Sunt vanduti pe un car cu fan, pe o vaca, pe un porc de Craciun. Pe sume derizorii, doua salarii minime pe economie. Sunt vanduti sa mearga la produs. Merg pe camp sau la padure, cara lemne sau piatra, sapa pamantul, fac caramizi. Tot in Moldova s-a descoperit o fabrica in care cei mai multi muncitori sunt minori. Lucreaza cate 10-12 ore, in mediu toxic, pentru un salariu de mizerie. Langa Braila exista un sat de unde poti cumpara copii. Preturi cumpatate, de sfarsit de sezon. Saracie mare. Fiecare familie are patru-cinci copii si un car de probleme. Vanzarea unui copil inseamna ceva bani pentru cosul zilnic si o gura in minus de hranit.
Realitatea a copiat la indigo situatia in mai toata tara. Copiii sunt considerati, de multi parinti, o sursa de venit. Uneori singura. In mai toate scolile frecventa s-a imbunatatit dupa ce copiilor li s-au bagat in orar cornul si laptele. Scoala n-a devenit mai atragatoare. Foamea e mai mare. Copilul e trimis la scoala sa manance pe banii statului. E mai economicos. Daca un parinte poate aduce acasa un salariu sau o paine, copilul produce continuu, aduce o alocatie, o masa frugala, eventual niste ajutoare.
Preocupati sa se dezvinovateasca in legatura cu adoptiile internationale aprobate pe sest, oficialii nu-si mai gasesc timp sa vada ca, de fapt, dorinta romanilor de a scapa de copii nu are doar ratiuni economice. Nu mai vad ca abuzurile impotriva copiilor sunt pe punctul sa se generalizeze. Agresati, umiliti, degradati, multi romani, spun statisticile, isi exploateaza la randul lor copiii, ii agreseaza, ii expun umilintei si ii degradeaza. Copiii sunt tapi ispasitori ai tuturor neputintelor si neimplinirilor familiei. Semn al esecului si al destinului. Sursa a saraciei si a ratarii. Desigur, saracia si mizeria in care traiesc acesti oameni sunt in sine degradante. Dar primii sacrificati in numele binelui colectiv sunt copiii. Si asta nu se intampla doar in intunericul care invaluie marile orase, adica in comunele limitrofe care formeaza, cum se spune pompos, zona metropolitana, ci si in centrul acestora. Nu numai politicienii, ci si opinia publica trece nepasatoare prin aceasta realitate. Si pe langa copiii din parcari care stau sa le dai un ban degeaba sau pentru ca-ti spala masina. Si pe langa vanzatorii de ziare din intersectii. Si pe langa familiile care-si bat copiii, incercand sa le bage in cap ca viata e o lupta. O lupta de familie. Se organizeaza seminarii si colocvii, se publica brosuri si se organizeaza programe nationale de instruire. Se umple tara de rozatoare de fonduri europene destinate sa ne scoata din mizerie. Proiect de durata, intr-o tara in care bunicii si nepotii sunt pusi sa traga carele alegorice ale populismului. Pe de alta parte, complicatele strategii pentru protectia copilului lansate aproape zilnic sunt un fel de a spune ca nu avem timp acum sa aplicam legi deja existente, ca amanam rezolvarea problemei intr-un viitor cand copiii vor deveni suficient de maturi sa se descurce si singuri. Va fi, cu siguranta, in al 13-lea ceas. Potentialul de obedienta si de delincventa al acestor fosti copii cu drept de vot este urias. Insa pe cine sa preocupe, intr-o tara in care timpul pare sa fi fost suspendat? Si-apoi, are si inghetarea istoriei un avantaj. Ai la dispozitie o eternitate sa deplangi ziua de ieri, in schimb, nu ai nici un maine catre care sa aspiri.
Cu atatea probleme amanate, nu au mai ramas prea multe de rezolvat. Poate ca de aceea Parlamentul dezbate, de cateva luni, forma finala a unui proiect de lege, prin care sa fie imuni in fata justitiei pe timpul mandatului si sa primeasca o pensie substantiala si sa fie, eventual, paziti cu bodyguarzii, cand parasesc legislativul. Sa fie feriti de umilinte, agresiuni si degradari.
Copiii, se spune, sunt sarea pamantului. Sarac pamantul, amara sarea.