Iertatul
Stimata redactie,
Textul pe care vi-l incredintez pentru o posibila publicare e redactat pe baza unor fapte reale, povestite de tatal meu, participant la cel de-al doilea razboi mondial. M-as bucura sa vada lumina tiparului, avand in vedere ca este vorba despre un miracol adevarat.
Plecase de acasa cu linistea cea mai desavarsita din lume, ca si cum nimic deosebit nu urma sa se intample cu el. Si doar nu era lucru usor. Locul spre care se indrepta era necunoscutul cel mare, din care moartea putea sa vina oricand. Iar acasa, in urma lui, lasa inecata in lacrimi o sotie bolnava cu cinci copilasi. Dar ce sa faca? Cum sa se opuna ordinului de incorporare? Cui sa-i lase in grija, daca nu bunului Dumnezeu, care "pe toate cele de lipsa le implineste si poarta de grija celor saraci si fara ajutor"?
Se lasau umbrele serii. In gara unde trebuia sa soseasca fara intarziere se mai aflau cativa nefericiti care mergeau spre aceeasi tinta... infricosatoarele stepe rusesti. Pe drum, s-au cunoscut de aproape, spunandu-si unii altora pasurile, infratindu-se in fata destinului. Intr-un tarziu atipira si nu s-au mai trezit decat atunci cand seful de tren le anunta destinatia. Era zi de-a binelea. Buimaci, si-au prins cu grija nasturii de la veston, au coborat pe peron, pornind grabiti catre unitatea de front...
Au trecut apoi zile si nopti, in care secera mortii a incercat de nenumarate ori sa-l coseasca, dar, aflat sub protectia Preacuratei Fecioare, la a carei iconita ascunsa la piept se ruga mereu, a scapat. Era o amintire scumpa, din vremuri stravechi, purtata din tata in fiu, si la care tinea ca la ochii din cap. Invelita in argint, icoana aceea marunta ii dadea pace sufleteasca deplina, precum si increderea oarba ca viata familiei sale ramase departe, in tara, era - in ciuda lipsurilor si-a saraciei - aflata la adapost.
Intr-una din zile, atacul bolsevic a fost asa de crunt, incat nu s-a mai ales nimic din unitatea lor. La raportul dat catre comandantul regimentului, numarul mortilor si ranitilor l-a intrecut cu mult pe cel al supravietuitorilor. Omul nostru fusese dat disparut. Nimeni nu stia daca era viu sau mort. Vestile rele care soseau din linia frontului semanau groaza si neliniste peste tot. Dupa catava vreme, s-au aflat primele nume de morti, raniti si disparuti. Numele lui nu figura, insa, pe nici o lista... Dar intr-o zi, miracolul s-a produs. Intr-o dupa-amiaza de vara, in latura bolsevica a frontului, pe o creasta de colina ocupata de rusi, se vazura deodata aparand trei insi, trei soldati manati din urma de o patrula. Erau prizonieri romani, trei nefericiti ce urmau sa fie executati ca "exemplu". Se auzi o rafala de pusca mitraliera si doi dintre condamnati se pravalira secerati la pamant. Nemiscat ca o stana de piatra, cel de-al treilea soldat isi rostea ultima rugaciune, asteptandu-si osanda. Timpul trecea si, surprinsi, soldatii din tabara romaneasca vedeau cum tovarasul lor ramanea nemiscat. Intr-un tarziu, dupa ceea ce paruse a fi un schimb de cuvinte, cobori agale colina, liber si linistit, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Lesne de inteles mirarea si bucuria din tabara romaneasca. Cum scapase cu viata? Cum de fusese iertat? Cu lacrimile curgandu-i siroaie pe obraji, soldatul le spuse camarazilor sai o poveste de necrezut. In clipa cand dusese arma la ochi ca sa traga, bolsevicul zarise sclipind pe pieptul osanditului iconita de argint cu chipul Preacuratei Fecioare si, deodata, scapa arma jos, tremurand ca apucat de o boala rea. In ochii calaului rasarise un simtamant nelamurit de frica si remuscare, poate amintiri din copilarie, cand duminica si in zilele de sarbatoare pornea spre bisericuta satului, cu mama sau cu bunica, sa ingenuncheze in fata Maicii lui Dumnezeu, cerandu-i mila si ajutorare. Cine stie ce tresarire de viata, ce sentiment omenesc, scapat de teroarea razboiului, il facuse sa ierte, sa lase arma in jos... Oricum, acolo, pe front si pe deal, sub privirile uluite ale unor soldati romani, se petrecuse o minune. Un miracol pe care ostasul caruia i se daruise a doua oara viata avea sa-l explice odata cu primele umbre ale noptii, asternute peste pamant: "In fiece clipa din viata mea, nu am incetat o singura data sa ma rog Preacuratei, care mi-a purtat grija necontenit, dandu-mi pace si liniste sufleteasca, chiar in clipe de grea restriste, ba chiar scapandu-ma de la moarte sigura, asa cum ati vazut. Cunosc pe de rost toate rugaciunile catre Sfanta Fecioara, pe care le rostesc fara oprire in gand si, mai ales, stiu un lucru: mult poate rugaciunea Maicii, inaintea Fiului ei... Atata timp cat nu intinez cu nimic Chipul Preacuratei pe care il port in mine, voi avea izbavirea. Daca Dumnezeu e cu noi, cine poate sa ne stea impotriva?".
prof. Emanoil Sterescu - Curtea de Arges, jud. Arges
Necunoscuta
Abia trecusera valurile negre si distrugatoare ale razboiului. Ele au dezradacinat si maturat familia mea de la rasarit spre apus, intr-o comuna locuita la acea vreme de multi nemti, in armonie cu romanii. Adapostul ni l-am gasit in casa primitoare a feciorului domnului Weid, plecat in razboi. Eu si fratiorii mei ne petreceam zilele in curtea familiei de nemti, alaturi de domnul cel batran, sotia, nora si nepotica Evi, cu care ne intelegeam foarte bine. Dar sufletele ne erau innegurate, pentru ca mama statea in spital de luni de zile. Racise in timpul refugiului intr-un tren de marfa - iar tata era cel care ne ingrijea, fiind si invatator la scoala din comuna. Cand a revenit mama din spital, desi era slaba de-o batea vantul si foarte schimbata in rau, pentru noi a rasarit soarele. Nu stiam ce bucurii i-am putea face si ce motiv sa mai invocam pentru a sta mai mult timp in preajma ei. Dar, pentru inceput, din cauza slabiciunii, nu dorea decat odihna si liniste. La un moment dat, a deschis ochii si cu voce stinsa a murmurat ca ar dori "putin peste". Ne-am uitat cu ochi intrebatori catre tata, desi raspunsul il stiam. Fiind vremuri grele, hrana era putina, iar pestele, mai rar si mai scump decat aurul. Foametea de dupa razboi isi arata coltii. M-a cuprins o mahnire adanca si cu toata puterea sufletului meu de copil de sase ani m-am rugat lui Dumnezeu sa-i pot implini mamei aceasta dorinta. De foarte mici, imbracati in camasutele de noapte, seara la culcare, invataseram sa ne spunem rugaciunile, ingenuncheati in fata icoanei, alaturi de mama. In ziua aceea, tata m-a trimis sa restitui o datorie unei doamne, care locuia dupa podul de pe apa Berexaului, o garla ce seca mult vara, iar in timpul iernii ne atragea cu luciul ghetii, la patinaj. Trecand peste pod, la inapoiere, o femeie necunoscuta, varstnica si invesmantata in negru, pescuia singura la marginea garlei, lucru neobisnuit in acel loc. Vazandu-ma, mi-a facut semn cu mana sa ma apropii de dansa si, desi timida, i-am urmat indemnul. Mi-a intins un peste mare fara sa-mi spuna vreun cuvant. Am scos un tipat de bucurie si am luat-o la fuga, uitand si sa-i multumesc necunoscutei pe care n-am mai vazut-o de atunci. Parca am zburat catre casa. Tata m-a intrebat de unde am pestele si cand i-am povestit, a fost foarte nedumerit, nestiind cum sa-si explice intamplarea. N-a mai insistat nici unul dintre noi in gasirea cheii misterului, bucurosi ca mamei ii rasarise un zambet firav pe obraz.
Au trecut ani, a urmat domiciliul fortat intr-o alta parte a tarii, viata si-a schimbat de multe ori cursul, copiii de odinioara au devenit maturi, apoi varstnici, dragii nostri parinti au plecat in lumea de dincolo. Dar intamplarea din copilarie a fost una din enigmele la care s-au adaugat altele pe parcursul vietii, intarindu-mi credinta in puterea rugaciunii, calea de comunicare cu bunul Dumnezeu.
Ciobanu Elena - Pitesti
Minunea de la Cozia
Zorii unei dimineti obisnuite de vara. Nimic nu prevestea nenorocirea care avea sa se abata asupra mea.
Iunie 1998. Primul exercitiu: deschiderea ochilor. Un gest reflex si simplu imi crea acum probleme. Pleoapele grele ca de plumb nu-mi ascultau comanda. Incredibil! Seara ma asezasem in pat, dupa o zi obisnuita de lucru, cu bucuria copilareasca a zilei ce urma sa vina: duminica, ziua de odihna. Nici un semn de boala. Dupa mari eforturi, am reusit sa intrevad lumina zilei. Dar ea imi provoca acum o puternica senzatie de greata. Am incercat sa-mi ridic capul, in speranta ca o pozitie verticala mi-ar putea diminua raul care ma cuprinsese. In zadar! Gatul imi intepenise, iar capul ma durea ingrozitor, la cea mai mica miscare. Nu exista nici un semn de raceala, temperatura corpului parea normala, dar uscaciunea pe care o simteam in interior m-a determinat sa imi verific temperatura. Din nou stupoare: 40 de grade! A urmat o saptamana de dureri chinuitoare, de investigatii medicale. Hrana mea devenise apa, dar din pacate corpul meu o respingea si pe ea. O puternica deshidratare i-a convins pe medici sa-mi administreze perfuzii, singurul tratament, de altfel, pentru ca diagnosticul stabilit era: viroza. Durerile ingrozitoare de cap imi dadeau senzatia ca viata mea se scurge incet, dar sigur, din trupul care nu mai asculta nici o comanda. Disperata, familia a luat hotararea de a pleca din micul meu orasel in resedinta judetului, Targu-Mures, oras ce dispunea de aparatura mult mai performanta pentru investigatii. Dupa primele controale, diagnosticul prezumtiv era: meningita. Au urmat internarea, investigatiile dureroase in coloana si, din nou, mirare: nu era meningita! Din nou investigatii complexe... Ele au pus in evidenta o puternica infectie, dar nimic nu justifica durerile ingrozitoare, care nu cedau cu nici un calmant. Natura suferea si ea: apele involburate ale Muresului si Tarnavei inundasera judetul. Furtuna in sanul naturii, dar si in trupul meu. Neputinciosi, medicii au hotarat ca o ultima investigatie expunerea la tomograf, banuind existenta unei tumori craniene. Eram acum piatra care se prabuseste din varful muntelui in abis. Spre bucuria mea insa, nici aceasta prezumtie nu s-a adeverit. Doua saptamani de spitalizare nu schimbasera prea mult starea sanatatii mele. Dupa doze masive de antibiotice, se reusise doar scaderea temperaturii. Trupul imi era inert, capul intepenit, iar durerile, ingrozitoare. Pe raspunderea mea si spre nemultumirea medicului, am parasit spitalul. Luasem aceasta hotarare deoarece eram sigura ca acesta era sfarsitul. Doream sa mor langa ai mei. Paradoxal, poate, fata de alti bolnavi ale caror rugi se indreapta spre Dumnezeu pentru vindecare, eu ma rugam pentru moarte. Eram constienta ca fiul meu avea inca nevoie de ajutorul meu, ii simteam caldura mainilor care ma mangaiau, privirea albastra, curata, care imi cersea insanatosirea, dar trupul meu refuza lupta. Siroaie de lacrimi mi se prelingeau pe obraz, iar sufletul inalta spre Dumnezeu o singura ruga: "Ajuta-l, Doamne, si fii alaturi de el la greu, atunci cand eu nu voi mai fi! Apara-l, Doamne, de rele, ajuta-l sa treaca prin aceasta incercare, pastrandu-i vie credinta, asa cum am incercat eu sa i-o sadesc in suflet!". Ma rugam Fecioarei Maria, care stia mai mult decat oricine ce inseamna dragostea unei mame, sa il aiba in paza ei. Stiam ce cutremur voi provoca in sufletele parintilor mei prin plecarea mea, caci pana acum nu ma despartisem niciodata de ei, dar nici acest gand nu imi dadea taria de a ma ruga pentru sanatatea mea. Fusesem o luptatoare, dar durerile imi taiasera aripile: ramasese doar un zbor frant...
Dupa inca o luna de chin, sotul meu a luat hotararea de a merge la o manastire. Am ales Manastirea "Cozia". Am intalnit acolo o mare de oameni: simpli turisti, oameni coplesiti de necazuri, iar altii ca si mine, de boala. Si peste toti, un soare cald indulcea linistea curtii manastiresti. La rugamintea mamei, un tanar preot calugar ne-a citit o rugaciune de dezlegare, in timp ce eu stateam ingenuncheata sub patrafirul lui. Pentru orice om obisnuit, acea pozitie poate parea un lucru firesc. Pentru mine insa, a fost o minune. Trecuse mult timp de cand pozitia normala devenise un vis. O usoara aplecare a capului imi provoca voma, durere. Ma rugam lui Dumnezeu sa pot ingenunchea asa cum faceau cei dinaintea mea si sa rezist. Atunci a inceput minunea: trupul mi-era usor, creierul imi coordona perfect miscarile, durerile au disparut, iar lacrimile imi inundau obrajii. Incercam sa ma abtin, pentru ca plansul meu devenise sonor si se auzea in biserica, dar nu reuseam. Era ceva nefiresc in el. De-abia cand preotul a rostit ultimele cuvinte, lacrimile au incetat sa curga. In tot acest timp, L-am implorat pe Dumnezeu sa-mi curme chinul, in sufletul si mintea mea, aceasta era sinonim cu moartea. O alta minune a constituit-o respiratia adanca si rara pe care am auzit-o tot timpul in spatele preotului. Nu se afla nimeni in spatele sau, dar acea respiratie o auzeam puternic si eram convinsa ca o aud toti cei din jurul meu. Mama ingenunchease langa mine si la iesirea din biserica am intrebat-o daca nu i s-a parut ciudata acea respiratie. Mare mi-a fost mirarea cand am aflat ca mama nu o auzise. Mi se parea incredibil! Eu o auzisem foarte clar, si va asigur ca eram cat se poate de lucida. Am plecat de acolo cu sufletul usurat, dar cu aceleasi simptome ale bolii. Starea de confort fizic am avut-o doar in timpul petrecut in manastire.
A doua minune s-a produs a doua zi dimineata: dupa aproape doua luni de chin, m-am trezit in timp ce un soare puternic imi inunda camera si trupul, fara urma de durere. Nu pot descrie bucuria mea si a familiei. Ii multumeau lui Dumnezeu, desi teama ca starea de boala s-ar putea reinstala bantuia sufletele celor dragi. Simteam asta din grija cu care continuau sa ma ingrijeasca. Dar minunea lui Dumnezeu era totala. Ma insanatosisem, cu toate ca nici astazi nu stiu daca meritam acest lucru. Am fost credincioasa toata viata, am incercat sa nu fac rau si, in masura in care mi-a stat in putinta, sa fac bine. Dar nu stiu daca eu, pacatoasa, meritam aceasta minune. Sau poate sufletul bun si curat al copilului meu o merita. Sau poate ca aceste minuni Dumnezeu le infaptuieste nu pentru ca le meritam (cred ca putini sunt cei care le merita), ci mai degraba pentru credinta noastra. Aceasta minune mi-a demonstrat ca in rugaciunile mele n-am stiut nici macar ce ar fi trebuit sa cer. Eu am cerut moarte, iar Dumnezeu mi-a dat viata, eu am cerut moarte si mi s-a dat sanatate, putere pentru a-mi creste copilul si pentru a ma bucura de el. Nu voi fi niciodata in stare sa-I multumesc in rugaciunile si faptele mele... Aceasta intamplare mi-a intarit credinta ca Dumnezeu este in noi si langa noi, ca in orice moment greu din viata este suficient sa-i cerem ajutorul. Am ales Manastirea "Cozia" la intamplare, dar abia peste ani am realizat ca poate nu a fost intamplatoare alegerea: prima manastire in care am calcat, copil fiind, a fost Manastirea "Cozia"; peste 30 de ani, in aceeasi manastire, aveam sa imi recapat sanatatea.
Am plecat apoi la Manastirea "Ramet", din Muntii Apuseni. O alta intamplare m-a uimit din nou. In biserica erau moastele unui sfant, al carui nume, spre regretul si rusinea mea, nu il mai retin. Eram impreuna cu mama si, inca de la intrarea in biserica, am simtit un miros discret de trandafiri. O rinita mai veche imi diminuase simtul olfactiv, si de aceea acest parfum fin pe care il simteam reusea sa ma uimeasca din nou. Pe masura ce ma apropiam de moaste, mirosul devenea tot mai puternic. Dar, curios! Mama, care era langa mine, nu simtea acest miros. Era o alta minune pe care Dumnezeu o infaptuia cu mine!
Pop Daniela - Tarnaveni, jud. Mures