- Rosia Montana nu este prima zona victimizata a Muntilor Apuseni; prima parte din trupul tarii amenintata cu moartea, de un proiect lacom si nebunesc. Tragedia a inceput pe vremea lui Ceausescu, prin exploatarea de cupru de la Rosia Poeni. Ceausescu a murit, dar urmarile proiectului sau diabolic continua sa faca ravagii si azi. Dar catastrofa ecologica de la Geamana e doar o gluma, in comparatie cu amenintarea cianurilor de la Rosia Montana. Crimele de mediu fac din Romania o tara apocaliptica -
N-am vazut niciodata nimic mai teribil decat acest peisaj al unei apocalipse a otravii care inghite totul: ierburile, copacii, piatra, padurea, casele si oamenii. Sunt undeva sus, deasupra unei vai, iar acolo, jos, se afla lacul cel violet, cel mocirlos, cel rosiatic. Din satul care a fost acoperit aproape cu totul mai exista numai cateva case care au fost asezate de destin mai deasupra. Si mai exista biserica. In Apuseni, bisericile sunt asezate pe dealuri, deasupra caselor, poate pentru ca oamenii sa le poata privi si sa se poata imbarbata la vederea lor. Si biserica asta a fost asezata pe un deal, numai ca - Dumnezeule - acum dealul s-a transformat intr-o insula inconjurata in intregime de noroaiele toxice ale lacului, o parte din cimitir a fost deja acoperita, si de-aici, de sus, pot vedea ca nu mai sunt decat cativa metri pana la zidul bisericii. Curand, noroaiele acelea clocotitoare o vor impresura cu totul, ii vor cuprinde mai intai partea de rasarit, altarul, apoi vor creste, si in cele din urma vor patrunde inauntru. Sub biserica, in vale, unde acum noroiul are vreo 40 de metri adancime, acolo a fost satul Geamana, din care se mai vede ici si colo cate un acoperis, cate un stalp de telegraf. In capatul dinspre miazanoapte al lacului mai sunt cateva case in care locuiesc oameni. Ultimii cetateni nefericiti ai acestui fost paradis prabusit in infern. Cobor pe un drum care se zvarcoleste printre noroaie si bolovani enormi. Din dreapta si din stanga mea, niste tevi ca niste guri de balaur scuipa in lac materia aceea urat mirositoare, noroiul acela albicios care face ca mocirla sa creasca. Mai sunt si case aflate in stapanirea duhului pustiei, inconjurate de ceea ce candva au fost livezi si gradini, numai ca acum aceste livezi s-au transformat in haite incremenite de copaci bolnavi, uscati, contorsionati, aplecati peste parasitele ziduri ca si cum ar vrea sa le apere, sa le protejeze de un pericol nevazut. Dealurile sunt insemnate cu sure stravechi, din care a disparut chiar si amintirea animalelor, sure acoperite cu paie, al caror loc ar trebui sa fie la Muzeul Taranului Roman. Sus, pe culmi, inca se mai afla copaci inverziti, numai ca pe masura ce ma apropii de lac, vad mai bine teribila culoare a acestui taram al mortii, caci acolo, jos de tot, padurea a fost cuprinsa si sufocata de otrava.
Capatul lacului este cu totul violet. Doua paraiase rosii ca focul se scurg in el, si acolo s-a format o imensa pata ca sangele. Intre paraiase sunt case vechi, din lemn, si pe cosurile lor iese fum. Sunt cateva animale acolo, vacute cu aer ratacit, si vad oameni care umbla prin gradinile lor paraginite. Norii sunt incremeniti pe cer. Nici un zgomot, nici un muget, nici un strigat, nici o pala de vant. Doar susurul rosu al apei intre aceste dealuri ale sfarsitului de lume. Si atunci vad ceea ce nu observasem. In capatul celalalt al vaii, un munte alb, de steril, prabusindu-se incet peste sat. Inteleg dintr-o data ca ceea ce a mai ramas din fosta asezare moteasca, aceste biete casute ramase pe dinafara lumii, sunt prinse intr-un cleste de dimensiuni cosmice. De sus vine muntele de steril. De jos creste lacul cel otravit. De jur imprejur sunt dealuri ca spinarile unor dinozauri morti. Si oamenii sunt aici, in mijloc, singuri, prizonieri fara scapare.
Apa ca sangele
"Mai intai or murit visinii, apoi ciresii, pentru ca astia sunt cei mai gingasi dintre toti pomii, si vezi bine, ei or samtit de la bun inceput otrava care pe-atuncea era numai pa sub pamant. Venea ase, pa sub dealul Jgheabului si pa sub Haragus, si ast lucru sa petrecea pe la 1978. Mult n-o trecut s-am vazut cum halda sa facea tat mai larga, si-ntr-o zi, inainte de Santamarie, numai ce-o inceput sa sa strace apele, si paraul Cuibarului s-o facut rosu ca sanjele. Bine nu ne-o fost, ca apa, uite-o colea, trecea pe langa casile noastre si pe langa grajd, si vitele beau de-acolo. Pe urma s-o-nrosat paraul Steregoii, care izvoraste de sub Sagau, s-atuncea vitele n-or mai avut apa de beut, numa din fantane. Orisice suflet s-apropie de apele cestea dus ii numaidecat, c-asa otrava vanjoasa se afla intr-insa, ca daca pui o lopata in apa, intr-un ceas ii topita."
Pruni batrani si ciudati isi apleaca crengile deasupra unchesului caruia toata lumea ii spune Bunul. Deasupra noastra e un valmasag straniu de ramuri salbatice. Ici-colo, prunii cei batrani au facut muguri. In dreapta si in stanga noastra curg cele doua ape otravite, caci gospodaria Bunului se afla pusa intre ele, ca un fel de insula. O anvelopa uriasa de la vreun utilaj, taiata pe din doua, serveste drept jgheab de apa pentru animale. Batranul are o cautatura dura si ochii taiati sub frunte ca in stanca. Numai ca vocea ii tremura atunci cand povesteste cum a inceput apocalipsa de la Geamana, mainile aspre i se framanta. Stam in mijlocul gradinii sale, pe bancute de lemn, sub prunii contorsionati, si vorbele suna spart, in gol. "Pe urma", zice, "o venit ordinul de expropriere de pe pamantul nost, numa ca nu ni l-o luat pe tat, ca ne ramasese multe hectare, si noi nu ne-om indurat sa lasam aice pamantul si lighioaiele noastre si sa ne ducem in lume. Unde era noi sa ne ducem, cum era sa lasam noi aice ce ramasese al nost? S-apoi, om ramas sa videm cum paraiele otravite urcau pe casile de jos din sat. Om vazut cum o crescut lacul, cum sa varsa mazga ceia peste stradutele noastre si videam cum sa duce la fund gospodarie dupa gospodarie, cum sa duce la fund magazinul si crasma si locul pe unde noi meream cu carale, inainte. Toate s-or dus si, uite, acuma numa ca n-o intrat mazga in besearica. Si spun: apoi ce-i daca n-o intrat anul asta, c-o intra la anul, si daca n-o intra nici la anul, apoi tat scapata nu-i, ca vine sterilul s-o astupa. Merg colo, la zidurile fara icoane, si ma rog de tati sfintii, da mai ales de Mihaila si Gavril, c-a lor ii besearica dupa hram, sa nu lase otravile sa intre, sa nu lase clopotele sa le mance mazga, c-apoi cand besearica o disparea, si noi toti om fi dusi de pa lume, cu aste din urma casi cu tot, si satul numa atunce o fi mort. Stai numa sa-t arat." Si mosul se duce val vartej in casa lui de lemn sa aduca ceva.
Eu raman afara si langa mine sta tanti Valeria, nevasta lui Neculai Prata, zis Bunul. Si tanti Valeria nu poate zice nimic, numai sta cu ochii in gol. Poate ca e undeva, in trecut, acum 20 de ani, cand satul exista inca si ei nu erau aici, singuri. Apoi mai apare de undeva, de dincolo de paraul Steregoii cel otravit, tanti Lina, pe numele ei adevarat, Elena Cabulea. Tanti Lina este cuscra Bunelului. Copiii lor s-au insurat demult si au plecat la oras. Tace. "Ti-e urat, tanti Lina?", intreb. Ea clipeste din ochi si surade intr-un fel anume, misterios. "Nu mi-i urat", zice. "La vadana batrana, cu omul plecat sub glie de fo cincisprezece ani, nu-i mai este nici urat, nici frica, nici frig nu-i mai este. Patru luni om stat sub iarna si sub omaturi, de n-am vazut picior de om strain, si tat urat nu mi-o fost, ca am de ce-mi aduce aminte, cum or fost tate celea la locul lor. Cel mai bogat sat era satul nost, de-i spunea Baraganul Lupsii, si din tate nimic n-o ramas, nici vite, nici oameni, nici casi. Acuma numar de pe deal, de unde stau, pasii de la besearica si zic: la o suta de pasi pe lac spre rasarit era casa lui Moise al nost. La doua sute de pasi era casa lui Trif, unde ne jucam cand eram copile..."
Bunu Neculai apare din casa cu o punga de plastic din care scoate tot felul de hartii, un caiet studentesc ingalbenit de vreme, formulare vechi de la loto si altele asemenea. Si dintre toate, alege caietul studentesc. Il deschide la sfarsit si zice: "Uite, ca sa intelegi, domnule draga. Asta era satul nost, Geamana noastra dusa pentru totdeauna".
Scrisa de mana, cu litere chinuite, in fata mea se afla un fel de cronica a distrugerii, un fel de memorial a tot ceea ce s-a petrecut pe vaile dimprejur. Batranul a desenat un fel de harta, pe care sunt consemnate locurile unde au fost satele, catunele, pentru ca nu numai Geamana a fost stearsa de pe fata pamantului, nu numai biserica lor priveste cu gavanele ochilor din turla catre cer. "Is mai multe", zice, "uite, vezi, aici e dealul Ghimarei, pa care este besearica noasta si care e acum inconjurat de apele otravite, aici e apa Sesii, aici e besearica din Vinta, care si ea sta sa moara in mazga ceia, si uite, domnule draga, aicea o fost satul Barzan, din care mai is numa 10 casi, aice o fost satul Sasa, mandru tare, si n-or mai ramas decat 4 casi, din Tri-festi, vezi colea cu verde, mai sunt 5 casi. Pa valea Holhorii mai sunt 9 casi, iar in Holobani, 4 casi. Intelegi acuma, domnule draga, ce-or facut cu noi?"
Tacere. Toate aceste sate au fost pe vaile dimprejur si lacul le-a asfixiat, le-a rapus. Oamenii au murit sau au plecat. Batranul are acolo, in cronica lui ingalbenita, numele tuturor oamenilor care au plecat, cu data, chiar si cu ora cand au parasit cutare sat sau altul. Tanti Lina tace si ea, cu ochii in lacrimi, cand Neculai citeste cu voce tare numele acelor oameni pe care eu nu-i voi intalni niciodata. "Familia Tamas cu copiii, plecati in august 1981, familia Trif, familia Raiu, familia Halhorca... dusi." Femeile asculta incremenite vorbele batranului care tuna vorbind pe sub pruni, ca un tribun furios. Biserica se oglindeste in apele violete ale lacului. "Satele astea nu mai exista pe harta, intelegi, numa ca mai sunt oameni in ele, ca si noi. Unde stam noi, daca satul nost nu mai exista? De unde suntem noi, daca nu de nicairi? Asta-i", zice, "noi suntem de nicairi, oameni de nicairi. Suntem, da nu suntem! Asta-i!" Si inchide caietul.
Supravietuitorii
Lumea acestor oameni s-a prabusit. Pentru ei, disparitia catunelor de pe dealurile dimprejur a fost un cataclism de proportii cosmice, un vartej care a maturat totul in cale. Lucrurile pe care ei le credeau eterne, cum ar fi muntii sau apele, s-au miscat din loc. Ii privesc cum stau la masa de lemn de sub pruni, cu mainile lor de tarani framantandu-se, cu priviri alergand de colo colo, ca si cum ar cauta un reper, un lucru care sa ramana asa pentru totdeauna. Daca pana si biserica lui Dumnezeu si a sfintilor poate fi scufundata, daramata, ucisa si otravita, atunci inseamna ca nimic nu mai e sigur, ca oamenii nu sunt decat frunze calatoare, ca sunt un nimic. Asta gandesc ei aici, adunati in gradina batranului, asta nu indraznesc ei sa-mi spuna in fata. Ca nu mai cred in nimic. Locuiesc in case care nu mai sunt ale lor, care au fost expropriate, care nu mai figureaza pe nici un plan al nici unei primarii. De 20 de ani asteapta sa se intample ceva. Fie ca sterilul sa-i inghita venind la vale, fie ca apele violete sa creasca. Atunci vor lua vacutele si ce vor apuca si vor pleca in bejenie.
Tanti Valeria a pus pe masa niste branza de la vacile lor si o tuica din prunii acestia care se lupta sa supravietuiasca. "Avem noroc totusi, pentru ca apa din fantane se mai poate bea si pentru ca suntem mai sus decat lacul", spune batranul. "Vara, deasupra lacului se radica de la fierbintala, ase, un fel de abur gros ca fumul, care pluteste deasupra, care acopera besearica si apoi se scurge la vale, ca o apa tulbure. De la aburul cela sa usca tat copacul si nu-i fructa sa mai poata fi mancata, iara daca vita respira acolo, apoi numaidecat cade bolunda la pamant si-i gata."
De la casa lui Neculai Prata si pana la muntele de steril care matura totul in cale si care inainteaza in fiecare an sunt cateva sute de metri. Pana la lacul otravit, iarasi cateva sute de metri. Cercul se strange. In vechiul caiet studentesc al batranului luptator am gasit cateva poezii scrise de el. In toate este vorba despre ceea ce s-a dus. O colosala nostalgie, un teribil sentiment de rupere, de pierdere irecuperabila se afla acolo, printre randurile sale scrise stangaci. El povesteste despre cele 24 de drumuri pe care le-a facut la Bucuresti cautandu-si dreptatea - "caci statul roman ne-o mintat si casile nu ne-or fost in veci platite". Povesteste despre audientele pe la ministri, despre memoriile nenumarate pe care le-a scris cum s-a priceput, despre scrisoarea pe care i-a scris-o reginei Angliei, pentru ca a auzit ca Anglia e tara in care dreptatea e cea mai veche din Europa, si din toate cele pe care el le spune, as putea sa trag concluzia ca batranul este un luptator neinfricat, dur, rigid, incasabil ca otelul, care nu va renunta in veci, pentru ca daca el s-ar da batut, atunci toti s-ar da batuti. Batranul este un supravietuitor care pe dinafara arata piatra, dar pe dinauntru este inlacrimat. Ii privesc cum vorbesc intre ei, numai despre trecut, despre cum era satul, despre cum erau casele, despre cine vecinul cui era, si-mi dau seama ca sunt povesti pe care trebuie sa le fi spus de mii de ori in noptile lungi de iarna, cand din satul acesta crepuscular nu se poate iesi si nici intra. "Vai de mine", zice tanti Lina, "casa noastra parintasca era ase de frumoasa si de luminoasa, era din lemn tare de fag si avea un brau frumos den piatra si era acoperita cu sindrila, si cum ieseai, pe mana dreapta, parca vad s-acuma, erau puse lemnele la uscat, iara in tata duminica mergeau oamenii la besearica, drept prin fata casei, imbracati frumos, si curgeau de pe dealuri ca furnicile, iara besearica parca era mai mare ca acuma, mai nalta. Ori poate eram eu copila si mi se parea. Si de-acolo m-o luat pe mine Victor, omul meu, de s-o calatorit sub glie, Dumnezeu sa-l ierte, ca parca o trecut veacul, nu numai cativa anisori de cand toate s-or dus."
"S-acuma?", intreb. "S-acuma ce-i?", se burzuluieste batranul. "Acuma nimica. O venit caldura, pomii or face cata frunza or pute, noi om scoate apa la vite din fantane s-om face pita si tuica pana ne-o ingadui Dumnezeu. Hai mai bine, domnule draga, sa-t arat cuptorul de pita si valvoana den parau, unde pescuiam eu pastravi, pan sa vie otrava de sub halda."
Pe cand imi arata cuptorul de pita, il intreb pe batran de acele sute de bonuri de loto, pe care le-am vazut. Daca ar castiga maine, ce-ar face cu banii? Ar pleca, nu-i asa? Se opreste. Glasul ii tremura. "Am jurat in fata Domnului c-as lua besearica cu mine si pa toti care mai sunt in sat si-as face Geamana din nou, in loc curat, pa care-l visez si noaptea. Ar fi la fel ca aicea, numa ca ar fi de la-nceput."
Plecand, le-am facut cu mana de sus. Mi s-a parut ca oamenii, vitele si copacii se strangeau unii intr-altii infricosati. Fiinte vii, pipaindu-se unele pe altele, in fata mortii.
Vedere prin ochiul unei turle
Merg pe Ghimara, dealul bisericii celei mandre, care in alte vremuri priveghea satul din inalturi, si descopar ca Ghimara s-a transformat intr-o peninsula, ca tufisuri salbatice au napadit cimitirul, ca crucile de piatra sunt inclinate si parasite in umbra bisericii. Sfintii Mihail si Gavril au plecat, si-au luat mana de pe aceasta biserica a pustiei si a mortii. Si cu toate acestea, biata biserica se tine inca dreapta, iar turla solida se infige curajoasa in ceruri. O inconjur prin hatisuri salbatice de arbori uscati, ale caror crengi sunt mii de degete agatandu-se de ziduri si, dintr-o data, sunt pe malul lacului. Cum se poate descrie intinderea de noroi alburiu-galben-rosiatic, ce in lumina asfintitului pare de gheata? Cum se poate povesti felul teribil in care aceste mocirle fumegande cuprind mormintele, unul dupa celalalt, cum se poate povesti felul in care bradul urias de pe mormantul preotului Ioan Dandea, mort in 1918, se inclina ingrozit in fata valului de otrava care il va ucide? Maracinisul pare ca urla, catarandu-se pe trupul de piatra al acestei biserici nefericite, ca si cum aceasta ar putea fi o salvare. Sute, mii de copaci uscati sunt deja impresurati, ziditi in mazga otravitoare. Privesc biserica la marginea noroiului, si biserica se subtiaza inspre acoperis, se inclina ca si cum ar vrea sa fuga, sa scape, sa se smulga din trupul de pamant al dealului. Numar pasii pe care mocirla ii mai are de strabatut pana la zidul altarului. Mai sunt 8. Anul viitor, biserica aceasta se va transforma intr-o turla plutitoare deasupra lacului cu otrava, dupa ce mormantul preotului Dandea va fi deja inghitit si dupa ce mocirlele vor fi intrat deja, groase, in altar.
Urc in turla apoi, pe scarita ingusta din lemn, sus, in cuibul de cuci al clopotelor, si acolo deschid un oblon. Clopotele abandonate tremura de speranta unei ultime vibratii, prin ochiul de lemn al turnului nu se vede decat intinderea dezolanta. Nici o pasare, nici o soapta, doar tacere. Si atunci, am pus mana pe funia unuia dintre clopote si am tras. Ca un fel de adio. Ca un ultim strigat de deznadejde inaltat catre cer.
"Dumneata ai tras clopotul, vasazica", avea sa ma intrebe zece minute mai tarziu o batrana cu o sapa in spate, cu buze subtiri, cu cautatura imobila. Tanti Sava, pe care o mai cheama si Giurgiu dupa sotul care nu mai e, merge catre casa pe drumul distrus de pe marginea lacului. Si casa ei este aceea din buza muntelui de steril. "Da, asa-i", zice, "ne-inghite sterilul, numai ca eu sunt pregatita de 20 de ani. Pun, ase, niste bote in glie, ca sa vad mai bine cum marge muntele catra casi, s-apoi cand o hi la un pas-doi, atunce m-oi muta la grajd, langa vitelusa, si cand o vini si la grajd, atunce m-oi muta pe lumea cealalta." Vorbeste ca si cum nu despre ea ar fi vorba, cu un fel de detasare ciudata, ca si cum ea ar fi doar un mesager care trebuie sa vesteasca moartea. Am vazut eu, oare, botele infipte langa biserica, botele de alun? Nu? Apoi sa stiu ca tot ea le-a pus, ca sa stie cat a mai urcat mazga cea mare, cat s-a mai apropiat de biserica. Cand o fi sa intre in ea, Sava, cat o vad eu de batrana, o sa vina si o sa blesteme din toate puterile, din toti rarunchii, pe aceia care au omorat-o. "Nu-i vorba aice de omorat un om, nice de o suta, ba-i vorba de omorat poate o mie, cati s-or botezat si s-or cununat in besearica, si de omorat toata suflarea si toata frunza, de n-a ramane decat arsura, iara la urma, de omorat besearica." Dar ea, Sava, de unde vine ea cu sapa asta in spate si cum traieste ea singura la umbra muntelui de steril? Cum poate ea sa doarma, sa manance acolo? E singura? Ii e urat sau...? Tanti Sava merge cu capul in pamant, cu pasi apasati, cu broboada aurie pe cap, mereu absenta, cu gandul in alte lumi. "Apoi, am niste cartofiori colea, langa otrava, ca a mai ramas o bucatusa de glie din ce-o fost. Si nu-s sangura, ca-s cu vitalusele si cu bunul Dumniezau. Am s-o fatuca, da am dat-o dupa barbat paste deal, la Rosia Montana, am zas sa scape de la otravi si de la zgure, c-aice zale multe n-om mai ave. Numa ca de-acuma umbla vorba ca s-acolo a hi prapad mai mare ca pe la noi, s-atunce ce-or face, ca copiii is slabi, nu-s oteliti ca asti batrani?"
Am vazut casa batranei Sava cea curajoasa, care va fi acoperita de steril, aratand ca dupa un razboi atomic. Zeci de unelte abandonate, chiar si un plug ruginit, punctau acea gospodarie a dezolarii, care in timpurile bune era infloritoare. Ea, Sava Giurgiu, nu se teme de nimic, pentru ca nu mai are ce pierde. Am vazut vacutele si betele de alun care marcau inaintarea inexorabila a muntelui de steril, am vazut copacii ridicati in aer, cu tot cu pamant, de muntele acesta inaintand ca un buldozer colosal, si ea, Sava, mi-a aratat cum casuta ei se va ridica si ea in aer, cu incetul, odata cu glia de dedesubt, si cum apoi se va prabusi. A calculat. Craciunul n-o va mai prinde in casa.
Am urcat mai departe, printre superbe case stravechi, condamnate si ele la moarte, tot mai sus, printre fete imobile de tarani ai Apusenilor, asteptandu-si sfarsitul sprijiniti in toiege, printre pruni contorsionati, uscati, cuprinsi de boli nestiute, cotropiti de liane stranii, de licheni de dimensiuni colosale. Am trecut prin acest paradis condamnat, printre aceste ultime ramasite ale satului Geamana, gandind ca fiecare lucru, fiecare gest al unui om ar trebui filmat, scris, urlat, batut in cuie pe usile bisericilor, ca un fel de avertisment asupra nebuniei acelora care nu ridica mana asupra unui singur om, asa cum spunea tanti Sava, ci asupra unei tari, asupra unei creatii intregi. Am intrat tulbure in salasuri din lemn facute acum 200 de ani, acoperite cu paie, parasite pentru totdeauna de suflarea de om si de animal, si am vazut amprentele plecarilor grabite, am vazut semnele panicii acelora care s-au refugiat din fata muntilor dislocati, am trecut prin usile acelor trupuri de case fara de suflet, parasite, abandonate, cu usile scartaind a moarte si pribegie.
In cele din urma, am fost sus de tot, acolo unde cu adevarat se petrece marea scormonire a pamantului, am traversat rana colosala pe care oamenii au facut-o in carnea acestor munti, m-am plimbat printre monstrii mecanici ai exploatarii de la Rosia Poeni si am privit inapoi, in jos, catre resturile acelui sat nefericit, sters de pe harta, ucis. Pentru oamenii acestia nu mai exista nici o speranta. Totul s-a terminat, pentru totdeauna. Naturii ii vor trebui sute de ani sa repare ceea ce a fost distrus.
Dincolo de deal, la cativa kilometri, o noua tragedie este pe cale sa inceapa, de o suta de ori, de o mie de ori mai mare. Cosmarul care s-a hranit din uciderea blestematului sat Geamana s-a mutat peste deal, la Rosia Montana.
(Fotografiile autorului)