Rafinat om de cultura si arta, exeget neintrecut al operei lui Brancusi, prieten cu mari personalitati ale spiritualitatii romanesti interbelice, amintirile d-lui Barbu Brezianu reprezinta un fantastic scenariu de epoca, animat de verva unui povestitor neintrecut
De necrezut, dar adevarat! Acest gentleman inalt - neincovoiat de vremi, cu silueta impecabila, cu privire limpede, chip frumos, par de culoarea zapezii, pieptanat in ondule mici, naturale, cu carare pe-o parte, cu maini fine si mers gratios - este insusi domnul Barbu Brezianu, cel care in aceasta primavara a implinit naucitoarea varsta de 95 de ani! Am folosit prilejul nu doar pentru a-i ura un calduros "La multi ani!", ci si pentru a evoca stralucitele timpuri ale tineretilor de demult, iluminate de prezenta unor mari personalitati ale culturii romane.
- Scumpe domnule Brezianu, mai intai, o intrebare cat se poate de indiscreta: cum arata viata privita de pe aceasta inaltime, la care doar putini muritori ajung - poate ca numai cei mult iubiti de Dumnezeu? Ce inseamna sa ai... 95 de ani?
- Inseamna sa ai 95 de primaveri - nu-i asa?
- Cum arata Romania la inceputul secolului trecut? Cum era locul? Cum era atmosfera in care v-ati nascut si-ati crescut?
- M-am nascut la Pitesti, un oras pe care n-am apucat sa-l cunosc in intimitate, fiindca familia noastra s-a mutat, curand, la Craiova. Apoi am stat un timp si la Turda - pana am ajuns la Bucuresti... tot urmandu-l - impreuna cu mama - pe tatal meu, care era magistrat. Era un barbat foarte aratos, era falnic, purta mustati - il puteti vedea, uite, aici in fotografie, pe peretele din fata noastra. Si mai apare si aici, in lucrarea lui Steriadi. La Pitesti, tatal meu a fost presedintele Tribunalului, apoi, in vremea cat am locuit la Craiova, a fost presedintele Curtii de Apel... Il chema tot Barbu Brezianu. Mama era nascuta Ulescu. Era fiica unui erou de la 77, al Razboiului de Independenta, dus sub comanda lui Carol I. Acel Ulescu a fost cuceritorul redutei de la Smardan. In acest razboi, armata romana participase cu 41 de batalioane - cele mai moderne - si cu 112 tunuri Krupp. A fost un razboi foarte dur!... Acestui bunic al meu, Ulescu, i-a fost daruit iataganul dusmanului infrant. Adica al lui Osman Pasa... Acum, iataganul asta se afla la Muzeul de Istorie... A fost rasplata lui pentru faptele de vitejie...
- Studiile unde vi le-ati facut?
- Pai... am peregrinat, urmandu-l pe tata. La Pitesti am invatat la o scoala particulara... Apoi, la Craiova, am fost la Liceul "Carol I". Acolo am avut un profesor de geografie de-a dreptul fascinant... Il chema Dongorozi... Era scriitor. El m-a facut sa iubesc, inca de-atunci, pamantul si minunile lui... Da, mi-a deschis multe orizonturi. Mi-a starnit cheful de calatorii - de care, slava Domnului, am avut, mult mai tarziu, parte. Ma intrebi cum arata Craiova adolescentei mele... Era un oras superb. Asa a ramas si acum. Din fericire, blocurile stau departe de centru, asa incat Craiova si-a pastrat aspectul boieresc. A fost si este un oras plin de biblioteci, cu gradini vaste, cu parcuri impresionante. Cel mai mult imi placea sa ma plimb prin Parcul Carol. In mijlocul lui trona statuia marelui rege, care-si tinea chipiul ridicat. Alaturi se putea citi inscriptia: "Asta-i muzica ce-mi place!", iar "muzica" insemna cele doua tunuri care imprejmuiau statuia. Cred ca a fost topita de comunisti. Tare mai erau setosi sa topeasca trecutul! Am venit apoi la Bucuresti. Am continuat studiile la Liceul "Spiru Haret", unde am avut colegi deosebiti, precum Noica, Arsavir Acterian si fratele sau, Haig, care era un pic mai mare. Coleg cu noi a fost si Mircea Eliade... Acolo, in liceu, ne-am apucat de gazetarie. Noica, Arsavir si cu mine am infiintat revista "Vlastarul", care apare si azi. Mircea Eliade scria si el la "Vlastarul". Era un elev nazdravan. Citea toata noaptea, si dimineata sosea la scoala obosit. Intarzia adesea. La liceu aveam un portar foarte aspru - domnu Cotet. In fiece dimineata, domnu Cotet privea fix la ceas... Avea ordin sa nu mai primeasca pe nimeni dupa inceperea cursurilor. Imi aduc aminte ca, intr-o dimineata, Mircea, care intarziase la cursuri, a gasit o fereastra deschisa si a escaladat-o. A fost prins, saracul, si i s-a tras o papara de toata frumusetea. Pe-atunci, liceul nostru functiona intr-o casa boiereasca. Asa ca era usor sa sari pe unul din geamurile aflate la strada.
- Cum arata Mircea Eliade pe cand era adolescent? Era frumos, prietenos? O multime de cititori ar fi bucurosi sa ii faceti portretul...
- Nu, nu era un baiat frumos. Era mai degraba interesant. Si nici inalt nu era, mai degraba potrivit ca statura. Cand eram colegi de liceu, el era in ultima clasa. In recreatie, noi faceam un fel de mici cenacluri. Ne adunam pe simpatii. Mircea era foarte expansiv, volubil, ne indemna sa-i citim cu religiozitate pe clasici. De pilda, zicea: "Eu am citit tot Balzac", adica peste 90 de volume. Ramaneam uluiti. Da, cred chiar ca le citise in original. Pe atunci nu fusesera traduse in romaneste toate romanele lui Balzac, si nici acum nu cred ca e tradusa toata "Comedia umana". Trebuie sa stiti ca noi avusesem un profesor exceptional de limba franceza, pe Iosif Frollo. Era un catolic fervent, un om de o distinctie si de o pondere iesite din comun. Ne dadea note cu taraita, sapte minus sau de doua ori minus opt sau plus sapte. In schimb, facea cu noi lectii fascinante. In afara de Frollo, in ultimul an noi am mai avut parte de un profesor de exceptie, am trait, daca pot spune asa, un privilegiu. Eram in ultima clasa la "modern", cealalta parte a clasei fiind la "real". Noi, cei de la "modern", aveam un profesor foarte anost la matematica, preda materie de parca ar fi fost un fel de armata. Din fericire pentru noi, elevii, si din nenorocire pentru el, saracul, s-a imbolnavit. Si uite-asa ne-am pomenit cu un suplinitor. Un suplinitor care si-a facut o aparitie putin cam violenta - as zice. Era mustacios, imbracat cam excentric, avea gesturi sacadate, toata fiinta lui avea ceva de-a dreptul exploziv. Era chiar Dan Barbilian. Cel care avea sa devina unul dintre marii poeti ai literaturii romane - pe nume Ion Barbu... Tanarul profesor a strigat catalogul si a constatat cu stupoare ca eram in total, mari si lati, sapte insi. Avea, asadar, sapte elevi! Ne-a scos pe rand la tabla, ne-a dat cate o problema si a constatat ca eram care mai de care mai ageamiu. Eu, unul, eram chiar supra-ageamiu. Noroc ca, scos la tabla, Dinu Noica a ingaimat cate ceva acceptabil, si-astfel a salvat onoarea clasei. In final, unul dintre noi a spus asa o gugumanie, ca Barbilian s-a infuriat, a trantit catalogul si a parasit clasa in tromba. Ramaseseram cu totii perplecsi. Peste o saptamana, cand a venit la ora, noi eram tare speriati. Nu stiam cum vor decurge lucrurile. El a reintrat solemn in clasa, a strigat catalogul si ne-a spus ceva in genul asta: "Sunteti, cu totii, ageamii in materie de matematica. M-am informat la cancelarie in privinta voastra si am aflat ca aveti mai degraba inclinatii si preocupari literare. Sa stiti ca eu sunt poet. Eu sunt Ion Barbu". La care noi am ramas uluiti. Il stiam pe Ion Barbu, incepuse sa aiba oarecare notorietate. Dar habar n-aveam cum arata el in carne si oase. Si-apoi a adaugat: "O sa facem, daca o sa vreti, literatura. Uite, pentru azi v-am adus sa cititi din MallarmE". Asa au decurs lectiile noastre de... "matematica". Altadata a venit cu Paul ValEry. El citea versurile si tot el comenta. Astea sunt amintiri superbe, va dati seama! Erau lectiile astea o incantare! Intr-o zi, ne-a spus: "La sfarsitul anului o sa va dau o problema cu rezolvare cu tot, voi o invatati pe dinafara si va trec pe toti!". Ii datorez enorm lui Ion Barbu! El a contribuit mult la formarea mea, in anii aceia...
- Si mai tarziu?
- Mai tarziu am avut norocul sa-l intalnesc pe Petru Comarnescu, istoricul si criticul de arta Petru Comarnescu, azi pe nedrept aproape uitat. Era un electrodinam al generatiei noastre. Ne-a "pescuit" pe Arsavir, pe Noica si pe mine de la barul de langa cinematograful "Select", unde azi se afla Teatrul "Tandarica", pe Calea Victoriei. Era un bar-automat patronat de Herdan, marele "painar" al Capitalei. Fabricile lui Herdan faceau niste franzele grozave, faceau si biscuiti nemaipomeniti. Rivalul lui era tot un neamt, unu Gagel. Si ala avea fabrici si brutarii de mana-ntai. Era greu sa alegi. Noi, tinerii, acolo ne adunam, nu la Capsa. Pentru Capsa nu aveam nici varsta, nici banii. La Herdan se bea bere sau limonada. Ii zicea "automat" pentru ca era cu autoservire, avea pe dinauntru niste vitrine de sticla, tu scoteai din buzunar cate o moneda, o introduceai intr-un fel de orificiu ca o butoniera, indata se deschidea usita de sticla si-ti luai halba cu bere sau paharul cu limonada. Nu stateai la mese, se statea in picioare. Pe langa pereti erau un fel de etajere din lemn. Puteai sa te sprijini de ele, sa stai intr-un cot, cu paharul alaturi. Avea un personal care aduna vesela si aducea alte pahare curate. Parca erau si ceva gustari acolo, la Herdan... Nu mai stiu. Acolo ne-a "pescuit" Comarnescu. Tocmai atunci sta gata sa apara "Ultima ora", un cotidian condus de Mihaela Catargi, o foarte inimoasa si generoasa directoare de ziar, care ii incredintase lui Comarnescu toata pagina a doua, cu "sarcina" ca ea sa fie o pagina "culturala". Intre timp, noi terminasem liceul. Eram bacalaureati. Mihaela Catargi ii daduse "carte blanche", adica mana libera lui Comarnescu - sa faca cum crede cu ziarul. Or, Comarnescu ne-a angajat pe noi, pe Noica, pe Arsavir si pe mine, colaboratori la acest ziar. Asa incat prima noastra aventura literara i-o datoram lui Comarnescu. Tot lui Comarnescu ii datorez o vizita "in grup" la Alexandru Davilla. Eram toti trei - Arsavir, Noica si cu mine. Bineinteles, condusi de Comarnescu. Davilla era tare prapadit, locuia intr-o maghernita, langa un spital care atunci se chema "Antoniu", undeva intre Piata Buzesti si Soseaua Kiseleff. N-avea familie, n-avea pe nimeni, bietul Davilla. Un dramaturg atat de mare, un adevarat roman traia singur, era abandonat de toata lumea. Imi amintesc ca l-am mai vazut intr-o seara, la o premiera cu o piesa romaneasca, la Teatrul National. Era adus cu caruciorul. Autorul lui "Vlaicu Voda" era aproape infirm. S-a nimerit sa fim chiar in preajma lui atunci cand a sosit la spectacol. Cred ca se juca piesa "Pavilionul cu umbre", a lui Gib Mihaescu.
- Si cine se mai afla in rama de aur a amintirilor dvs. din tinerete?
- Uite ca din "troica" pe care o formam cu Noica si Arsavir n-am mai ramas decat eu in viata... Asadar, tot lui Comarnescu ii datorez intalnirea cu un alt personaj de legenda: Mateiu Caragiale. Cum s-a intamplat? Comarnescu a avut o idee geniala: sa facem o pagina intreaga - pagina de cultura - dedicata lui Mateiu Caragiale. Tocmai aparusera "Craii de Curtea Veche". Drept urmare, Comarnescu ne-a invitat intr-o zi la el. Nu era pentru prima data cand ne facea aceasta favoare. Avea o casa mare si frumoasa, cu gradina, pe langa Biserica Icoanei. Casa asta exista si acum. Traia singur, ingrijit de o matusa. Casa lui era ticsita de tablouri si de icoane pe sticla. Una dintre aceste splendide icoane mi-a lasat-o mie, prin testament. O sa v-o arat. Comarnescu a fost un om de o rara generozitate, un spirit stralucit, pe nedrept uitat.
- Care, intr-o buna zi, v-a invitat la el si l-a invitat si pe Mateiu Caragiale...
- Totul s-a petrecut in gradina. Mateiu Caragiale a sosit intr-o birja cu doi cai. Era extrem de elegant: costum gri inchis din stofa fina, purta papion, manusi albe, din piele, asa-numitele "glaIe", palarie cu boruri largi. A dat mana cu noi toti. Ne-am si fotografiat cu totii. Noi roiam in jurul lui ca niste mici albine. Doar ca el era tare taciturn. Abia daca a scos doua cuvinte. A fost o mare dezamagire pentru noi din acest punct de vedere. Nu s-a lasat deloc descusut. Era de o boierie fara cusur. Ei bine, cam astea ar fi o mica parte a amintirilor mele din anii primei tinereti. Mai sunt multe de povestit.
- Despre alte amintiri ale dvs., aflate tot intr-o rama de aur, am vorbit in urma cu cativa ani, cu prilejul unui amplu interviu publicat in revista noastra. Ne-ati povestit atunci despre felul in care l-ati cunoscut pe Enescu, despre zilele si serile magnifice petrecute la vila lui de la Sinaia, numita atat de frumos - "Luminis". Tot in acel interviu ne-ati vorbit pe larg despre Brancusi, despre felul cum ati devenit "brancusolog"...
- Privilegiul de a fi devenit cunoscator si comentator al operei lui Brancusi mi l-a oferit, prin anii 50, profesorul Gheorghe Oprescu, pe atunci "sufletul" Institutului de Istorie a Artei de pe langa Academia Romana. Intr-un moment mai dificil al vietii mele, acest inegalabil dascal de Frumos si promotor al unor tinere talente, m-a angajat la revista de specialitate creata de el. Si, inca de la inceput, mi-a dat ca tema de studiu pe un an de zile - opera lui Brancusi.
- Domnule Barbu Brezianu, cu dvs. timpul fuge iute-iute. Trebuie sa incheiem aceasta foarte placuta conversatie. O ultima intrebare, asadar: acum, din varful acestui pisc pe care-l reprezinta cei 95 de ani bogati si tumultuosi pe care i-ati trait din plin, daca ar fi sa le dati un sfat tinerilor intelectuali, vag debusolati datorita timpurilor tulburi pe care le traim, tinerilor cu minti stralucite care au tendinta sa plece definitiv din tara - ce le-ati spune?
- Sa se increada in Dumnezeu si sa fuga de diavol. Si asta, pentru ca in tara mai sunt multi, foarte multi oameni ale caror minti pot rodi si pentru care merita sa ramana acasa.