- Dincolo de frumusetea lor muzicala, melodiile dvs. sunt si o frumoasa poveste a unui sat romanesc din Gorj. Care este cea mai veche amintire pe care o aveti din lumea aceea?
- Am multe amintiri, dar cea mai veche este legata de bratele mamei, care ma legana si-mi canta. Cred ca o facea intr-un fel anume, cu o iubire aparte care s-a rasfrant asupra pruncului care eram. Chiar spun intr-o melodie: "Cand soarele rasarea/ Si afar se lumina/ Mama-n brate ma tinea/ Si cu drag ma legana...". Toti mi-au spus ca maica ma strangea in brate intr-un fel anume, poate pentru ca am deschis ochii intr-o zi de duminica, unul din rarele momente de tihna pentru ea.
- V-a fost si copilaria leganata?
- M-am nascut in satul Valcele, comuna Tismana, si copilaria mea a fost leganata in munca, de dimineata pana seara; si-acum am in minte zanganitul coaselor, al sapelor, fosnetul campului... Mama se trezea dis de dimineata sa faca de mancare; o punea in banita si pleca la lucru. Acum, privind in urma, nu stiu cum reusea sa le faca pe toate, era o munca supraomeneasca... Ne simteam bogati, pentru ca aveam ce sa mancam. Toata hrana era in curtea noastra!
- Se potriveste, in cazul dvs., imaginea taranului care, muncind de zor si cu spor, sloboade cantecul spre cer, usurandu-si povara? Cine v-a descoperit darul de a canta?
- Mie, o intamplare nefericita mi-a aratat, fara sa vreau sau sa-l caut, drumul. Cea mai trista zi din viata mea a fost cea in care mi-am pierdut tatal... A avut o moarte groaznica, a cazut un nuc peste el. Atunci, mama m-a luat si mi-a spus: "Polina, eu n-o sa te las aici, la sapa. Tu esti mai firava. Te dau la Arta Casnica, la Tismana, sa lucrezi covoare". Tismana era la 7 kilometri, trebuia sa bat pe jos distanta asta in fiecare dimineata. Am invatat trei luni meserie de la o maica de la Manastirea "Tismana". Din mana mea au plecat multe covoare la export. In timp ce lucram la razboi, cantam de focul lui tata. M-au auzit si m-au luat la formatia artistica. Am ajuns la Craiova, la un festival. Era mare lucru sa ajungi sa canti la Craiova... Am luat premiul I. Repede s-a dus vestea la mine in sat, cum ca "Polina Drinei e artista".
- De la cine ati invatat sa cantati?
- Primele cantece le-am luat de la mama mea, care a avut o voce extraordinara. Canta ca Domnica Trop. De fapt, toti fratii mei au avut o voce extraordinara; sora mea a avut o voce mai frumoasa decat a mea, dar nu a avut sansa mea. La noi in sat veneau lautari; imi aduc aminte de Popirci, de Cartaroiu... daca ar mai fi astazi, cred ca mi-as investi bruma de avere in muzica lor... Au fost adevarati maestri!
- V-ati nascut intr-o zi de duminica. Cum erau duminicile satului gorjean?
- Imi amintesc cu drag de horile la care mergeam. De mica ma tineam dupa sora mea mai mare. Baietii ma simpatizau si ma trageau si pe mine in hora. Imi aduc aminte cand un baiat m-a tras la "hora-nainte" (asa se spune la noi cand un baiat te trage in hora. Inseamna ca are intentii serioase). Toata lumea susotea: "Ai vazut, pe Nina Drinei a luat-o Viorel a lu Cercel in hora!". Nina era alintarea numelui meu, iar pe mama o chema Alexandrina. Toata lumea era surprinsa, pentru ca asta se intampla foarte devreme, aveam vreo 13 anisori!
Sezatorile de la noi erau de-o frumusete extraordinara, un prilej pentru oameni de a se intalni ca sa munceasca, dar sa se si distreze. Totul era strans in hambare, iar mamele ne invatau torsul, lucrul cu andrelele. Tot cu sora mai mare am ajuns la "furca" (asa i se spune la noi sezatorii). Imi santajam sora ca sa ma ia si pe mine. Ii spuneam imbufnata: "Daca nu ma iei, te spun lu muma ce-ai facut datile trecute!". Voiam sa merg, si pentru ca baietii incepusera sa-mi ia ghemul - asa se facea cand un baiat voia sa fie petrecut afara, sa stea de vorba, sa te sarute... Ce-i drept, mai zaboveam noi si pe podisca, dimineata, spre doua, cand plecam catre casa. Ba stateam si la poarta. Parca o aud si acum pe muma, fosnind pe la pridvor: "Polina (cand era suparata, nu ma alinta), vezi ca-i tarziu, intra-n casa!". Dar cel mai frumos era de sarbatorile Pastilor. Cu un an inainte, incepeam sa ne coasem costumele, iile. Treaba asta se facea pe furis, eu nu stiam ce costum are vecina. Fiecare trudea sa aiba cel mai frumos costum. Mama tesea maramele si costumele in razboi. La noi se poarta soarte pe negru, cu un desen pe ele, cusut cu fir de bulion (asa se cheama la noi, este un fir auriu). Marame ca la noi, in Gorj, n-am vazut nicaieri. Maramele se lucreaza foarte greu. Eu culegeam frunze din dud pentru gogosile de borangic. Era un ritual, pana scoteam firul. Marama este o fala pentru o gorjeanca si noi avem un fel anume de a ne pune marama, nu e ca-n Arges, unde se pune cu o bentita brodata cu margele. Eu am 10 marame, una mai frumoasa ca alta. O alta sarbatoare deosebita e pe 1 februarie, de Trifon, cand se facea praznic, la care erau invitate si rudele din alte sate. Pe unul din ele nu l-am uitat niciodata. Masa era in toi cand, la un moment dat, bate in poarta o tiganca: "Coana Lisandrino, da-mi si mie ceva de pomana! Si-i dau in ghioc fetei matale". Mama i-a dat si, multumita, tiganca a prorocit: "Fata asta a matale o sa cante la difuzor. O sa plece si o sa se casatoreasca peste ape". Va jur ca asa s-a petrecut...
Cu haulitele, peste ape
- Si chiar ati plecat "peste ape"?
- Fratele meu cel mare lucra la Televiziunea Nationala, ca operator de imagine. A venit intr-o seara acasa. Eu am inceput sa ma rog de el: "Nana, nana, ia-ma si pe mine la Bucuresti! Uite, am luat premiul I la cantat". El locuia intr-o garsoniera, avea un copil, iar al doilea era pe drum... "Intr-un coltisor, la bucatarie, oriunde o fi, n-o sa te deranjez, numai ia-ma la Bucuresti!" Toata noaptea am dormit la sanul mamei, iar a doua zi, in zori, am plecat spre Bucuresti. Si muma imi spunea: "Pe tine, Bucurestiul te cheama! Ma uit cum esti de mandra, cum iti freci calcaiele cu piatra, nu pot sa te opresc aici, la tara...". Si am plecat. Odata ajunsi in Bucuresti, fratele m-a dat imediat la Scoala Populara de Arta si la scoala elementara (facusem doar 4 clase la mine in sat). Dupa asta, m-a dat la liceu, la Hasdeu. Am facut primele imprimari la Radio, am aparut la televizor. Tot ceea ce am realizat ii datorez fratelui meu. In nici doi ani, am reusit sa ma angajez ca profesionista la Ansamblul Armatei. Am avut bucuria si onoarea sa cant cu cel mai mare dirijor, cu Ionel Budisteanu. Am fost tare emotionata cand, dupa cateva cantece, mi-a zis: "Taica, tu ai viitor!". Eu venisem cu haulitele din Gorj; dupa Maria Lataretu, eram singura care cantam aceasta muzica aparte.
- La ce varsta se petrecuse aceasta lansare?
- Aveam 16 ani cand m-am prezentat la concurs, la Ansamblul "Doina". Am cantat o haulita, le-a placut, m-au chemat si a doua zi. Maestrul Dinu Stelian m-a mangaiat pe cap si mi-a spus: "Ce ma fac cu tine, mai fata, esti prea mica, nu am voie sa te angajez...". Eu am inceput sa plang, iar el mi-a spus sa stau linistita, ca e imposibil sa nu gaseasca o solutie. Si m-a angajat cu jumatate de norma. Pe toti oamenii de la care am invatat de-a lungul timpului si care m-au ajutat ii mentionez mereu. Primul este Constantin Manoila, fratele meu, care m-a adus in Bucuresti si mi-a fost inger pazitor. Profesoara mea, doamna Mia Barbu, cea care m-a invatat respiratia si frazarea, apoi dirijorii mari cu care am cantat si de la care am sorbit meserie - Ionel Budisteanu, Victor Predescu, Nicusor Predescu, Radu Voinescu, Paraschiv Oprea, Marin Ghiocel, Ionel Banu, Ionel Dinicu. La saisprezece ani, am inceput spectacolele, am plecat in primul turneu in strainatate - in Iugoslavia, cu ocazia inaugurarii barajului de la Portile de Fier. Erau Ceausescu si Tito in sala, iar mie mi s-au inmuiat picioarele cand i-am vazut. Mi s-au mai inmuiat ele si altadata. De exemplu, la o receptie de la Peles, cand le-am cantat lui Ceausescu si lui Nixon. Stateau la doi metri de mine, era cat pe ce sa lesin. Nu stiu cum am reusit sa termin haulitele, dar cand am ajuns in culise, m-am prabusit de emotie. O alta amintire de pomina a fost un Revelion petrecut in China, unde nu am avut de mancat decat tot felul de serpi, furnici, languste si alte ciudatenii. Mi s-a cam facut rau: eu, fata de la tara, obisnuita cu mancare normala, sa mananc viermi... Totusi, sunt amintiri frumoase.
- Din interviurile anterioare pe care le-am realizat cu colegi ai dvs., stiu ca fiecare erati mai mult "musafiri" pe-acasa...
- E drept, faceam turnee de cate o luna de zile. Plecam cu trenul, ne opream in diverse localitati, dadeam spectacole, plecam mai departe. Am cantat pe basculante, am cantat pe tractoare, la cazarmi, in mine. Am mancat din gamela, cot la cot cu muncitorii; ne-a prins si un cutremur la Targu-Jiu, in august 86. In China, datorita vigilentei Securitatii lor, am scapat de la moarte, cand era sa fie aruncata in aer calea ferata. Exceptand Australia, am pus piciorul pe toate continentele. Am vazut peste 30 de tari, in unele am fost de mai multe ori. Vazand atatea culturi, mi-am dat seama cat de valorosi suntem noi. Folclorul nostru este de o valoare inestimabila. Eram intr-un turneu in Canada. Va rog sa ma credeti, cantam Doina Oltului si ei plangeau, plangeau, desi nu pricepeau cuvintele... In Anglia, mergeam la festivaluri, cantam pe strazi. Eram imbracati in costume populare, iar Dumitru Farcasu mergea inaintea noastra si canta la taragot. Noi eram in centrul atentiei. Am, totusi, si o durere care nu se poate uita: eu si colegul meu, Ion Bogza, am plecat la pensie de la Ansamblul Armatei fara nici o strangere de mana...
Lumea larga si cerul din sat
- Cutreierand toata lumea, nu ati fost tentata sa ramaneti peste hotare?
- Ba da, dar nu am putut. Mi se facea imediat dor de casa mea, de iernile frumoase din sat, cu un cer senin cum n-am mai vazut nicaieri... Parca tot cerul se vedea la mine in sat. Am trait o poveste extraordinara in Danemarca: la al doilea turneu al meu, un spectator s-a indragostit de mine. M-a cerut de nevasta. Voia sa vina la Ceausescu, sa ma ceara oficial, ca altfel nu se putea. Cum sa raman eu departe de ai mei, de potecile mele, de casa mea, de colegii mei?!... Mai mult, deja il cunoscusem pe cel care a devenit sotul meu, ma legasem sufleteste de el... Vazand danezul ca nu ma poate convinge, mi-a dat un casetofon Blaupunkt si o caseta imprimata cu vocea lui. O am si acum...
- Ati spus ca Ansamblul a fost prima dvs. familie; dar cea adevarata? Cum v-ati cunoscut sotul? Aveti copii?
- Cand l-am cunoscut eu, aveam 17 ani si jumatate, iar el 27. Verisoara lui, cantareata Ana Piuaru, era colega mea. I-am spus Anei ca-mi place de el, i-am cerut telefonul, l-am sunat, ne-am vazut, ne-am placut si ne-am luat... Dupa sase luni de prietenie ne-am casatorit. Avem o fetita. Sunt o mama fericita. Era cat pe ce sa nu pot avea copil. Am nascut-o pe fata mea la 33 de ani. In fiecare noapte, ma rugam la Dumnezeu sa-mi dea un copil. A fost cea mai mare bucurie din viata mea, desi a fost foarte greu, am crescut-o pe fetita singuri, exceptand cativa ani, cat a stat la bunica, la Arges. Dar ne-a ajutat Dumnezeu, acum fata noastra a crescut, a invatat, a absolvit Facultatea de Limbi Straine, are atestat Cambridge, stie patru limbi, dar nu vrea sa fie profesoara; lucreaza la o televiziune, ca traducator si operator titraj de film.
"Verde, verde, solzi de peste, primavara cand soseste..."
- Aveti nemultumiri legate de muzica populara actuala?
- Ooo, da! Aproape ca asteptam intrebarea asta! Cel mai tare ma doare faptul ca multe din cantecele mele, preluate de diversi interpreti, sunt "macelarite" ori la text, ori la linia melodica. Si-au batut joc pana si de repertoriul Mariei Lataretu. Eu consider ca folclorul este in pericol, atata timp cat nu exista o selectie a artistilor care sunt mediatizati. Atata vreme cat se platesc indivizi care traiesc din furt. Drepturile noastre de autor nu ne sunt aparate de nimeni, eu nu ma regasesc in ceea ce se cheama acum Ministerul Culturii! Nu sunt deloc o "nostalgica", dar nu trebuie sa ne ferim sa spunem si despre lucrurile bune care erau inainte... Acum nu mai ai ce sa vezi la televizor. Inainte, de bine, de rau, se transmitea o piesa de teatru pe saptamana, puteai sa vezi o opera sau o opereta. Acum, nimic... Erau seriale de calitate; tin minte cum ne grabeam sa ajungem acasa, pentru ca urma sa inceapa serialul. Paradoxal, acum este o saracie de programe, desi numarul lor este foarte mare. Dar multe nu spun mai nimic. Cea mai mare durere este legata de faptul ca acum nu se poate trai din profesia de cantaret.
- Vad ca nu ezitati sa va spuneti parerile, asa ca va provoc mai departe: care sunt interpretii dvs. preferati?
- In primul si in primul rand, Sofia Vicoveanca. Este o mare interpreta, eu cred ca se va vorbi despre ea cu veneratie, asa cum se vorbeste despre Maria Lataretu. Este o artista completa, un om deosebit. Este originala, nu imita pe nimeni. Apoi, imi place Margareta Clipa. Este o interpreta deosebita, cu un repertoriu extraordinar, imi plac foarte mult Viorica Flintasu, Stefania Rares, Ion Dolanescu, Benone Sinulescu... Sunt colosi, nu stiu cand se vor mai naste interpreti ca ei. Doamna Lucretia Ciobanu este fenomenala; cand canta ea, parca vad zona pe care o canta. Sunt onorata de faptul ca doinele mele sunt apreciate de doamna Lucretia Ciobanu; ea imi spune mereu: "Polina, sa nu incepi nici un spectacol fara sa canti o doina!".
- Cum stati cu inregistrarile acum, la 40 de ani de cariera?
- In primul rand, vreau sa va spun ca, desi am 40 de ani de cariera, nu sunt deloc batrana. Ma mandresc cu ceea ce am inregistrat in Radio, peste 250 de cantece, unele sunt in Fonoteca de Aur. Pentru mine, Radioul este cea mai serioasa institutie. La Radio, am intalnit redactori exceptionali. Daca Radioul n-ar fi, s-ar prabusi folclorul. Am doar 14 discuri, casete si Cd-uri. Acum, lucrez la un nou album, pe care vreau sa-l imprim alaturi de o orchestra autentica din Gorj. Nici o orchestra din alta parte nu poate reda atmosfera de la noi. Acum ma zbat sa gasesc un sponsor, imi trebuie vreo 30 de milioane de lei, dar e tare greu sa obtii bani la noi pentru cultura. Pe acest Cd va aparea si o doina, pe care eu am gandit-o ca omagiu Mariei Lataretu; se numeste "Visul Mariei". Acest cantec este sfarsitul ei, pe care chiar ea l-a visat si l-a povestit unei nepoate...
- In incheiere, pentru ca ati vorbit cu atata dragoste despre doinele gorjenesti, va rog "sa cantati" pentru cititorii "Formulei As" cea mai draga doina a dvs....
- O sa va cant Verde, verde, solzi de peste, doina care poate fi gasita si intr-o culegere de Constantin Brailoiu, o doina ca o rugaciune: "Verde, verde, solzi de peste/ Primavara cand soseste/ Toata lumea veseleste,/ Neica de plug se gateste/ Verde, verde, bob naut,/ Ia, da-mi, Doamne,/ Nu-mi da mult,/ Ca nu-ti cer bani imprumut,/ Cer noroc si sanatate,/ C-atunci-is bogata-n toate./ Da-mi zile ca sa traiesc,/ Viata sa mi-o chibzuiesc,/ Copilasii sa mi-i cresc,/ Sa-i marit si sa-i insor,/ Sa vad fericirea lor,/ Si-apoi, Doamne, pot sa mor...".