Dupa cateva incercari anemice si fara chef de a recapitula ceva din aritmetica, bucuria noastra crestea pana la cer: "Unchiul Mitu" adormea. Era un barbat frumos, inalt de aproape doi metri, cu parul lung, alb, peste care isi punea intotdeauna palaria neagra de fetru. Mirosul florilor de tei era atat de puternic, iar bazaitul albinelor atat de monoton, incat ar fi fost de mirare sa nu adormi daca erai un dascal venerabil, molcom, bun la suflet si iubitor de natura cum era Mitu Popescu. Asadar, la primul firicel de sforaitura venind dinspre gutuiul de langa fantana, unde se aseza dansul ca sa ne lase pe noi liberi sub umbra teiului, Gogu, Bubulica, Geni Catistul si alti strengari dadeau semnalul "tiribombei" - un lant in care ne prindeam de mana si ne invarteam nebuneste in jurul trunchiului netezit de palmele atator generatii. Teiul, taiat mai tarziu de unul din directori, fusese plantat in primii ani de dascalie ai "Unchiului Mitu", in urma cu mai bine de 45 de ani. Pe atunci se credea ca o scoala comunala nu poate functiona in conditii optime daca nu este strajuita de un tei. Mi s-a spus ca acest lucru se invata chiar la scoala normala, asa cum se invata cantatul la vioara sau dirijatul corului. Invatatorii de stil vechi credeau ca floarea teiului, cu magia ei adormitoare de la inceputul lunii iunie, dadea semnalul vacantei, al relaxarii scolarilor dupa un an de munca. Cum vedeam umbrelutele galbene deschizandu-se printre frunze, stiam ca nu mai e mult pana la vacanta de vara. Pret de aproape doua saptamani, mirosul de tei amintea intregului sat de existenta scolii, zveltul copac devenind un fel de clopot care chema poporul de elevi la ultimele recapitulari dinaintea vacantei. Seara, cand parfumul lui innebunea privighetorile din Gura Vaii, vecinii se apropiau de gardul scolii cu sfiala, sa traga adanc pe nari drogul acela dulceag, cum trag pacientii de la Olanesti din sticlutele cu ape tamaduitoare. Pe vremea aceea, n-am inteles prea bine de ce iubea satul singurul tei din zona, de ce mama privea mereu la calendar si spunea: "Ca maine, o sa infloreasca si teiul". Abia mai tarziu, cand am ajuns in Canada, la inmormantarea unui prieten, am verificat taria acestei amintiri banale din copilarie. Duceam o punguta cu pamant din gradina casei sale natale, sa-i presar pe mormant, si o jerba de cetina de brad si flori din teiul scolii, sa i-o asez printre coroanele scumpe din Toronto. Am sperat sa trec prin vama canadiana fara probleme, si chiar trecusem de lumina verde, cand un vames m-a strigat: "Domnule, carati ceva foarte mirositor, ce aveti in bagaj?". M-am dat de gol si i-am aratat. Dupa admonestarea de rigoare (orice seminte, plante si esantioane de sol ar fi trebuit declarate chiar din avion), mi-au confiscat tarana pana a doua zi, cand mi-au returnat-o sterilizata. Cand am despachetat jerba, parca un fulger s-a imprastiat in toate birourile acelea cu aspect de farmacie. S-au strans si ceilalti vamesi, curiosi sa vada si sa miroasa de aproape florile de lime-tree. Gratie mirosului coplesitor, cum, dupa parerea lor, nici o floare de copac similar din Canada nu ar fi putut sa aiba, am scapat de amenda si mi s-a permis, ca o exceptie rarisima, sa duc jerba la catafalcul prietenului.
De atunci, la fiecare inceput de iunie, astept cu emotie florile de tei. Ele imi amintesc de copilarie, imi amintesc de prietenul din Canada, de "Unchiul Mitu" cel somnoros. Astazi, in parcurile orasului, se gasesc destui care au inceput deja culesul florilor. E normal, deoarece nu stiu sa existe o bautura mai catifelata si mai binefacatoare pentru sistemul nervos decat ceaiul de tei. Dar ar fi bine sa tina seama de un lucru: daca vor rupe crengile, ca si in anii trecuti, vor fi rau pedepsiti. Teiul se razbuna: in clipa in care ii este rupta o creanga, da un "ordin" si sterge, ca virusul intr-un computer, toata mireasma florilor care atarna pe ei. In filosofia unei organizatii din Australia, se vorbeste despre conceptul de "deep ecology", ecologie responsabila, conform careia omul are datoria sa actioneze cu compasiune asupra naturii. Intre om si matricea biologica a naturii exista o profunda interdependenta. De fapt, spun australienii, omul este copilul rasarit din vointa divina, la intersectia dintre ciclurile ancestrale ale apei, aerului si solului. In consecinta, salvarea umanitatii sta in realinierea ei cu Pamantul, cu natura, sub imperiul iubirii... (Mai pe larg despre aceasta fascinanta teorie, intr-un numar viitor.)