La Manastirea "Lainici", ziua incepe in cumpana noptii, cand clopote uriase anunta miezonoptica si privegherea. Strigatul metalic si apasat se preumbla prin curte si bate insistent la fereastra calugarilor, care tresar din odihna celor cateva ceasuri, se limpezesc pe ochi cu apa rece, isi aranjeaza culionul si vesmintele, si abia apoi - falfaindu-si straiele cernite - intra in biserica. Retras intr-o margine de pangar, un calugar batran pare a se contopi cu zidul rece si afumat. O desaga simpla, ciobaneasca, ii atarna obosit de umar, subliniindu-i parca singuratatea. Il cheama Gherasim si e pustnic. Ceilalti calugari se prefac a nu-l observa. Il lasa in pace. Toti stiu ca, din cand in cand, parintele Gherasim coboara din munte pentru a lua Sfanta Impartasanie sau a cere sfat de la duhovnicul sau. Fratii mai tineri il privesc pe furis, cu mare respect. Din toate, pustnicia e lucrarea cea mai grea. Nu oricui ii este dat sa o traiasca, sa-i poarte povara. Tacut si obosit, parintele Gherasim urmareste nemiscat, in picioare, slujba noptii. Isi spune rugaciunea, maruntind cu degetele boabele de lana ale mataniei. Sta rezemat de zid si asculta darz, inflexibil, cantarile intretaiat monotone ce razbat de la strana. Apoi, la un moment dat, dispare. Se pierde in desisul intunericului ca un abur, ca un fum de lumanare.
Insinguratul din varful muntelui
Nu e usor sa ajungi la parintele Gherasim. Te despart de el sase kilometri serpuiti prin padure si un drum ce pare a nu se mai sfarsi. Parintele si-a ales bine singuratatea, in chiar suisul muntelui Vulcan. Il gasim in biserica de curand inaltata. Plin de var si resturi de vopsele in par, batranul monah trebaluieste printre schele, ajutat de cei doi ucenici ai sai. E mult de munca si parintele ne primeste putin cam indoit. Cu un ochi surade, bucuros de ravna noastra de a sui pana la el; cu altul ne cerceteaza nemultumit ca-i tulburam linistea. Tacerea si codeala de inceput se risipesc cand iesim afara si, cu o privire rotitoare, parintele imbratiseaza imensitatea padurii ce se desfasoara in vale, chiar la picioarele noastre. Din acel punct, nu mai ai unde sa urci. Esti pe streasina lumii. Din Poiana Sihastrului in sus, incepe brusc cerul. In jur, palcuri viorii de branduse contrasteaza bland cu albul zapezii indaratnice, pastrate pana spre miezul verii, la poala adumbrita a stancilor. E un alt anotimp aici, o alta lume. "Se intampla ceva cu Poiana asta", zice parintele. "Oricine ajunge aici simte o mare schimbare in viata lui si parca imediat incepi sa ai spor in toate." Nu vrea sa ne arate scrisorile de multumire ale credinciosilor, oameni care si-au gasit miraculos un serviciu, care au castigat un proces extrem de complicat sau si-au recuperat paguba casei. Parintele are destule exemple in chiar viata lui. Inca din copilarie a simtit chemarea lui Dumnezeu. Apoi, a vrut sa se calugareasca, dar a prins perioada cand manastirile isi inchideau portile pentru cei tineri. Un timp, s-a angajat la mina, in Valea Jiului. Cu post, rabdare si credinta, dorinta i s-a implinit. In 1984, staretul Caravan l-a primit in Manastirea "Lainici". Nu a stat prea mult in obste. Bolnav de silicoza, a fost la un pas de moarte. Medicii din Spitalul "Dobrita" nu-i mai dadeau nici o sansa. Parintele s-a rugat la Sfantul Nicolae (patronul sihastriei) si a doua zi parasea spitalul vindecat. Revenit in munte, nu numai ca printr-o minune si-a recapatat vigoarea de altadata, dar Dumnezeu l-a ajutat sa construiasca biserica in cateva luni, sa nu-l prinda iarna cu acoperisul neterminat. "De mic copil, ma vizita in vis imaginea unei biserici", marturiseste parintele. "Mult timp, am crezut ca e chemarea mea la calugarie. Cand am terminat Casa Domnului din Poiana, am incremenit. Fara sa-mi dau seama, ridicasem o biserica aidoma celei din vis." In pustia Lainicilor, rugaciunea nu a incetat niciodata, inca de pe vremea Sfantului Nicodim de la Tismana. I-a urmat apoi in aceasta pestera a insingurarii multime de calugari barbati, sfinti necercetati de slava lumeasca. Dintre ei, cel mai luminos ramane Ioanichie. S-a nevoit in Poiana 45 de ani si era atat de aspru cu sine, incat nici Arhiereul nu avea voie sa-l vada decat din spate si de la mare distanta. "Au fost pustnici adevarati prin aceste locuri", zice parintele Gherasim. "Nu merit sa fiu nici macar colbul de pe incaltarile lor."
Portret de sfant
Parintele Gherasim vorbeste, pasind cu sfiala. Pentru el, Poiana e ca un sanctuar, un loc sfintit de lacrimile celor de dinaintea lui. De la batrani a mostenit totul - pestera si temelia casei, osemintele lor imprastiate printre copaci si un mar altoit ciudat, cu trei soiuri de mere pe el. Nu se considera sihastru, ci un calugar mai retras, iubitor de singuratate, care implineste porunca duhovnicului sau, staretul Calinic Caravan, care, simtindu-si sfarsitul aproape, i-a spus: "Cauta-ti linistea. Cauta-ti Ierusalimul tau". Doar pomenindu-i numele, ochii parintelui Gherasim se umezesc de dragoste. Tare ii mai lipsesc vorbele lui de imbarbatare, blandetea si rabdarea lui de pustnic adevarat. Era ca o icoana de pus in perete. Cand cineva il certa, el se bucura. Radia numai lumina in jur. Nu-l puteai lovi cu nici o vorba, nu-i puteai rapi prin nimic linistea. Se facea de la sine atat de mic, incat era deasupra tuturor. Staret fiind, el grijea de vite, el dadea cu matura prin ograda si tot el mesterea in trapeza, fripturica de urzici si alte asemenea bunatati, ca fratii mai tineri sa aiba timp de lectura si de meditatii, sa-si implineasca studiile teologice si sa-L iubeasca pe Hristos cu inima, dar si cu mintea, asa cum se cuvine unui monah adevarat... Odata, cineva cuprins de mari indoieli s-a dus in Athos, cautand raspuns la marii duhovnici de acolo. A ajuns la cuviosul Iosif Athonitul, care auzind despre ce era vorba l-a alungat. "Ce cauti aici?", l-a intrebat. "N-am nici un sfat pentru tine. Daca esti roman, ai Luceafar la Lainici. Il ai pe Calinic Caravan. La el sa te duci!"... Nici un alt calugar nu avea puterea rugaciunii cum o avea el. Niste oameni din Polovraci au venit la Lainici, dimpreuna cu un mut, ruda de-a lor, cerandu-i parintelui Caravan sa-l tamaduiasca. La inceput, parintele i-a refuzat, zicandu-le ca el e pacatos, ca nu are nici o putere si sa mearga la altii, mai priceputi. A inceput totusi sa citeasca Molitvele Sfantului Vasile si pe la jumatatea rugaciunii au incremenit cu totii. Mutul se ruga si el, cu voce tare, dimpreuna cu batranul Calinic.
Parintele Gherasim ofteaza. Nu poti fi calugar adevarat fara sa ai un model de urmat, o stea calauzitoare. Chipul staretului Caravan e de nesters. Il poarta cu sine, aproape de inima. Daca ii ceri sa-l descrie, il pui in incurcatura. Staretul Calinic nu incape in cuvinte. Trebuia sa-l fi vazut. Un om micut si bland. O fiinta plapanda si linistita, ca uleiul din candela. Cu parul albit inca din tinerete, avea mereu pe buze mierea unui suras. Ii placeau discretia si vorba putina. Rareori iesea in cale, si atunci pasea neauzit, ca o umbra, fara sa-l observi. Nu voia sa supere pe nimeni. Staret fiind, te certa necertandu-te, iar ocara lui era doar mangaierea unei priviri. Mai aspru era in Postul Pastelui, cand le cerea fratilor sa se risipeasca in pustie si sa-si incerce puterea, fiecare dupa taria lui, pana la Florii. El avea alt canon. Statea in genunchi pana la epuizare. In fiecare post, se imbolnavea ca un copac fara frunze, dar tot el se ridica in noaptea de Inviere de parca s-ar fi nascut a doua oara. S-a mutat la Domnul, spovedindu-se spre smerenie la ucenicul sau, dupa care a rostit vorbele lui dragi, ca o urare finala: "Sa va faca Dumnezeu grau curat". Pe patul de moarte, maruntind pe buze rugaciunea, parintele s-a intrerupt si le-a dat sfat ucenicilor sa-si caute locul si rugaciunea. El le gasise in Poiana - in tampla muntilor Vulcan.
Blestemul Sfantului Trifon
Pentru parintele Gherasim, viata in sihastria Poiana nu e nici pe departe o reverie tihnita, ascetica, pe un varf de munte. Aici, totul are un pret cumplit: painea, malaiul, apa pe care o aduce in rucsac, urcand pieptis aproape un kilometru. Tot asa a construit chiliile si biserica, adunand caramizi si pietre din pamant sau carand in spinare saci cu ciment. Daca esti strangator, ai de toate - ciuperci uscate si afine pentru ceai, vreascuri pentru foc si apa adunata de la ploaie, in butoaie mari si pregatite din vreme. La Poiana, nu ajunge nici o masina, iar curentul electric e un vis mult prea indepartat. Muntele, cu iernile sale lungi si dusmanoase, nu cunoaste iertarea. Fara Dumnezeu, fara taria rugaciunii, te pierzi, renunti, cazi in disperare. De cand s-a mutat la Poiana, parintele a trecut prin multe incercari. Isi aminteste, de pilda, noptile lungi si inghetate pe care le-a petrecut sub cerul liber, pana sa-si construiasca chilia. Apoi, cu palmele ranite de munca, a inceput sa desteleneasca pamantul, pentru a-si face o bruma de gradina. In cateva randuri, s-a clatinat. Ca in legenda lui Manole, tot ce construia ziua se darama peste noapte. A pus cateva straturi de ceapa si varza, dar s-au uscat. A pus mai multe randuri de cartofi, dar cartitele i-au distrus intreaga munca. Parintele nu s-a tulburat prea tare. I-a dat prin minte sa faca ce a facut Serafim de Sarov. A stropit pamantul cu apa sfintita si brusc cartitele au disparut, l-au lasat in pace. La fel s-a intamplat cu cei trei butuci de vie, ravasiti de puzderia si lacomia graurilor. Sfintind via cu agheasma mica, nici o pasare nu s-a mai apropiat de struguri. De atunci, parintele respecta cu si mai mare osardie ziua Sfantului Trifon, ziua de 1 februarie, cand se sfinteste din nou apa si - in niste rugaciuni speciale - se blesteama toate animalele care fac paguba, indepartandu-le de pe ogor sau din gradina. Lucrarea rugaciunii Sfantului Trifon e mare. Parintele a vazut-o in mai multe randuri si nu s-a mirat cand un credincios a venit la el, spunandu-i ca, dupa ce a stropit campul cu apa sfintita, a obtinut miraculos peste 5000 de kilograme de grau la hectar, in timp ce vecinii lui nu-si scosesera nici graul de samanta.
In pustie, ca sa fii puternic, trebuie sa-ti cunosti slabiciunile
Sihastria e din cale-afara de grea, plina de lipsuri si de renuntari. Singura ei rasplata pare a fi linistea sufleteasca, dar si ea se castiga dupa multe si obositoare ispitiri. Parintele Gherasim isi aminteste ca, ajungand in Poiana, si-a luat canon postul vorbirii. L-a ajutat sa-si tina legamantul vecinul sau de coliba, parintele Nicodim - un batran de 90 de ani, bolnav, postitor si, peste toate, surd. "Tacand, am vorbit cu Dumnezeu un an si jumatate, pazindu-ma sa ma intalnesc cu cineva. Bucuria s-a frant repede. Curand, au inceput sa curga ispitele. Din toate, cea mai mare a fost purtarea unui frate, pe nume Stefan. In primele zile, parea foarte smerit si dornic de mantuire. Apoi, a cazut in pacatele de-a dreapta. Voia sa para ceea ce nu era. Postea fara masura, umbla numai in trente, iar ca pomana nu primea decat o paine si nimic mai mult. Se umilea in fel si chip, dar in sinea lui o facea din trufie. Lua pustnicia ca pe un concurs, ca pe o intrecere."
Degeaba i-a explicat parintele ca orice exagerare e de la cel rau. Fratele nu l-a ascultat. Zambind cu falsa umilinta, isi continua lucrarea de capul lui, salbaticindu-se prin padure saptamani la rand sau dormind toata iarna in pestera. Parintele l-a ingaduit si i-a dat sfat de mai multe ori, pana intr-o zi cand l-a prins impartasindu-se singur, in Altar. Cu Potirul sfant in mana, isi facea singur rugaciunile de dezlegare. Era prea mult. Era ca o razvratire eretica. "Vazandu-l ce face, a fost cu neputinta sa-l mai iert. L-am alungat, cerandu-i sa-si caute mantuirea in alta parte... Si acum imi pare rau pentru el, dar nu am ce face."
"Daca vrei ca oamenii sa dea navala peste tine, fa-te pustnic"
Parintele Gherasim nu a urcat in Poiana pentru a deveni sihastru, ci doar pentru a-si gasi linistea. Pare simplu, dar nu e usor. Lupta e cu sine, si mai ales, cu altii. E asa cum scrie la Pateric: "Daca vrei ca oamenii sa dea navala peste tine, fa-te pustnic". De 15 ani de cand locuieste in Poiana, parintele a trecut prin multe. Stie prea bine ca poti pierde lucrarea intr-o clipa de neatentie, in discutii si vorba multa, dar cand un mirean ii bate la usa, lasa totul deoparte - si pravila, si rugaciune. "Nu sunt Daniil Sihastrul sa-l las pe Voda Stefan sa astepte la intrarea in pestera. Cine urca pana aici trebuie sa aiba o mare durere in suflet." Venind la Sihastrie, oamenii aduc cu sine zarva si necazurile din vale, suferintele si nelinistea, saracia si boala. Schimonahul Gherasim ii asculta, ofteaza, cumpaneste si le da sfat. Ceea ce il doare cel mai mult este ca oamenii uita repede. "Oamenii cer cuvant, dar nu-l pun in lucrare. Vor sa-ti dea tie misiunea sa traiesti in locul lor. Asa ceva nu se poate... Rugaciunea e ca o pasare. Ca sa se inalte la cer, are nevoie de doua aripi. Una e a calugarului, iar cealalta e a omului aflat in suferinta." Fara sa judece pe nimeni, parintele ofteaza indurerat. Toata lumea se grabeste. Toata lumea vrea sa-si rezolve problemele imediat, fara amanare. Platesc un acatist si pleaca lasand altora povara rugaciunii. E ca si cum L-am inchide pe Hristos in biserica. Nu-L luam cu noi in gandurile si in faptele noastre. Cum iesim din biserica Il uitam, revenind la pacatele si obiceiurile de fiecare zi.
Departe, in vale, clopotele Manastirii "Lainici" prind a bate de utrenie. Parintele tresare si incepe sa loveasca toaca, ritmic si apasat, ca un raspuns. La munte, ziua se curma brusc. La fel se intampla si cu discutia noastra. "Viata calugareasca ti-o faci tu. Nu sihastria, nu locul conteaza, ci cautarea... Am citit destul din Filocalii. Acum e timpul sa fac ce scrie acolo", mai zice parintele, dupa care dispare in desisul intunericului ca un abur, ca un fum de lumanare. In locul lui ramane un gol, o lipsa fara contur.
Foto: Daniel Trasnai