Desfasurarea evenimentelor pare acum limpede. Un sofer, probabil neatent, obosit sau ghinionist, a parasit carosabilul si s-a rasturnat cu un camion incarcat cu substante periculoase. Incarcatura a luat foc si a explodat, ucigand totul pe o raza de cateva zeci de metri. Toate acestea poate nu s-ar fi intamplat, daca producatorul si transportatorul ar fi respectat cerintele de siguranta. Daunele ar fi fost, poate, minime, daca politia si pompierii ar fi blocat circulatia in zona accidentului. Ca sa puna capac, Procuratura si-a incheiat ancheta pe teren in cateva ceasuri, facand loc buldozerelor care au ingropat locul dezastrului sub un val de asfalt. Nu s-au oferit explicatii satisfacatoare pentru neglijenta politiei, pentru graba si stangaciile sinucigase ale pompierilor. Nu avem o explicatie pentru rasolul dat de procurori in primele ore ale anchetei.
Intreaga desfasurare a faptelor a tradat stangacie, nepricepere si o profunda lipsa de respect pentru oameni. Viii au ramas sa-si jeleasca disparutii in fata unor sicrie goale. E drept, oficialii n-au stat cu bratele incrucisate. Prin intermediari sau direct, ei au cautat sa convinga opinia publica de ilegalitatea transportului, de siguranta drumurilor, de iresponsabilitatea soferului, de legitimitatea grabei cu care s-a turnat asfaltul. Seful statului este si acum de parere ca toata lumea, mai putin soferul si restul victimelor, a facut ceea ce trebuia facut. Ministrul mediului, absent in toata aceasta desfasurare de discursuri, a aparut in fata presei, cateva zile mai tarziu, sustinand ca Bucurestiul, ca si alte zone ale tarii, sta bine la capitolul noxe. Are probleme doar cu mizeria. Nimic despre substantele periculoase, ca si cum acestea nu ar intra si in atributia sa. Problema substantelor periculoase era, astfel, escamotata si transferata in domeniul politicii.
Si incercarea oficialilor de a inlatura repede urmele catastrofei are temeiuri politice. A spune ca incidentul de la Mihailesti este un accident pur-si-simplu inseamna sa-i retezam radacina de motive si semnificatii. Neglijenta, prostia si lacomia au inceput sa legitimeze, in numele interesului public, atacurile la sanatatea oamenilor. Masinile din care curg moloz, resturi si substante toxice sunt necesare bunei desfasurari a productiei. Nici un politist nu le opreste. Ar sugruma astfel fluxul tehnologic si ar produce un dezastru social. Fabricile trebuie sa produca, e in interesul public, desi substantele pe care le arunca in aer, ajunse in plamanii nostri, se transforma in moarte. Masinile trebuie sa strabata tara, desi incarcatura lor e periculoasa sau toxica si nu avem certitudinea ca nu se poate repeta oricand tragedia de la Mihailesti. Inspectia de mediu exista doar pentru a constata consumarea evenimentului, nu pentru a-l preveni. Anual, pe drumurile nationale, trec mii de transporturi similare celui care a lovit Mihailestiul. Exista orase, cum ar fi Iasiul sau chiar Brasovul, a caror sosea de centura nu exista decat in proiecte ori este impracticabila. Transporturile periculoase traverseaza artere populate, aglomerari urbane. Fabricile de substante toxice sau periculoase nu mai respecta demult cele mai elementare norme de siguranta. Chiar si dupa catastrofa de la Mihailesti, fabrica doljeana care a livrat azotatul de amoniu a continuat sa-si vanda produsele, cu sacul sau cu camionul, ignorand ca si pana acum normele de siguranta. De ce n-ar vinde, de vreme ce nimeni nu i-a interzis s-o faca? Si cum de i-ar interzice, de vreme ce fabrica este proprietatea Petrom-ului, una dintre bijuteriile cele mai indragite ale Statului? In vreme ce mortii de pe campul de langa Mihailesti sunt acum ai nimanui.