Ruga de mama
In urma cu cateva zile s-au implinit sapte ani de cand mama mea a plecat pe drumul vesniciei. Aceasta trista aniversare mi-a trezit amintiri si-am deschis cartea vietii mele la o intamplare ce m-a marcat profund. Este o intamplare din copilarie.
Era in vara anului 1941. Familia mea, venita din Ardeal, era in refugiu intr-un oras la Dunare. Era o familie cu cinci copii, care incerca cu greu sa razbata prin hatisul greutatilor de zi cu zi. Imi amintesc o dupa-amiaza de august, cand impreuna cu sora mea, Elena, ma jucam in curtea casei unde locuiam. Deodata, in lumina calda a soarelui de august, am inceput sa simt strafulgerari taioase in crestetul capului. O fierbinteala neobisnuita incepea sa ma inunde. Lumina devenea tot mai tulbure in jurul meu si o stare de neputinta ma coplesea. Miscarile-mi deveneau tot mai stangace. Am strabatut curtea si am intrat in casa, asezandu-ma cu un ultim efort pe pat. In noaptea care a urmat, febra a crescut tot mai mult. O stare de rau pusese stapanire pe trupul meu. Mama, la inceput nelinistita, devenea tot mai speriata. Imi punea comprese. Le schimba tot mai des. Vedeam cum chipul ei se transfigurase. Spaima o inunda. In urma cu un an, o pierduse pe sora mea mai mica, Cornelia.
A doua zi, m-au dus la spital. Apoi sirul evenimentelor s-a derulat ciudat. Mintea mea era ca o pelicula de film deteriorata. Deliram si, cu toate astea, in scurtele clipe de luciditate, imi aparea imaginea mamei. Uneori, se suprapuneau imagini ale fratilor, ale celor in halate albe, medici si infirmiere, si totul intr-un carusel ce se invartea la nesfarsit. Blocata in suferinta, in ciuruiala acelor de seringi, in fata privirilor neputincioase, perdeaua inconstientei mi se ridica de pe ochi tot mai rar. Naufragiul meu parea fara intoarcere. A urmat o zi despre care mi s-a povestit mai tarziu. In trupul meu de copil de 6 ani, scurtcircuitul produs de meningita grava pe care o aveam nu mai lasase decat un licar palid de viata. Si atunci, doctorii au hotarat ca nu mai este nimic de facut. Suna ca o sentinta finala. M-au adus din nou acasa, de data asta pentru a muri.
Si totusi, in memoria mea aparea iarasi mama, care facea eforturi disperate pentru a ma salva, neacceptand sentinta medicilor. O vedeam ingenuncheata, cu ochii plansi, schimbandu-mi iar compresele. Privirea ei ucigatoare se indrepta spre icoana de deasupra patului ca spre o stanca salvatoare. Auzeam cuvintele ei fierbinti, imploratoare, catre Puterea Celui Prea Inalt. Cerea cu disperare leacul indurarii pentru sufletul meu ce palpaia precum flacara lumanarii. Si atunci s-a ridicat - dar eu nu stiam -, ca apoi sa revina cu fratii si surorile mele, pentru a ingenunchea din nou langa patul meu. Se rugau impreuna. Ancora sperantei mama si-o pusese in glasurile nevinovate ale fratilor mei. Erau fiinte cu inima curata, pe care Dumnezeu le va asculta. Pentru mine, ei devenisera niste ingeri ce repetau dupa mama: "Doamne, Doamne, Ceresc Tata, noi pe Tine Te rugam/, Apara-ne surioara/ Si adu-o printre noi". Apoi, mama murmura singura cuvinte catre icoana: "Dumnezeule, nu te departa de noi! Pleaca-ti urechea spre noi, in Tine ne incredem, in Tine ne sprijinim, caci Tu esti mare si faci minuni". A trecut o noapte si inca o noapte. Dar cine mai stia cate au trecut? Fratii adormisera, dar mama, cu cearcane adanci, doborata de oboseala si durere, continua cu lacrimi amare sa se roage pentru mine. Si raspunsul a venit. Intr-o seara, febra a inceput sa-mi scada, mintea mi se limpezea si incepeam sa privesc curioasa in jur. Mama pregatea cina. Prin usa intredeschisa a camerei vedeam cum aseaza farfuriile pe masa din bucatarie. Incaperea parea luminata puternic, pentru mine, care ma-ntorceam din intunericul bolii. Ii vedeam cum se aseaza la masa si mananca. Erau cu totii: fratii, surorile, mama si tata. Apoi liniste din nou si mama langa patul meu. Se intampla ceva. Parea de necrezut, dar cineva infaptuia un miracol pentru noi. M-am trezit si am simtit ca mi-e foame. De mult nu mai simtisem asa ceva. Am facut eforturi disperate sa ma ridic din pat. Cu greu am reusit, tinandu-ma de pereti si mobile. Eram o umbra. Am ajuns la masa din bucatarie, dar pe masa nu erau decat niste mamaliga si-ntr-un vas mai mic niste usturoi. Si totusi, ce bune erau!
Deodata, mama s-a trezit, nestiind cine umbla in miez de noapte prin bucatarie. Fara sa bage de seama ca patul meu era gol, l-a chemat pe tata sa vada ce se petrece. Au ramas incremeniti. O jalnica umbra de copil blond, imbracat in camasa de noapte, manca hulpav catei de usturoi si firimituri de mamaliga. Tata si-a revenit mai repede din surpriza si m-a intrebat: "Mai traiesti, Maria? N-ai murit, Maria?". I-am raspuns: "Nu, tata!".
A doua zi, totul incepea sa reintre in normal. Vecine curioase veneau si-si dadeau cu parerea despre faptul ca mai eram in viata. E adevarat, mi-am pierdut de atunci simtul mirosului si am si alte mici neajunsuri. Dar ce importanta au toate astea, cand esti viu, dupa ce fusesesi tarat pe treptele mortii?
Dumnezeu in marea lui marinimie a ascultat glasurile celor ce ma iubeau, glasul mamei si al fratilor mei. Nu incape nici o indoiala: rugaciunea rostita din suflet poate invinge boala si poate face miracole.
Bursuc Maria - str. Mehedinti nr. 47-49, bl. C11, sc. 2, ap. 114, Cluj-Napoca
Bisericuta din sufletul meu
Am 64 de ani si vreau sa povestesc o minune petrecuta cu mine in urma unui accident care mi-a marcat dureros viata pentru totdeauna. In anii dominati de tirania spirituala, ne-am salvat ca fiinte umane doar prin bisericuta purtata cu discretie in sufletul nostru. De multe ori am fost nevoiti ca, formal, sa negam, si mesajul credintei, si existenta divinitatii. Prin aceste negatii am trecut si eu, pana la greaua incercare suferita in anul 1984, poate tocmai ca pedeapsa pentru ca, de multe ori, am negat existenta lui Dumnezeu in fata elevilor, ca profesor.
La varsta de 47 de ani, in urma unui greu accident, am ramas cu coloana vertebrala distrusa si cu o proteza totala de sold. Am trecut prin niste operatii cumplite, care m-au dus pana la moarte clinica. Groaznic de greu, pentru o femeie condamnata sa umble de atunci inainte numai cu baston, condamnata pentru toata viata la infirmitate. Dar credinta pe care o purtam tot timpul in bisericuta din sufletul meu m-a ajutat. Am inceput s-o exteriorizez, mergand la biserica si sperand ca Dumnezeu ma va ierta si voi putea merge din nou fara baston.
Intr-o duminica, dupa zece ani de chin, m-am dus, ca de obicei, la slujba. In momentul cand parintele a iesit cu Sfintele Daruri din altar, eu, neputand ingenunchea, m-am aplecat si m-a atins cu Sfintele Daruri pe crestet. In clipa aceea, cu mine s-a intamplat o minune! Am simtit cum un val imens de caldura se vrea eliberat din corpul meu, obligandu-ma sa deschid larg gura, pentru a expulza acel aer care ma ardea ca o flacara. Si asta nu e tot! Auzeam parca o voce spunandu-mi soptit: "Lasa bastonul! Nu mai ai nevoie de el". Acel indemn soptit s-a repetat de trei ori, determinandu-ma sa ridic bastonul de pe podeaua bisericii si sa-mi dau seama ca pot sa stau in picioare si fara el. Nu-mi venea sa cred! Apoi, am prins curaj si am inceput sa pasesc singura, fara sprijin, si asa am ajuns pana acasa, fara sa pun macar o data bastonul in pamant. Si asa merg si acum, dupa cinci ani de la acea intamplare miraculoasa.
In final, reafirm si eu adevarul ca toate rugamintile adresate lui Dumnezeu sunt, mai tarziu sau mai repede, implinite, dar si indemnul de a ne apropia de Biserica, de a participa cu respect si evlavie, la tot ritualul bisericesc.
Olimpia Dinca - str. Nanterre, bl. C3, sc. 1, ap. 20, Craiova, jud. Dolj
(Icoana de pe Muntele Athos)
Ne scriu cititorii
Inviere la Casieni
Hristos a Inviat! Mare bucurie am avut impreuna cu sotul meu si cu fratii si surorile de credinta cand, urmarind numar de numar "Formula As", am gasit, la pagina de "Spiritualitate", articolul cu Manastirea "Ioan Casian" din Dobrogea. L-am sunat pe parintele staret Iustin Petre, care se afla intamplator in Constanta, a coborat din masina la primul chiosc de ziare si a cumparat revista. Si de atunci, binecuvantarile bunului Dumnezeu si ale Sf. Ioan Casian s-au revarsat peste manastire si peste toti fratii de acolo. Lume buna, dar si saraca, din toata tara si din afara hotarelor ei, citind articolul, au dat telefoane, au trimis ajutoare si au intrebat cum pot ajunge acolo. Va multumesc ca ati schimbat spre bine mersul lucrurilor! De la publicarea reportajului in revista, mult curaj au calugarii, care credeau ca nu mai ies la lumina din pustiul acela al Dobrogei. De hramul manastirii au venit o multime de oameni, de parca rasareau din pamant, din toate partile dealului. Fiecare a adus ce a putut, dar destul ca sa fie un hram ca la marile manastiri. S-au facut slujbe, si in pestera, si in manastire. Apoi s-au adunat toti si s-au bucurat si trupeste, cu mancaruri de post deosebite. Totul a fost pregatit dinainte, cu fete de masa albe, cu vase curate si frumoase, cu tot ce trebuie. Au venit si ierarhii bisericii, care au aflat ce s-a intamplat in pustiul acela. Totul s-a facut repede si din "nimic". A fost ca o minune...
De Sfintele Pasti, 50 de crestini, in frunte cu preotii, au coborat noaptea, cu faclii, la pestera. Pana la 4.30 dimineata s-a cantat cu bucurie, in cadrul Sfintei Liturghii, "Hristos a inviat!". Totul a fost ca la inceputul veacurilor, cand toti crestinii se rugau in crapaturile pamantului, in pesteri si catacombe. Dimineata, pana nu se luminase, ne-am intors la paraclis, cu faclii si cantari de lauda. Am ciocnit cate un ou cu parintele si am plecat cu Dumnezeu Cel inviat din morti in suflete...
Dragi conducatori si redactori ai revistei "Formula As", stimati reporteri Sorin Preda si Petre Cojocariu, va multumim pentru efortul depus, pentru dragostea dvs. fata de Dumnezeu, pentru cuvintele de mangaiere pe care le-ati scris. Atotputernicul Parinte Ceresc sa va aiba in paza si rugaciunile parintelui staret Iustin sa va insoteasca in toate incercarile.
Doamne ajuta!
Dumitra impreuna cu familia ei