In septembrie 1971, la Niculitel, in judetul Tulcea, a fost facuta o descoperire arheologica si religioasa senzationala, care arunca o lumina noua asupra vechimii crestinismului in spatiile daco-romane. Este vorba despre o basilica paleocrestina, avand trei nave si un altar semicircular. Sub altar se afla o cripta de forma patrata, facuta din caramida si mortar, acoperita cu o cupola. In interior se aflau, la un prim nivel, moastele a patru martiri, iar la al doilea nivel, moastele a inca doi martiri, cu inscriptia: "Aici si acolo se afla sangele martirilor". In interior, pe peretele din stanga intrarii acoperite cu o lespede de piatra, se afla o inscriptie in greceste: "Martirii lui Hristos". Pe peretele din dreapta, apare din nou cuvantul "Martiri", precum si numele lor: Zotykos, Attalos, Kamasis si Filippos. Cercetarile arheologice au stabilit ca martirii crestini au fost ucisi, cel mai probabil in cetatea Noviodunum (astazi Isaccea), in cursul persecutiilor anti-crestine ale imparatului Diocletian, prin anii 303-304, sau in timpul imparatului Liciniu, intre anii 319-324.
Niculitelul e strans intre maguri impadurite si, exact in mijlocul sau, izbucneste din pamant o colosala gheara din piatra albicioasa. Apoi, de jur imprejur sunt campuri de maci, valurind ca o mare insangerata, ca un semn. Deasupra e soarele arzator al Dobrogei.
Strazile sunt inguste si prafuite, casele sunt mici si cotropite de vegetatie, de arbusti piperniciti si de vii. Oamenii sunt tacuti. Magarusi melancolici pasc langa gardurile de piatra veche.
Nea Niculae sta in cadrul portii, sprijinit cu un umar de stalp, cu mainile incrucisate, cu o expresie incruntata si misterioasa in acelasi timp. In spatele sau se afla casa lui de fost tractorist, straturile de ceapa verde, de cartofi si de flori galbene, puse de nevasta-sa, Gherghina. In dreapta lui se ridica zidul de beton al uriasei cladiri ce acopera ruinele basilicii paleocrestine de la Niculitel si cripta, mai ales cripta in care au fost descoperiti sfintii, martirii ucisi acum 1700 de ani.
"Totul a inceput in 71, prin septembrie", zice nea Niculae si privirile sale sunt alunecatoare de la cer la pamant, ca si cum ar vrea sa priveasca oriunde, numai la mine nu. "Semne mai fusesera si inainte pentru cine avea ochi de vazut si urechi de auzit. Vecina Ioana, de i-au luat apele fetita, gasise sapand in gradina un cap de lup facut din faianta, uite cam asa de mare, un lup cu o cautatura de te treceau fiorii cand te uitai la el. Pe urma, mai fusesera niste semne pe pamant si pe cer, dar pe mine nu ma interesa, ca eram tractorist si capu meu statea la altceva. Povestea lumea cum a fost cand Niculita ciobanul, un baietan din sat, a dat cu cutitasul in pamant si-a gasit cusma de piatra a bisericutei Sf. Atanasie, si pe urma cum au venit preotii si-au dezgropat-o de tot, numai ca nu puteau sa deschida usile, si cum au spus rugaciuni la toti sfintii si numai atunci cand au pomenit numele sfantului Atanasie, numai atunci s-au deschis singure. Stiam noi ca ceva umbla pe sub brazda noastra, numai ca nu stiam ce." Nea Niculae Ortacheanu e mic de statura si cu ochi albastri, cu mainile aspre, cu o cautatura incapatanata, mijita in bataia vantului fierbinte. El este unul dintre cei care au spart cripta de caramida rosie in care locuiau trupurile sfintilor martiri, atunci cand a fost descoperita de ape, in 1971, el este unul dintre cei care s-au suparat foarte, atunci cand autoritatile au inceput sa faca sapaturi, pentru ca acolo era gradina lui, pamantul lui si pentru ca lui nu i-a convenit ca cineva sa vina sa-i ravaseasca brazdele, nici macar in cautarea unor sfinti. "Si, adica, ce umbla pe sub brazda voastra?", intreb. "Domle", zice, "ce umbla, ce nu umbla, eu va spun cum a fost si basta. Aicea nu era ca acuma, cu muzeu si cu toate astea, aici era o rascruce si o baligarie, adica aicea se arunca gunoiul satului si nu erau decat ceva case. Era marginea satului unde, cand eram eu copil, veneau tiganii cu ursi, care te calcau pe spate la comanda, ca sa nu ai dureri de sale, asa era locul asta. Mai incolo, cand s-au descoperit sfintii, oamenii ziceau ca tiganii ar fi simtit ei ceva si de-asta veneau taman aicea cu ursii, dar eu nu cred o iota din treaba asta. Asa, si in 71, pe la sfarsitul verii, cerul s-a innegurat ca de potop si a plouat zile intregi, nu mai stiu cate zile a plouat. Apa a venit in siroaie de pe magurile dimprejur, parc-o vad, rosie ca sangele de la lutul ce-l luase, si viitura a descoperit asa, o piatra ca de rasnita, rotunda si bombata. Oamenii se stransesera roata mare imprejurul ei, intrebandu-se ce-o mai scoate lutul dinlauntru. Pe urma a venit un camarad cu un kirov cu lama si a scurmat, si pe urma eu, ce mi-o fi venit, am luat o ranga si am cautat sa sparg. Era numai de caramida rosie si de mortar aspru ca otelul, dar eu am dat tare ca eram vanjos, si cand s-a strapuns, odata a facut asa: ffiiuuu. Vezi bine, cand a intrat aerul in gaura." Nea Niculae s-a inviorat de cand povesteste despre descoperirea sfintilor, al carei erou este el insusi. "Am adus repede un fir cu curent din vecini si un bec si l-am bagat inauntru, si cand am pus ochiul, maiculita doamne, ce vad? Erau sfintii nostri care sa uitau drept in sus, dar noi nu stiam atuncea ca sunt sfinti, mama-mama, doi care aveau cap si doi care nu aveau cap deloc. Aveau capetele taiate. Uite-asa erau pusi, de la nord la sud si imprejurul lor era asa, ca un praf sau ca un abur sau ca un fel de cenusa, ce-o fi fost, imprastiata, nu stiu, de pala de aer intrata prin gaura. Asa am aflat noi ca brazdele si casele noastre sunt cladite pe morminte de martiri crestini. Ca de-aicea, din brazda noastra, multe au iesit la lumina, ba un perete, ba o oala, ba capul cela de lup, ba chiar si o bisericuta intreaga. Dar sa iasa si trupuri de sfinti?... Dumnezeu stie ce-o mai iesi de-acuma, ca sunt semne multe, iara, si umbla vorba ca mai sunt sfinti lasati sub glie, care vor sa iasa afara."
Minunile
Merg apoi in curtea lui nea Niculae, ca sa vad cu ochii mei locul pe unde era intrarea in stravechea basilica, sub altarul careia dormeau martirii. Si in locul intrarii descopar continuarea uriasului zid de beton. Fac apoi inconjurul intregii cladiri si descopar ca acest colosal sanctuar se afla pur si simplu in mijlocul satului, printre case, printre vii, descopar ca oamenii care locuiesc imprejur intr-o buna zi au devenit, pur si simplu, vecini cu sfintii Zotic, Atal, Camasie si Filip. Incerc sa-mi imaginez uimirea, ciudatenia acestei imprejurari, felul in care batranele credincioase ale satului s-au regasit, intr-o buna zi, consatenele unor sfinti. L-am privit pe nea Niculae pasind timid de jur-imprejurul marilor ziduri, rostindu-si nemultumirea referitoare la pierderea pamantului cu o anumita teama nerostita, l-am vazut facandu-si cruci discrete in timp ce spunea ca el n-ar pleca de-aici niciodata, daca ar fi dupa el, desi popii lor spun ca ar trebui sa plece, pentru ca sub pamantul lor mai sunt sfinti, si mai precis 35 de sfinti martirizati care vor sa iasa de sub lutul rosu ca sangele, afara.
Parintele Daniel este tanar, destept, cu ochelari sclipitori in mijlocul soarelui arzator al Dobrogei; impreuna cu el patrund in buncarul de beton ce adaposteste cripta martirica, Martiriconul, cum spune el. Cripta din caramida rosie care a servit drept adapost sfintilor ucisi acum 1700 de ani arata tulburator. Am atins zidul de piatra cu mana, incercand sa patrund vibratia aceea speciala, cautand tremurul acela al memoriei pe care se spune ca piatra il poate pastra in adancurile ei. Am pipait usa cea grea de piatra, cu care sfintii au fost inchisi inauntru, am intrat apoi acolo, in alveola de piatra, pe peretii careia sunt inscrise numele celor patru, si am vazut cu ochii mei scrijelitura care marturisea faptul ca martirii acestia apartin lui Hristos. Mi-am imaginat zgomotul pe care usa aceea de piatra l-a facut inchizandu-se, separand gaoacea de piatra de restul lumii, pentru atata amar de vreme. Ce fel de loc era acesta, m-am intrebat, de ce erau adusi de la Noviodunum, adica de la Isaccea, pentru a fi ingropati tocmai aici? Ce putere, ce forta misterioasa aveau locurile acestea, pentru a deveni mormantul unor sfinti?
"Parinte", intreb, "de ce spun oamenii ca mai sunt sfinti ingropati aici, de ce cred oamenii ca locul acesta mai ascunde oseminte?" Parintele priveste putin incurcat, apoi spune aproape in soapta ca, dupa ce au fost dezgropati cei patru martiri, au mai fost descoperiti inca doi, intr-o cripta aflata dedesubt, ca toate acestea se aflau sub altarul marii basilici si ca episcopii greci care au venit in anii 70 sa vada toate acestea aveau documente stravechi si harti ale acestor locuri. "Martirologiul siriac, cel mai vechi al Rasaritului, care a fost scris pe la 370, il pomeneste pe mucenicul Filipos, si Filipos este unul dintre sfintii nostri, care acum se odihneste la Manastirea "Cocos", iar martirologiul ieronimian ii pomeneste pe toti cei 36 de martiri si de aceea stim ca mai sunt inca nedezgropati, ca trebuie sa fie pe-aici, pe undeva. Si in afara de asta", zice parintele Daniel, "aici se petrec asa, unele lucruri despre care eu nu vreau sa vorbesc, dar despre care oamenii va vor povesti." Minuni, zic. "Nu stiu daca ati vazut fotografia facuta de un calugar in noaptea de 3 spre 4 iunie 2001, chiar aici la cripta. Doamne, ce zi a fost aceea! Sfintii erau aici, adusi de la Cocos cu procesiune mare, in duminica Rusaliilor si a Pogorarii Sfantului Duh, era pe la doua dimineata si se facea Miezonoptica, un calugar era in picioare in fata criptei, rugandu-se si facand priveghi. Un alt calugar a facut atunci o fotografie si, cand au developat filmul, au vazut ceva ce nimeni nu vazuse. O raza de lumina cobora de sus, trecea pur si simplu prin capul si prin pieptul calugarului care se ruga, facea o curba si intra in cripta deschisa. O sa va arat aceasta fotografie a unei minuni savarsite exact in ziua in care-l pomeneam pe martirul Filip. A doua zi, de ziua Sfintei Treimi, ziua de hram a Manastirii "Cocos", 44 de preoti au savarsit Liturghia si mii de oameni au fost aici si plangeau, atat de puternic era tot ce se petrecea. Si asta nu e totul. Avem candele care se aprind singure la icoana Sfantului Camasie, in zilele de sarbatoare, si altele despre care poate nu e bine sa vorbim acum. Un lucru pot sa va spun: uneori, mi-e si frica sa ma gandesc la toate acestea, alteori, cum a fost cand am facut slujba de 4 iunie pentru martiri, am simtit o fericire, o usurare, o bucurie, o inaltare cum n-am mai simtit niciodata inainte la o slujba, am simtit ca slujba a fost puternica si ca exista un raspuns pentru ea, venit din Ceruri. Aici este cu adevarat un loc care vibreaza, care are o putere, o forta extraordinara, si asta pentru ca au fost ingropati aici sfintii acestia ai nostri si..."
Sub uriasa cupola, vorbele soptite ale parintelui Daniel se rotesc in cercuri, el isi ridica incet ochelarii, acoperindu-si mereu gura cu mana, ca si cum ar vrea sa tina acolo unele cuvinte. Eugenia, femeia care are cheile acestui muzeu al sfintilor si care locuieste si ea, gard in gard cu acesta, ar vrea sa spuna ceva. "Stiti", spune ea tot in soapta, "pe locurile acestea se petrec tot felul de... nenorociri. Unii s-au imbolnavit grav, altii au si murit fulgerator, pe altii ii urmareste un fel de ghinion neinteles. Poate ca ar fi bine sa ne mutam, sa se faca aici o manastire, poate ca e adevarat ca sfintii care au ramas acolo, in pamant, vor sa iasa afara si atunci dau semne, pe care noi sa le putem intelege. Unii s-au mutat de-aici in cealalta parte a satului si au scapat."
Iesim. Vantul e fierbinte. Parintele Daniel tace.
Moartea unui preot
Tanti Aneta locuieste la cativa metri in linie dreapta de cripta martirilor si casuta ei este acoperita cu vita-de-vie. Are ochii albastri si plansi, capul acoperit cu un batic, mainile ei obosite se cauta mereu una pe cealalta ca pentru a se odihni, ca pentru a se sprijini. Privirile ei cerceteaza tot timpul in directia criptei martirilor, ca si cum ar astepta mereu sa auda ceva sau sa vada ceva. Ca si cum ar astepta. Tanti Aneta e vecina cu sfintii. Gard in gard. "Cum e, tanti Aneta, sa fii vecina cu sfintii?", intreb, si ea isi face repede o cruce mare, pentru ca apoi mainile sa i se impreuneze din nou. "Noi n-am stiut, Doamne fereste, ca punem piciorul pe morminte de sfinti, ca poate nici n-am mai fi facut casa noastra aici si poate nimic nu s-ar fi intamplat. Dar asa a fost soarta noastra, nenorocita." Plange. "Eu am fost contra", zice, "cand i-au gasit pe sfintii nostri, pentru ca mi-au daramat gardul cel mare si niciodata nu mi-au dat banii pe el. Si pe urma era vorba sa ne demoleze si sa ne mute, dar eu n-am vrut in ruptul capului si-am spus ca numai moarta o sa ies de-aicea, Doamne-Doamne, m-am pus contra lui Dumnezeu, ce stiu eu, ca Dumnezeu nu-ti da semnul pe loc, dar pedeapsa vine cu timpul si nici nu stii vorbele ce le-ai spus odata unde te duc. In 71, i-au dezgropat pe sfintii nostri (isi face cruce din nou) si in 72 s-a nascut baiatul meu, dragul meu baiat, cel mai bun dintre toti, cel mai curat, cel mai... Mancam carne si mai suduiam ca tot omul, el se facuse marisor, se inaltase baietan si era frumos si cuminte. Nu ca spun eu, intrebati-i pe ceilalti ce baiat am avut, nalt si curat la fata si voinic. Si cuminte ca o fata si numai cu gandul la Dumnezeu, de la 13 ani, ca voia sa se faca preot." Femeia priveste in gol. Lacrimile-i curg siroaie din ochii albastri, mainile-i par mici animale cuprinse de panica. "El postea si zicea, esti mama mea, dar trebuie sa spun asta. Nu Domnul te conduce, zicea, ci diavolul, si eu nu-l ascultam si nu-l bagam in seama. Ce putea sti despre lume si despre Dumnezeu un baietan, ma gandeam. Pe urma el a ajuns preot cu adevarat si toata lumea il iubea pentru ca era bun de pus la rana si credincios, si abia ce se insurase cu o fata din sat, ca Dumnezeu l-a luat la el. Nu pe mine m-a luat, nu pe alt copil, ci pe el, pe cel mai bun dintre noi, pe cel mai cuminte, pe cel mai... Asta a fost judecata, pedeapsa Lui sau a cui o fi fost (priveste din nou catre Martiricon). Poate pentru ca n-am fost destul de credincioasa. Poate pentru ca m-am pus impotriva sfintilor sau c-am suduit si am hulit si am necinstit. Dar de unde era sa stiu eu toate astea? N-am avut nici un vis, nici o prevestire, nu mi s-a aratat nici un inger sa-mi spuna: "Femeie, ce faci?". Ca trasnetul a venit peste mine si-acuma as da si curte, si casa, si tot ce am, numai sa-l vad venind si sa-mi spuna cum spunea el: "Dumnezeu cu tine, mama draga"." "Dar cum, ce s-a intamplat, cum a fost posibil?", intreb. Ea priveste catre nora ei, Eugenia, femeia care are cheile Martiriconului, priveste catre preotul Daniel, asa, cu un fel de spaima, si de nicaieri nu vine nici un raspuns. "Avea 27 de ani si era inalt ca bradul si intr-o zi a aflat ca e bolnav, ca are o tumoare la piept. Intr-un an s-a dus. Nici nu implinise 28, cand l-a luat Dumnezeu si lumea se uita asa la mine. Poate ma judeca. Si atuncea, am inceput sa ma gandesc ca am gresit. Ma ardea inima, se scurgea sufletul din mine de durere. Uite, stam cu picioarele pe pamant, dar nu stim pe ce stam, ca, daca as sti, acuma eu as sapa cu mainile goale sa-i scot de-acolo pe sfinti. Dar nu stim. Putem numai sa ne rugam de ei, ca doar sunt ai nostri si suntem nascuti din acelasi pamant, numai atata mai putem sa mai facem acuma. Ma uit imprejur si vad voia Domnului: a lu Alexa a pierdut doua fete si amandoua au murit de apa, cum tot de apa au iesit din pamant sfintii nostri. A lu Zburlea-i vadana si nenorocirile se tin lant de ei, si boalele, si nebunia. La altii le-a cazut un mal de pamant peste copil si dus a fost. Iara altii se roaga de ei, ca is sfinti cu puteri, si ei le indeplinesc dorinte, ca au fost si oameni care s-au vindecat de boli, rugandu-se la ei."
Ma intorc spre parintele Daniel sa-l intreb din ochi despre toate acestea, numai ca parintele sta sub o vita mare de vie si, dupa felul in care se inchina, inteleg ca nu ar putea sa-mi dea nici un raspuns.
Sfintii care aduc ploaia
Pe o raza de o suta de metri imprejurul criptei martirilor, totul este altfel. Oamenii vorbesc intr-un fel special, au istorii bizare de povestit, au taceri si ezitari in fata intrebarilor directe, ca si cum s-ar teme de ceva, ca si cum unele lucruri pe care ei le cred n-ar trebui spuse. Unii spun ca si arborii cresc intr-un fel diferit, ca linistea e altfel, ca pasarile canta altfel, ca in noptile de septembrie se vad lumini pe cer si ca, uneori, magarusii se sperie de ceva nevazut. Umblu din poarta in poarta si fiecare mai adauga un amanunt, o culoare, un detaliu.
Tanti Sanda are 83 de ani batuti pe muchie si il viseaza deseori pe sotul ei, Iacov, cel care s-a dus. Acum sta pe prispa casei ei vopsite in albastru, cu carja in mana, si deseneaza cu varful ei triunghiul magic, triunghiul in ale carui varfuri se afla manastirile Saon, Celic-Dere si Cocos. Noi suntem in mijlocul acestui triunghi. "Io eram acolo cand au dat la o parte usa de piatra de la cripta si am vazut tot. Erau pusi intr-un fel de cosciug mare, de lemn si, cum atingeai lemnul cela, cum lemnul se facea ca o pulbere alba ca neaua, ca o cenusa si ca un fum, si cuiele de arama si coltarele cadeau singure jos. Si ei erau acolo, in gaura de piatra, si se uitau la noi. Atuncea nimeni n-a stiut ca erau sfinti, dar eu m-am gandit. I-am si visat dupa aceea, cum i-am vazut acolo, ingramaditi. Si mai visam cum i-au dus la Manastirea "Cocos" si cum ei se ridicau din cosciuge, tineri si inviati, ca in icoana de pe perete, cu straie frumoase. Si ma gandeam in vis: ai cui copii or fi fost ei, ce mame or fi plans dupa ei atuncea cand le-au taiat capul? Si mereu, in vis, imi aparea parintele Nicanor, care-a fost staret la manastire, la Cocos. Ca un soldat aparea si scotea crucea de la brau, legata cu un lant, si-mi striga grozav: "Inapoi, femeie, in genunchi!" Parintele Nicanor a fost de multe ori aici, la noi, si ne-a povestit cum sfintii nostri au fost ostasi si cum n-au vrut sa se lepede de credinta in Iisus, si atunci i-au omorat. Numai ca la mine in vis ei nu au niciodata lumina in jurul capului si nici nu sunt aspri. Ba din contra, odata i-am visat cum ei erau copii ca toti copiii si nu stiau c-au sa ajunga sfinti. Ba poate ca au copilarit chiar aici, pe undeva, ce stiu eu, poate ca mamele lor i-au ingropat acolo, in cripta, sau poate ca ceilalti crestini, vecinii lor, i-au ingropat si noi poate ca suntem rude cu ei. Ca atunci, de ce sa-i visam, cum ii visam pe ai nostri, pe parinti, pe copii si barbati?" Tanti Sanda nu se poate misca aproape deloc de pe scaunul ei. Vorbeste linistit despre sfintii ei, fara teama si fara retineri, poate pentru ca in treizeci de ani s-a obisnuit cu gandul ca Ei sunt aici, priveghindu-i, privindu-i, urmarindu-le pasii si vorbele, si gandurile. "Tanti Sanda", intreb, "dumneata te rogi la ei?" "Da cum sa nu ma rog, cum sa nu vorbesc cu ei, daca ei sunt sfintii nostri? Aicea au ei puterea cea mai mare, unde-au fost ingropati. Ca altfel, de ce crezi ca vine atata amar de omenire, cand e ziua lor, si de ce crezi ca se cutremura pamantul cand zice slujba de pomenire a lor?"
Trec drumul si intru la vecina Ioana. Este o femeie aproape oarba, are ochelari negri uriasi ce-i acopera privirile. Umbla straniu, ca si cum ar pluti pe deasupra pamantului, printre niste maci gigantici care-i insangereaza gradina. Stiu despre ea ca a pierdut doua fete, ca o suferinta uriasa a facut-o sa se intoarca catre credinta si mai stiu ca ea este una dintre aceia care vorbesc cu sfintii. Dar cum, cum sa o intreb eu despre moartea fetelor, despre apele care le-au luat? "Stiu de ce-ai venit", zice ca si cum mi-ar fi auzit gandurile, "ai venit pentru martiri". Sta asa, intr-o pozitie ciudata, miscandu-se incet, dar fara baston. Vorbim despre cum apele rosii au scos cripta la iveala, despre legatura stranie intre martiri si ape, caci apele i-au scos afara din lut si, de cate ori sfintii se intorc acasa de la Manastirea "Cocos", cu procesiunea de 4 iunie, de atatea ori apele curg siroaie din cer. "Sfintii nostri sunt sfinti care aduc ploaia", zice pe ganduri, privind poate catre interiorul ei si catre amintirile sale, si in clipa aceea eu stiu ca o sa vorbeasca despre apa care i-a luat fetele. I-au trebuit zeci de ani ca sa inteleaga ceea ce s-a intamplat, sa priceapa legatura intre viitura aceea care s-a prabusit din senin peste fetita ei de 10 ani si viitura care a dezvelit cripta sfintilor. Era aceeasi apa namoloasa si rosie, acelasi timp al sfarsitului de vara, numai ca, atunci cand a murit fetita ei cea frumoasa, in Niculitel nu daduse nici macar o picatura de ploaie. A fost asta o minune, un lucru de neinteles? Plouase sus, pe magurile dimprejur, si cand a venit puhoiul din senin, a inhatat-o si-a dus-o. Au gasit-o pe seara, la lacuri. Si ea, unde era ea? "Am blestemat si am hulit, am suferit si m-am parjolit si pe urma au trecut anii. Sfintii nostri se facusera mari." O privesc pe tanti Ioana cum sta in soare, cu ochelarii negri acoperindu-i privirea. De cate ori pomeneste despre sfinti, face asa, un mic gest cu capul, in directia criptei. "Eram deja batrana si ma rugam mult la Dumnezeu si vorbeam cu ai nostri si intr-o zi mi-au spus ca fata care-mi ramasese s-a dus si ea. Au gasit-o in lacul Ciuperca, langa Tulcea. N-am tresarit, n-am urlat, n-am plans, nu m-am jelit. N-am hulit si n-am blestemat. Numai am stat asa, in genunchi, cu ochii inchisi, zile intregi, fata in fata cu Dumnezeu si cu mine si cu fetele mele duse, si am lasat moartea sa treaca peste mine." Si sfintii? "Sfintii dau semne si noi nu intelegem. Calcam peste sfintii nostri si nu simtim fierbinteala din talpi. Cei ramasi sub pamant vorbesc cu cei iesiti afara si noi nu-i auzim... Eu stau vara in gradina noptile si nu vad, dar stiu ca sunt stelele Domnului deasupra si ascult, ascult pana dimineata. Trebuie sa inteleg semnele. Odata, demult, am gasit un cap de lup in gradina si lupul cela avea asa niste ochi, ca nu l-am tinut si l-am aruncat. Era un lup din faianta si eu eram o pacatoasa. N-am inteles ce-mi spuneau sfintii si de ce mi-a trimis pamantul acel lup. Ca lupul eram chiar eu, cu ochii rai si orbi in fata lui Dumnezeu." "Pentru ce te rogi sfintilor martiri, tanti Ioana?" "Ma rog de ei sa-mi mijloceasca iertarea in fata Domnului", zice. "Ei ma inteleg si ma asculta, ca inainte sa fie sfinti au fost oameni si cunosc durerile omenesti."
Impletitura de vieti
Ajung in cele din urma pe o straduta ingusta si umbrita, unde, la vreo 50 de metri de cripta martirilor, locuiesc cei mai amarati dintre oamenii acestui loc sfant si straniu, in care sfintii plutesc pe deasupra caselor si ograzilor si le vorbesc oamenilor, bantuindu-le visele. In adancurile unei gradini sufocante, la umbra, pe prispa, se afla un stravechi razboi de tesut, iar in spatele razboiului sta o femeie cu fata senina. In stanga ei se afla o cutie de carton plina cu fire colorate si un barbat cu o aparenta teribila. Pe ea o cheama Gherghina Zburlea, iar el, el este fiul ei, Viorel, in varsta de 40 de ani, bolnav. Viorel are privirile fixe si capul enorm, pe care din cand in cand si-l apleaca pentru a-l culca pe mana mamei lui. Atunci, mama se opreste din lucru putin si-l mangaie. "Mai, Viorele, mai, mai Viorele, baiatul mamei."
"Copilul asta e bolnav dintotdeauna si asa va ramane. Are o hidrocefalie si asta nu se vindeca niciodata, bietul de el, ma ajuta cat poate, e un copil bun si bland. L-am invatat sa impleteasca pulovere si ciorapi, si veste. Stam asa, amandoi, eu tes la razboi cate o carpeta sau cate un covoras, si el impleteste cum poate." Copilul de 40 de ani ma priveste fix, cu capul sprijinit mereu pe bratul mamei sale, si nu scoate nici o vorba. "Am patru copii", zice femeia cu ochii senini, "numa ca necazurile au fost peste noi de cand ne stim, nu de azi, de ieri. Stiu ce spun unii, ca de vina este locul sau ca de vina sunt sfintii care-s nelinistiti ca ne petrecem pasii peste mormintele lor. Dar eu va spun: singura noastra nadejde si singura mangaiere sunt sfintii astia. Cand mi-e mai greu, atunci ma gandesc la ei, cum au trecut prin chinurile lor fara sa cracneasca, si le indur si eu mai usor pe-ale mele."
Apoi tanti Gherghina incepe sa-mi povesteasca si, pe masura ce-mi insira faptele, eu inteleg grozavia vietii acestei femei, teribilul purgatoriu la care soarta o supune, incep sa inteleg de ce vecinii se tem sa-i treaca pragul, ca si cum s-ar putea molipsi de nefericire, ca si cum s-ar putea lua pe ei ceva din negura ce pluteste deasupra curtii ei sufocate de verdele verii. "Am patru copii si toti sunt mari, ar fi putut sa fie la casele lor, sa am un sprijin la batranete, numai ca Dumnezeu asa a vrut, ca eu sa nu am sprijin, ba inca eu sa le fiu sprijin, pana cand oi pleca sub brazda, langa sfinti. Viorel este cum este, are nevoie de ajutor tot timpul. Mai am unul, pe Ilie, care e de trei ani la pat si nu se poate misca singur aproape deloc. Intr-o zi s-a dus la sapa si a cazut asa, trasnit dintr-o data, parca l-a fulgerat Dumnezeu pentru pacate nestiute. Si de-atunci am umblat prin spitale, numai eu stiu cum am putut, numai ca la spital, daca n-ai bani de dat, atunci nu faci nici cat un caine. L-au lasat si cate-o saptamana neclintit, si cand ne-am dus, era murdar si neingrijit, mai rau decat inainte. Nici macar nu stim ce boala are. Soru-sa Maria a stat apoi langa el, cu saptamanile, si l-a ingrijit si l-a saltat, dar cum s-a dus si ea acasa doua zile, el s-a prabusit la loc. Nimic nu i-a folosit, numai rugaciunile noastre si Maslurile pe care le-am facut pentru el, numai asta-i ajuta. L-am dus la manastire, la Cocos, unde locuiesc acum martirii nostri, si acolo l-au cantat calugarii si s-au rugat pentru el. Si mai am un baiat pentru care ma rog, ca-i cam cazut in patima betiei, si el tot acasa sta si trebuie sa manance si el. Si asta-i viata noastra, ca alta n-avem, cat ne-o tine pamantul. Ma ajut cum pot cu sfintii si cu Dumnezeu, ca, daca n-ar fi ei, am muri de foame."
In tot timpul acesta, femeia tese la razboi, cu privirile pierdute in itele multicolore, si eu aflu ca pe un covoras ca acela ea poate sa ia trei sute de mii, ca si pe un pulover impletit de bietul Viorel, copilul ei de 40 de ani cu privirile ratacite. "Aici nimic nu se petrece fara voia sfintilor, ca e pamantul lor si aerul lor, si tara lor si mie nu-mi pasa ce spune lumea, cu mine sfintii sunt buni. Ma culc seara in pat si nu plang, desi casa e goala si camara e goala, si nici de o paine nu avem. Ma gandesc cum doarme Viorel si cum doarme Ilie somn greu si ma intreb daca sfintii le apar si lor in vise, cum imi apar mie cateodata, si atunci spun in gandul meu: "Doamne, Dumnezeul meu, si voi, sfintii mei, nu ma lasati singura!". Nu le cer nimica, dar ei inteleg, poate ca atuncea se uita in camara si vad ca sufla vantul. A doua zi, ceva se intampla. Uneori vine cineva si vrea o carpeta, alteori vrea un ciorap de lana sau ceva, si atuncea stiu ca sfintii nu ne-au lasat nici in ziua aceea, cum nu ne-au lasat chiar de tot niciodata. Cine ne-a ajutat pe noi, daca nu ei? Primaria nu, ca am fost acolo sa cer macar un ajutor social si nu ne-a dat, spitalele nu, statul nu, nu le pasa de noi nici cat negru sub unghie, numai sfintisorii nostri si cu bunul Dumnezeu s-au gandit la noi. De cand mi-a murit barbatu, suntem singuri cu sfintii. Aicea stam toti, unii cu altii, ce-o manca unul or manca toti, ca avem vietile impletite, precum itele astea pe care tes."
Zabovesc langa tanti Gherghina, ascultand cosmarul vietii ei. Uneori, spune ea, atunci cand ploua tare, se duce in gradina, ia in mana lut rosu, il framanta in palma, apoi se duce la streasina si zice un fel de rugaciune nascocita de ea: "Doamne, cum ai facut minunea apelor care-au venit si-au alungat pamantul de pe casa sfintilor nostri, fa asa o minune si pentru noi si spala necazurile noastre, sa se duca pe apele trimise de tine. Si cum au iesit sfintii din mormantul lor, asa sa iesim si noi de curati si de luminosi din incercarile noastre."
(Fotografiile autorului)
P.S. Pentru aceia care vor sa ajute aceasta familie nefericita, orice le este de folos, mancare, haine sau bani. Adresa Gherghinei Zburlea este aceeasi cu a sfintilor martiri Zotic, Atal, Camasie si Filip: satul Niculitel, judetul Tulcea.