"Este extraordinar sa constati cat de multi prieteni ai, mai ales in vremurile astea"
"Buna seara, doamnelor si domnilor, bine ati venit la semicentenarul Nicu Alifantis!" Imbracat cu un sacou de care a scapat repede, dupa a doua piesa, ramanand intr-o camasa larga si alba, muzicianul s-a asezat simplu pe scaun, in mijlocul chitarilor prinse in stative, a ales una dintre ele si a inceput sa cante. Fara masini de fum, fara reflectoare rotitoare, fara clape, instrumente electrice si mai ales fara percutie. A urmat un concert ce a durat doua ore si a propus publicului select, ce a umplut ochi, luni, 31 mai, Sala Amfiteatru a Teatrului National din Bucuresti, nu mai putin de 29 de piese! Putin nostalgic dupa perioada sa de debut, in care aparea pe scena singur cu chitara, Alifantis a decis ca la aceasta prima serbare din cariera sa sa se intoarca la imaginea trubadurului. Decembre, Romanta - piesa cu care a debutat in 1973 -, Emotie de toamna, Vino noaptea, Balada blondelor iubiri sunt piese care au facut deliciul spectatorilor in prima parte a concertului, urmand ca mai apoi Alifantis sa demonstreze de ce declarase ca il atrag experimentele muzicale. Chiar daca nu a mai avut in spate, asa cum ne obisnuisem in ultimii ani, formatia Zan (toti membrii trupei au fost prezenti - in sala, Relu Bitulescu si Sorin Voinea, iar pe scena, invitat la cateva piese, Razvan Mirica), Alifantis nu a fost singur pe scena. El a avut alaturi o orchestra camerala formata din tineri interpreti si un cor de 28 de persoane, Da Cappo, alaturi de care in a doua parte a spectacolului a prezentat variante noi, exceptionale, ale binecunoscutelor sale piese Ce bine ca esti, Inscriptie pe un inel, Ploaie in luna lui Marte. "Mi-am stricat metabolismul cu toate orchestratiile astea", a spus Alifantis, in gluma, despre aranjamentele muzicale semnate de Virgil Popescu, mana dreapta a sarbatoritului.
S-au cantat de toate: tango, vals, o piesa cu unduiri orientale ce i-a dat muzicianului prilejul sa se prezinte in gluma, in stilul manelistilor de astazi, drept Nicu de la Braila, o bucata dintr-o piesa de teatru (Alifantis a scris muzica pentru mai bine de o suta de spectacole) si un "calup comic", care a stors lacrimi de ras spectatorilor.
"Este extraordinar sa constati dupa atatia ani cat de multi prieteni ai, mai ales in vremurile astea." Intr-o sala intima, perfecta pentru astfel de spectacole, Alifantis a incercat sa vorbeasca cu publicul, sa povesteasca asa, ca intre prieteni, insa nici asa nu si-a putut tine in frau emotiile. "Am dat o zbarca, asta e!", a spus el cand o coarda a chitarii a sunat aiurea. Pentru un artist avand in spate o asemenea cariera, emotiile nu fac decat sa reveleze disponibilitatea, dorinta de a fi mereu mai bun, de a merge mai departe. Indiferent de forma pe care au luat-o piesele sale in cei treizeci de ani ai carierei, acustica, cu trupa electrica, cu orchestra camerala, acestea au dat masura unui compozitor de mare clasa, dublat de un om cald si onest.
"Sunteti extraordinari", a marturisit el publicului la sfarsitul concertului, "daca am canta si noi la fel de bine pe cat primiti voi cantecele noastre, ar fi ceva."
Jethro Tull
"Bucuresti, vezi ca venim! Suntem nebuni dupa concerte!"
Cu zece ani in urma, concertul Jethro Tull sustinut in complexul sportiv Dinamo a intarziat o ora din cauza probelor de sunet, si cand a inceput nu prea a incantat pe nimeni. Nici macar pe liderul trupei, Ian Anderson, care a promis ca se va revansa. Concertul de la Sala Palatului de pe 27 mai 2004 a inceput si el cu intarziere de o ora - aceleasi probleme -, insa a curs brici. Anderson si-a tinut promisiunea.
Jethro Tull este una dintre acele mari trupe ale istoriei rock, pe care iubitorii acestui gen doar visau, inainte de 89, ca le vor vedea in concert si care vin in Romania intr-un moment in care s-au indepartat de angrenajul modern al industriei muzicale. Britanicii nu mai conteaza pe videoclipuri, prezente in top, difuzari la radio, lansari fastuoase, ei continua sa concerteze in intreaga lume, sustinuti de fani mai vechi si mai noi, de pasiune si de stiinta de a oferi un spectacol pe cinste.
Trupa a debutat in 1968, iar primele ei albume, Stand Up si Benefit, au ajuns pe locul intai in clasamentele americane. Imbinarea speciala de folk-blues-rock si elemente de folclor celtic a lasat loc unui rock progresiv de cea mai buna calitate, ceea ce a facut ca Aqualung, albumul lor din 1971, sa se vanda in milioane de exemplare.
"Am inceput cantand in cluburi de blues de la periferia Londrei", isi aminteste Anderson, originar din Scotia. "Am acasa un poster cu Jethro Tull si Pink Floyd in concerte prin diferite universitati. Pretul de intrare era mai putin de un dolar. Acum, cand dau 50 de dolari pe un bilet, oamenii vor sa vada mult mai mult, efecte, explozii pirotehnice... La fel si cu discurile. Primul l-am imprimat in patru sau cinci zile, se aude doar vocea, muzicuta, chitara, tobe si bas. Inevitabil, odata cu anii, si muzica noastra s-a schimbat, a devenit mult mai densa. Ciudat insa, cel mai nou disc al nostru, J-Tull Dot Com, este inregistrat cat se poate de simplu, ca si cum am canta pe scena. Eu prefer lucrurile simple. Atunci cand am sustinut patru concerte, unul dupa altul, cu casa inchisa, la Madison Square Garden, am simtit ca este mai mult decat m-as fi asteptat vreodata. Nu sunt dispus sa fac concesii pentru a ne vinde mai bine muzica. Prefer sa cant in sali, in teatre, imi place sa cant in fata catorva mii de oameni, dar apoi sa ma plimb pe strazi, fara sa fiu luat cu asalt, fara sa ma simt un megastar."
Concertul de la Palat a fost asa cum ii place lui Anderson, cu sala plina pana la refuz (pretul accesibil al biletelor si-a spus cuvantul) si cu atmosfera de mare concert rock.
Rand pe rand, s-au succedat celebrele piese ale istoriei Jethro Tull: Living in the past, Nothing is easy, Heavy horses, Songs from the wood, iar Bouree, preluare dupa o compozitie J.S. Bach, a avut o varianta noua si de mare efect.
Anderson a impresionat prin forma fizica in care se afla si prin umorul sau spontan, povestioarele sale dintre piese, fornaielile si zgomotele scoase la flaut in timpul unor piese serioase fiind gustate din plin. Incerc sa-mi imaginez cum aratau concertele Jethro Tull din perioada lor de glorie, cand Anderson avea un par incalcit si lung pana la brau. Are si acum ceva din alura unui artist medieval care colinda targurile, canta si face tot felul de giumbuslucuri ca sa atraga lumea. Sta si acum, la 35 de ani de la debut, cate un minut-doua intr-un picior in timp ce canta la flaut... Anderson a castigat maratonul pe care si l-a propus: flaut-voce-show, iar zgomotul asurzitor produs la sfarsit pentru bis - Locomotive Breath -, de un public romanesc care s-a obisnuit sa stea pe scaune si se ridica mai greu in picioare, a fost raspunsul perfect pentru pofta de concert a britanicilor. "Am vrut sa fim muzicieni nu pentru a fi staruri rock, a merge cu limuzina si a purta ochelari fumurii, ci pentru a fi la fel ca idolii nostri si a face o meserie pe care o iubim. La inceput, nu ne-am dorit sa castigam decat atat cat sa avem cu ce trai. Multi ani, atunci cand ne intorceam dintr-un turneu, eram bucurosi ca s-a terminat cu bine, ca suntem din nou acasa, insa dupa numai doua zile deveneam agitati. Nu cred ca sunt singurul care nu si-a despachetat de tot bagajele la sfarsitul unui turneu. Suna telefonul: "Vreti sa cantati in Romania?". Bucuresti, vezi ca venim! Suntem nebuni dupa concerte, e de zeci de ori mai bine decat sa stam acasa si sa vedem un meci de fotbal."
(Fotografiile autorului)