La 50 de ani, Alexandru Andries nu vrea sa vorbeasca despre varsta. Cat despre cariera, dupa 30 de ani de muzica si succes, abia daca-si aminteste cum s-a intamplat de a debutat. Iar la 20 de ani de cand a lansat primul sau album, nu mai stie exact de ce l-a inregistrat. Anul nasterii (1954) nu l-a hotarat el, fireste, ci Cel de Sus si parintii sai, traitori la vremea aceea in Brasov (pe atunci, "Orasul Stalin"). Nici asupra celorlalte sume rotunde de ani n-a decis (debut solistic - 1974, la Club A, debut discografic - 1984, la Electrecord, cu Lp-ul Interioare), caci toate cele ce tin de muzica nu le-a facut din convingere (pasiunea de baza a vietii sale este arhitectura), ci pentru ca l-au batut prietenii la cap. O alta suma, nu rotunda, dar impresionanta, este cea a concertelor sale (socotite, cu mare atentie, de managerul si prietenul sau, Aurel Mitran), intre anii 1974 si 2003: 3159! Un puhoi de evenimente si amintiri, printre care distinsul muzician si profesor a acceptat, de dragul cititorilor nostri, sa faca o scurta excursie.
"Nu am compus cantece din dorinta de a ajunge in top"
"Am aflat de la oameni rai ca anul acesta implinesc 50 de ani (eu nu prea ma uit in buletin). Si toata lumea (managerul meu si prietenii) a fost de parere ca trebuie sa sarbatorim. Si cum deja traditionalul meu concert de Sf. Nicolae ar fi picat fix in timpul campaniei electorale, aniversarea a trebuit sa aiba o data separata: pe 4 octombrie, la 19.30, la Sala Palatului. Am tinut sa anunt asta inca de-acum, pentru ca, in strainatate, spectacolele serioase sunt anuntate cu mult inainte, ca lumea sa fie tinuta la curent cu noutatile. Iar eu ma consider un tip serios si, spre norocul meu, am gasit si un sponsor serios, in persoana d-lui Dinu Patriciu (si el arhitect) si a companiei sale petroliere, asa ca nu ma tem de devalorizarea ajutorului sau in intervalul ramas pana la spectacol, pentru ca, stie toata lumea, daca se scumpeste benzina, atunci toate se scumpesc. Pe de alta parte, e un spectacol care nu cred ca va mai avea sansa sa se repete, pentru ca nu ma vad la 100 de ani tarandu-ma spre Sala Palatului, sa cant tot unui public de varsta a treia, pentru ca nu stiu daca tinerii de peste cincizeci de ani vor mai gasi amuzanta muzica mea. Stiu insa ca nu m-ar deranja daca maine Dj Vasile sau Dj Raoul, de exemplu, ar vrea sa-mi reorchestreze piesele in stil rap sau techno. Pentru ca piesele cu adevarat valoroase raman in constiinta publicului si sunt reluate sub alta haina ritmica, la moda in momentul respectiv, tocmai pentru a garanta succesul. Si in muzica internationala asistam la foarte multe reluari si constatam ca se compun foarte putine piese de nivelul celor dinainte. Reinventam intotdeauna forme noi pentru tiparele clasice. Sergiu Celibidache spunea pe buna dreptate ca viitorul muzicii este jazz-ul, pentru ca el este cea mai perfecta imbinare a formelor clasice cu improvizatia. Am invatat toate acestea pentru ca am avut norocul sa fac parte dintr-o generatie de mare valoare culturala si sa fiu inconjurat de oameni care m-au ajutat foarte mult si m-au incurajat in ceea ce am vrut sa fac si, in primul rand, ii amintesc aici pe parintii mei. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung sa cant pe scena sau ca o sa scot discuri. Nu m-am gandit ca mi-as putea face o meserie din asta si, probabil, in asta a si constat secretul reusitei mele: nu am facut niciodata cantece din dorinta de a ajunge in top sau de a impresiona pe cineva."
"Experimentul este motorul unui artist"
"Eram in anul intai de facultate, eu cantam numai acasa, iar la Club A cantau, in 1974, marile vedete ale folk-ului, pop-ului si rock-ului studentesc, si tot acolo vedeam filme straine care nu intrau in circuitul cinematografic, ci erau "imprumutate" de la ambasadele tarilor occidentale. Asa ca mereu era clubul plin, iar cand m-au chemat directorii de atunci ai clubului si m-au impins de la spate prietenii si colegii, nu am avut defel emotii, desi era prima oara cand cantam in public. Chiar am inventat un mini-spectacol, in care il parodiam pe Mircea Florian si "ceata lui de melopoi", atunci la moda. Ne-am distrat cu totii teribil, si noi, si spectatorii. El, publicul de atunci, a fost de vina ca eu m-am apucat sa cant. Si pentru ca Abba tocmai lansase Waterloo, cu care erau in mare voga, am compus si eu La Rovine, considerand ca avem si noi, romanii, un Waterloo al nostru. Imi mai amintesc unul din primele mele spectacole, facut in 1977, cu ocazia implinirii a 100 de ani de la Razboiul de Independenta si a 70 de ani de la Rascoala din 1907 (atunci am compus piesa E razboi, Ioane). In spectacol, apaream cu inca cativa colegi, imbracati in camesoaie de borangic si desculti, cu picioarele in niste ligheane cu apa, din care-i stropeam, simbolic, chipurile, pe cei aflati in primul rand si care erau, se-ntelege, capii de la partid si Utc: tovarasii Bortas si Copos (sunt si astazi "vedete"): nu prea le-a placut, ca nu ne-au mai chemat cu spectacolul acesta la "Cantarea Romaniei", li s-a parut cam indrazneata regia noastra. Apoi am ajuns sa cant in festivalurile de jazz (1979) si sa cunosc muzicieni foarte buni, care m-au ajutat sa ma dezvolt artistic. In 1984, cand aveam treizeci de ani, mi-a aparut primul disc: Interioare. Ascultandu-l acum, am avut o mare surpriza: este un album bine realizat, desi e mult mai direct, mai simplu si mult mai putin elaborat decat cele de dupa el. Muzica mea nu mai este aceeasi ca acum douazeci de ani. E si firesc: daca nu ar exista o schimbare, ar insemna ca anii au trecut pe langa mine degeaba. Experimentul este motorul unui artist si, chiar daca nu fac lucruri total opuse, caut mereu directii noi."
"Vrei sa te asculte publicul? Vorbeste cu el!"
"In perioada in care am inceput sa cant (in anul intai de facultate), pictam mult. Mi-am dorit sa fiu pictor, dar am trait un episod care m-a suparat foarte tare. O bursa pe care ar fi trebuit sa o iau eu a fost acordata odraslei unui personaj din partid. In plus, constatam ca la expozitii nu prea intra nimeni, dar toti colegii erau claie peste gramada cand era vorba de vreun concert. Si atunci, m-am gandit ca mai important este sa gasesti calea cea mai potrivita de comunicare. Asa am descoperit ca, in muzica noastra, textul era de cele mai multe ori un pretext pentru a face muzica. Nu puteam sa cant exclusiv jazz, pentru ca in acest gen de muzica textul e cel mai adesea anexa muzicii. La polul opus e folk-ul, ca muzica citadin-militanta. Aici, textul e cel mai important, iar muzica e o anexa a textului. Eu am incercat sa ma misc prin aceste zone. Stiu ca multa lume vine la concertele mele ca sa auda, in primul rand, de cine ma mai leg, la cine mai bat apropouri, si abia in al doilea rand sa asculte ce mai cant. Cred insa ca e normal sa existe un mesaj, sa existe o poveste in ceea ce spui. Daca m-as apuca acum sa creez o muzica ce ar respecta toate regulile compozitiei, dar care ar renunta la poveste, nu cred ca as avea mare priza la public. Asta, indiferent cat de buna ar fi muzica respectiva. Daca vrei sa te asculte publicul, vorbeste cu el. Iar pentru mine este important sa comunic cu cei care vin la concertele mele, cu cei care imi cumpara discurile."
In 4 octombrie, la ora 19.30, la Sala Palatului, Alexandru Andries va sarbatori impreuna cu publicul si cu invitatii sai trei aniversari: 50/ 30/ 20. Cu un sponsor ca Rompetrol si un organizator ca Aurel Mitran si fundatia sa, cu luminile si sunetul de la Stage Expert si, in sfarsit, dar nu in ultimul rand, cu un pret decent (200.000 - 300.000 lei) pentru bilete, puse in vanzare la Sala Palatului, la Librariile "Carturesti", la Magazinul "Muzica" - pentru Bucuresti si in toate capitalele de judet din tara, Alexandru Andries o va face... lata! Pentru ca "si-altadata" nu va mai fi prea curand! Poate, cum spuneam, la 100/ 80/ 70.