"Cu fruntea lipita, lipita de zid..."

Ion Longin Popescu
Va mai amintiti celebrele versuri dedicate "partidului" de catre poetul ardelean Mihai Beniuc, decazut, din nefericire, in anii regimului comunist, la nivelul bietilor versificatori ai "luptei de clasa"?

Spunea candva poetul, evocand trecutul "glorios" al puscariei de drept comun de la Doftana: "Cu fruntea lipita, lipita de zid,/ Sa simta copilul ce-nseamna partid...". In clasele primare eram obligati sa invatam pe de rost si alte versificatii fara noima: "Partidul e-n toate, in cele ce sunt/ Si-n cele ce maine vor rade la soare..." (citez din memorie)
O vizita recenta la Periprava, in inima Deltei, m-a pus fata-n fata cu semnele decrepite ale acelor vremuri terifiante, idealizate in mod condamnabil de autorul "Marului de langa drum". Acceptand, ca intr-un joc, sa-i urmez indemnul, mi-am lipit fruntea de zidul comandamentului inchisorii in care au zacut si au sfarsit in chinuri o mare parte din intelectualii Romaniei in anii 50. Si am simtit, intr-adevar, ce a insemnat "partidul"! Ce a insemnat suferinta preotilor greco-catolici, a patriotilor si "chiaburilor" care au refuzat sa-si cedeze pamantul gospodariei colective, a tuturor Cr-istilor asasinati prin metode diabolice in celulele din "Grind". Li se spunea Cr-isti - "Contra Revolutionari", "dusmani ai poporului" adica. Ce deznadejde trebuie sa-i fi cuprins dupa ce, coborand legati in lanturi din barcazurile de vite, s-au trezit in pustietatea marginita de ape, unde singura libertate era aceea de a urla in voie, fara sa-i auda cineva pe o raza de 10-15 kilometri. Dupa unele statistici, nu mai putin de 30.000 de detinuti politici au ajuns la Periprava, inainte ca Ceausescu sa fi emis decretul de gratiere din 1965. Pentru multi dintre cei ramasi in viata, gratierea a fost insa doar pe hartie, pentru pacalirea Occidentului. Grupuri intregi, dupa ce ajungeau "liberi" la Tulcea, erau arestati din nou de Securitate si dusi pe usa din dos spre destinatii necunoscute, de unde nu se stie daca s-au mai intors vreodata.
In jurul cladirilor in paragina, da, totul "rade la soare", ca in poezia "vizionarului" Beniuc: puietii de salcam rasariti dintre caramizile putrede, romanitele atarnand in ferestrele oarbe, inspaimantatoarele paturi de beton dezvelite vederii de prabusirea zidurilor. Pe holurile in care odinioara zbirii regimului tunau si fulgerau, astazi s-a lasat uitarea vinovata, rumegata de vacile si viteii unui concesionar local si punctata cu precizie de metronom de un cuc singuratic. Nici o cruce, nici o placa, nici un semn care sa indice ca aici au murit mii de nefericiti din randul elitei nationale. Celalalt partid, care guverneaza Romania de 15 ani, n-a gasit de cuviinta sa marcheze in vreun fel martirajul celor mai demni dintre inaintasii nostri, de la jumatatea secolului trecut. Cu fruntea lipita de acel zid mucegait, am simtit, fara sa vreau, si ce inseamna acest partid care ignora pagini tragice ale istoriei nationale. Se lanseaza la Casa Nato, cu mare fast, carti despre Holocaustul din vremea lui Antonescu. O restituire a adevarului pe care o tara europeana nu-l mai poate ascunde sub pres. Dar n-am auzit sa se vorbeasca, eventual sub egida aceleiasi prestigioase institutii, despre martirii anticomunisti din Romania. Ministerul Culturii finanteaza cu iresponsabilitate demolarea unui monument de arta din Parcul Carol, operatiune pentru care aloca uriasa suma de 50 de miliarde de lei. Dar ridicarea unui modest memorial intre ruinele din Periprava, care sa aminteasca generatiei actuale si turistilor straini ca aici au murit in chinuri mii de romani, pentru simplul motiv ca nu au acceptat ideologia comunista, n-ar costa mai mult de cateva zeci de milioane. Sa fie o cruce sau sa fie un zid, pe care sa se afle inscrise numele celor disparuti si de care sa ne lipim fruntea cu durere, caci acum stim ce inseamna partid!