Asa incepe partea a II-a din "Imparat si proletar" a lui Mihai Eminescu, partea aceea interzisa pe vremuri pentru noi la scoala. Dar vreme a trecut si oranduiala rosie, cea de un soi atat de devastator si insidios "cruda si nedreapta", a fost si pe la noi cat de cat zdrobita. Asa ca de-acum, drumul e sigur, chiar daca mult timp inca greu, aproape silnic: drumul pe care romanii intra cu pasii indarjiti si curati in Europa. In acea Europa a normalitatii. O normalitate ce a inceput, de cativa ani buni, sa se-ntroneze si pe la noi. Caci daca noi, romanii, mai ducem lipsa de vreo dictatura, aceasta este "dictatura" normalitatii! Dublata de inca o dictatura: a politetii. Si iata ca de-o vreme, inca un semn fericit al normalitatii se arata: urmasii marilor noastre familii aristocratice se intorc in Romania. Asadar, urmasii domnilor nostri pamanteni, urmasii Cezarilor nostri, au sosit in sfarsit si-n Micul Paris de pe malurile Dambovitei (chiar daca nu neaparat "in faetoane de gala"). Si n-au venit cu mainile goale! Ci indemnati de acel vechi "patriotism boieresc", ei au venit sa-si ajute poporul si tara de bastina. Pe drumul greu al normalitatii prospere.
Toate aceste ganduri mi-au fost inspirate de doua evenimente recente, foarte puternice si extrem de emotionante, petrecute in Capitala in saptamana de dinaintea primului tur al alegerilor locale. Doua evenimente ce-au fost lasate "sa curga" de protagonistii lor, cu o discretie ce tine cu adevarat de arta de-a trai aristocratic. Primul eveniment a fost unul cultural: marti, 31 mai, la ora 10, la Sectia de carte speciala a Bibliotecii Nationale a Romaniei, a avut loc o donatie; urmasii lui G.M. Cantacuzino, marele arhitect roman interbelic, au daruit Bibliotecii Nationale o colectie de carti si de tablouri pictate de insusi G.M. Cantacuzino. Asadar, in acea ultima zi a lunii mai, in splendida, fosta Casa a primului ministru al Marii Uniri, Casa Ion I.C. Bratianu de pe Bulevardul Dacia, unde este adapostita Sectia de carte speciala, s-au strans in sala cu mozaicuri de aur profesori si arhitecti din elita arhitecturii noastre, ca sa-l evoce pe marele G.M. Cantacuzino. Donatia a fost facuta de printul Serban Cantacuzino si de sora sa, Marie-Lise, copiii lui G.M. Cantacuzino, si de principesa Ilinca Cantacuzino, fata lui Serban Cantacuzino. Remarcabil mi se pare faptul ca, la fel ca si tatal sau, printul Serban Cantacuzino este acea combinatie extraordinar de rara de aristocrat si de noocrat (aristocrat al creierului), caci domnia sa este si unul dintre marii arhitecti ai Londrei zilelor noastre, mult mai cunoscut in Europa decat ilustrul sau tata, a carui cariera a fost retezata in puscariile comuniste. Dupa 1996, printul Serban Cantacuzino s-a implicat extrem de puternic, prin fundatii si actiuni directe, in ajutorarea Romaniei si in salvgardarea patrimoniului ei cultural: Sighisoara, Muntii Apuseni si Rosia Montana, satele sasesti din Ardeal s.a. S-a implicat in frunte cu printul Charles al Marii Britanii si impreuna cu numerosii membri ai mai tuturor familiilor aristocratice romanesti din intreaga, sa-i zicem, diaspora albastra.
Cel de-al doilea eveniment la care am avut norocul sa particip a fost unul strict privat. Am fost invitat acolo prin amabilitatea printesei Ilinca Cantacuzino si prin bunavointa d-nei arhitect Alexandra Chiliman-Juvara (cea care din 1980 si pana azi s-a ocupat neintrerupt de restaurarea si conservarea Palatului domnesc de la Mogosoaia): urmasii printesei de suflet a Romaniei regale, Martha Bibescu, urmau sa soseasca, pentru prima oara dupa 1945, in Romania! Astfel, in dupa-amiaza zilei de vineri, 3 iunie, la palatul Mogosoaia, i-am cunoscut pe printul Christopher Ghika, stranepotul Marthei Bibescu (impreuna cu sotia si fiica sa), si pe mama lui Christopher, d-na Judy Ghika, nora Valentinei Ghica-Comanesti (fiica Marthei Bibescu) si sotia lui John Ghika, unul dintre cei doi nepoti ai Marthei, de curand decedat. Si pe acesti urmasi ai Marthei Bibescu, crescuti si traiti la Londra si care nu stiau o boaba romaneste, i-am descoperit, in schimb, ca fiind surprinzator, extraordinar de atasati de Romania! De valorile ei vechi si eterne, de regii ei, de oamenii ei de ieri si de azi; stiau tot, isi aminteau tot, le placea tot ce vazusera pe la noi. Si vorbeau si ne priveau zambitori si calzi, in engleza aceea a lor, oxfordiana... Semne bune, de vara, pentru sufletul romanesc.