ochii jucandu-i in toate partile si mereu cu un zambet sugubat pe buze. Pe Armando il mai cheama si Iulian, ca pe mine. (Asa este ca articolul de fata ar fi avut mai mult vino-ncoa, daca ar fi fost semnat Armando Ignat?)
Un Elvis ursar
"La restaurant sucar / S-a-ntamplat mare scandal/ In mijlocul meselor: Tamango serifilor."
Tamango, unchiul lui Napoleon, este negru ca taciunele si te priveste fix, cu ochii holbati sa-ti prinda orice gest, orice reactie, atunci cand isi trece doua linguri tinute strans cu mana dreapta peste cele cinci degete facute evantai ale stangii intr-un ritm naucitor, care i-a adus ovatiile la spectacolul de la Muzeul Taranului. La nunta nu a cantat, altfel ar fi fost acolo, zice el, "explozie in munti". Tamango este manierat, potolit si asezat. Cu douazeci de ani mai batran decat Napoleon, stie mult mai bine povestea, traseul neamului sau. "Noi suntem tigani daia nomazi, ursari, care mergeam cu carutele prin sate si faceam caldari pentru cate-un ciur de malai. Ziua strigam prin sat "reparam caldari! reparam caldari!", iesea omul la poarta, ne dadea ce avea de reparat, noi, copiii, i-o duceam lu tata s-o faca si cand ne intorceam cu ea ziceam: "Da-ne, nene, si ceva de-ale casei, ce vrei matale, branza, malai". Eram cate cinci-sase carute, la marginea satului, mama facea de mancare si le zicea si celorlalti copii: "Veniti sa mancati" si tabarau toti, iar alta zi mancam la alta familie. Dupa ce se termena masa, cei batrani se strangeau la sfat, si noi astia, noi copiii mai tineri, ne dadeam mai incolo, la o caruta, si incepeam sa cantam si sa dansam la foc. Nu exista tambal, vioara, nu eram in participatie cu lautarii, dupa note dalea, re, la, aveam urechea noastra, care cantam stilul nostru. Noi cantam la linguri, la cutii de chibrituri, la orice."
Tamango canta, sau, mai bine zis, bate la linguri de la zece ani, de cand l-a vazut pe tatal sau, care stia de la tataia Gogu, cum bate in rotile de la caruta. Erau cu carutele la marginea unui sat, unii se certau, altii erau suparati, copiii plangeau de foame si, deodata, tatal sau a inceput sa bata ritmul cu lingurile in roata de la caruta, iar copiii au inceput sa zambeasca si aia mari sa se impace. Chiar si acum, la douazeci de ani de cand s-a asezat intr-un loc, in Valea Plopilor, Tamango are viata grea, strange cu caruta fier vechi de prin satele din jur, munceste cu ziua pe unde apuca, pe la romani, orice, sa aduca o bucata de paine la cei noua copii ai sai. "Nici eu nu mai stiu care cum e, vin acasa, ii strig: "Dezdemono, Gigicop!" si astept sa vad care apare." Se apropie si imi spune ceva cu glas mai scazut, ca un secret important, care ar trebui stiut de intreaga lume: Tamango canta si jazz. Apoi incepe sa se burzuluiasca intr-o limba ce aduce a engleza, cu o voce care-mi aminteste de Louis Armstrong, si continua sa bata ritmul cu lingurile. Stie si rocknroll, Elvis si "Gemi Hendrix". Un Jimi Hendrix ursar, care bate la linguri si strange fier vechi! "Cum umblam eu cu carutele, ajung intr-o vale adanca, intr-un sat, si aud o muzica la un aparat de romani, o muzica mai repezita asa, mai dificila. Cand s-a terminat, a zis ala de la radio ca a cantat Luis Armstrong. M-am dat mai dupa gard si, statand eu acolo dupa gard, am inceput sa-l imit la voce. Si asa am invatat si eu rochenrol, de la ce auzeam prin curti, nu stiu daca se loveste, daca nimeresc cuvintele, dar se roaga copiii pe strada: "Hai, nene Tamango, canta-ne si noua". Ce le mai place cand le cant! Si in afara de asta, am studiat si stiu si dazvirginarea lui Hari Bilafonte. Nu stiti? Pai Bilafonte, cand s-a insurat, in noaptea nuntii, fata se tot vaita si a doua zi el a tinut minte si a facut asa un ritm si a iesit cantecul asta. Asa e, mi-a zis mie un student!"
Muzica din buricul pamantului
"Shandong Xintua" scrie pe butoiul, candva cu uz farmaceutic, cu care Napoleon va pleca la Paris si pe care l-a gasit acum vreo douazeci de ani pe un morman de gunoi. Primul butoi la care a batut Napoleon, pe cand era copil, continea malaiul familiei. El l-a varsat si a luat-o la fuga cu butoiul la subtioara, s-a ascuns undeva intr-un sopron si a-nceput sa bata. De la mama-sa a luat ceva papara, insa taica-sau, Cocos, l-a urmarit sa vada ce face si nu i-a zis nimic. Caldararii nu prea canta, ritmul si dansul se nasc din sunetul ciocanului care loveste in caldari. Cocos era insa tobosar, avea un set intreg de tobe. Si mai si juca. Cand l-au vazut niste calusari din Popesti cum danseaza, l-au luat mai mult pe sus, l-au imbracat in costum popular si l-au dus la tot felul de concursuri si festivaluri. "Si cand a ajuns la Bucuresti, la Piata Unirii, era multa lume, si tata - cand a vazut ca e asuprit de toata muzica aia - n-a avut incotro si s-a suit pe steagul calusarilor si a coborat de acolo cu capul in jos tot jucand din picioare! Suntem doispe frati la Cornetu, si dintre ei nici unul nu canta, dar toti joaca, sa-i vezi cum se dau peste cap si tot in picioare cad!"
Napoleon n-are stare deloc, e tot timpul agitat, sta ca pe arcuri. "Daia nu sa-ngrase deloc", spune Nadia. Face ce face, bea o gura de cafea, spune cateva cuvinte scrasnite, ca in filmele chinezesti cu karate, si tot pe butoi ajunge. Daca incerci sa-l opresti sa bata cu linguri, cu cataroaie sau cu palmele, ritmul ii iese pe gura si indata ce-l auzi: "dum dagadingana, dumdagana". Zice ca a iubit muzica si, cum auzea un cantec pe undeva, "il inregistra", mergea acasa, "se consulta" si imediat il canta. "Cand bate vantul/ Stau in casa si plang", imi traduce Nadia versurile unui vechi cantec tiganesc de suparare, pe care Napoleon il canta cu ochii inchisi si cu capul dat un pic pe spate, acompaniat de Tamango la linguri. "Si imi plang soarta/ care mi-a dat-o mama./ Nu te speria, mama, nu te speria,/ Ca ce-o fi a fi voi trage./ M-a mancat curva, m-a mancat/ Nici guler la camasa nu mai am/ Nici guler, nici maneci,/ Mi-a mancat viata!".Dar Napoleon poate canta orice, fie ca-i vorba de versuri improvizate despre Nadia, balerina, si despre copiii sai, melodii cu cuvinte inexistente, luate dupa ureche din alte limbi, slagare candva la moda in oras. Este un amestec fascinant de salbaticie, naivitate, talent si energie exploziva, primara, foarte apropiata de origini. Esenta, spiritul muzicii tiganesti, al blues-ului american, al flamenco-ului andaluz si al multor altor genuri, este foarte asemanatoare, vine parca din acelasi loc.
"Muzica asta a noastra vine din buricul pamantului." Adevarul este ca in ritmul sacadat al butoiului sau se simte un of mai vechi, un dor al drumului, al caravanei ce trece prin gropi, prin campuri desfundate, al ploii ce cade pe acoperisul de plasa al carutelor.
"Nevasta mea e frumoasa/ E ca o lumina-n casa. Am pa Nadia da valoare/ Nadia are firma tare/ Nadia! Nadia balerina/ Am un baiat, n-am o suta/ Am pa Clinton, n-am o suta/ Sa am viata fericita/ Chiar daca-mbracat in zdrente/ E mai mare frumusete!"
*
Napoleon si Nadia sunt protagonistii primei parti a Cd-ului Romi si tigani din satul Gratia, Teleorman, aparut in colectia "Ethnophonie", sub sigla Muzeului Taranului Roman.
(Fotografiile autorului)