Dupa 30 de ani de America, scriitorul si profesorul Matei Calinescu revine in tara pentru a preda cursuri la Universitatea din Bucuresti, iar cartile sale sunt adevarate evenimente editoriale, mult comentate in presa culturala si cerute de cititori. In anii de absenta, numele sau era adesea invocat in lumea literara cu admiratie si caldura, dar abia acum, cunoscandu-l, am inteles de ce.
Paranteza cu scriitori
- Din cartea scrisa impreuna cu prietenul dvs., psihiatrul Ion Vianu, Amintiri in dialog, am aflat ca sunteti descendentul unor cunoscute familii - Vulcanescu, Bolintineanu, Burileanu - si ati apucat, copil fiind, viata normala a burgheziei instarite, in care lectura, muzica, limbile straine, frecventarea teatrului faceau parte din educatie.
Apoi, dupa instaurarea comunismului, au venit saracia, persecutia, teroarea. Cum v-a pus la incercare rasturnarea aceasta brutala de valori?
- In 1944, aveam zece ani, deci priveam totul din perspectiva unui copil. Schimbarile nu le-am resimtit imediat. Perioada cea mai sumbra a inceput prin 1947-1948, atunci am trecut intr-adevar prin mari dificultati. Dificultati materiale, dar si sociale, fiindca peste tot trebuia sa predau o autobiografie cu puncte precise: ce politica au facut parintii si bunicii, ce proprietati au avut s.a.m.d. Puteai sa te mai strecori mintind...
- Cu riscul de a fi prins si "demascat"...
- Da, dar fara asta era absolut cert ca nu vei putea fi primit la liceu sau la facultate. Iar pe la 16-18 ani, nu mai stiu exact, puteai fi trimis in armata in cadrul detasamentelor de munca, unde era cumplit. Deci merita sa risti si, uneori, mergea, pentru ca era mult haos in administratia comunista.
- Parintii discutau fata de copii deschis, despre ceea ce se petrecea?
- Da, discutau deschis si noi stiam foarte bine ceea ce se poate vorbi acasa si ce la scoala, ceea ce trebuie spus in anumite situatii, de pilda la sedintele de Utm ("Organizatia tineretului muncitor"), unde intrasem cu ghiotura... Pionier n-am apucat sa fiu, dar intrarea in Utm a fost aproape automata. Mai tarziu, am reusit sa evit intrarea in partid.
- Foarte importante pentru dvs. au fost prieteniile din adolescenta. Mai ales una v-a marcat in mod special prin tragismul ei, cea cu Miron Chiraleu, caruia i-ati dedicat Amintirile in dialog. Despre acest baiat scrieti ca era o persoana angelica. Si despre Nichita Stanescu cel din tinerete spuneti asta, si despre fiul dvs., Matthew. Toti trei au plecat din lumea aceasta. Credeti ca a fost un fel de predestinare ca viata sa va fie jalonata de fiinte angelice?
- Stiu eu? Poate ca a fost o eroare de perspectiva, de optica, dar asa i-am vazut eu pe acesti trei oameni, in perioade diferite ale vietii mele. Mironel Chiraleu era un baiat foarte frumos, blond, cu ochii intens albastri, de care se indragosteau toate fetele. Inca din timpul liceului era impotriva sistemului comunist, ca si familia lui. Avea un var detinut politic, Teohar Mihadas, care dupa ce a iesit din inchisoare a publicat volume de poezii, de memorii... Miron intrase intr-un grup care incerca sa raspandeasca manifeste anticomuniste, in 1953-54, dar prietenilor sai cei mai apropiati - Ion Vianu, eu, Dragos Vaida - care acum e profesor de matematica - nu ne-a spus nimic.
- Ca sa va protejeze?
- Probabil, nu-mi dau seama, dar fapt e ca n-am stiut nimic, si de aceea, un moment extraordinar de traumatic pentru mine a fost faptul ca ma aflam la el acasa, impreuna cu Marina Voinescu (devenita mai tarziu sotia poetului Leonid Dimov), in noaptea cand a fost arestat. Eram acolo, am asistat la perchezitie, ne-au obligat sa semnam ca am asistat si apoi l-au luat. De atunci, nu l-am mai vazut decat o data, la proces, si apoi am avut ecouri despre moartea lui. S-a sinucis in inchisoare, in circumstante ce raman obscure. Ipoteza mea e ca, din cauza rigorii lui etice, a refuzat sa devina colaborator al Securitatii, a fost amenintat cu prelungirea pedepsei, torturat psihic, si a preferat sa-si puna capat zilelor. A fost o mare lovitura pentru mine si pentru prietenii lui.
- La facultate si apoi, cand ati intrat corector la "Gazeta literara", in 1957, v-ati imprietenit cu un grup de tineri ce reprezinta azi nume importante ale literaturii romane din a doua jumatate a secolului al Xx-lea: Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Mircea Ivanescu, Petre Stoica... toti, poeti. Dvs. ati devenit, intr-un fel, liderul lor, teoreticianul, criticul lor...
- Nu eram lider. Eram prietenul lor. Discutam, citeam poezie impreuna, ne aratam ceea ce scriam, era o atmosfera efervescenta. Incercam sa public articole despre ei, sa-i sustin. La inceput am fost mai aproape de Nichita, mai apoi de Mircea Ivanescu.
- Pentru cei care nu stiu cum era atmosfera la sfarsitul anilor 50 si inceputul deceniului al saptelea, trebuie spus ca acest grup de tineri scriitori a avut un program curajos. Ce va propuneati de fapt si impotriva cui aveati de luptat?
- Aveam de luptat impotriva oficialitatii, impotriva cenzurii, impotriva unor activisti de la Uniunea Scriitorilor sau de la Universitate, care cereau o aplicare stricta a directivelor de partid. Noi am incercat sa promovam o poezie apolitica si un nou limbaj poetic... Eram liberi sa scriem, dar si partidul era liber sa selecteze ce sa se publice si ce sa fie interzis, scos din biblioteci sau anulat, ca si cand n-ar fi existat niciodata. Se zicea in antichitate ca nici Zeus nu poate schimba trecutul; partidul credea ca poate, fara sa-si dea seama ca el insusi nu era decat o paranteza (tragica si grotesca) in istoria tarii noastre.
- Cert e ca la inceputul anilor 70 ajunseserati cineva. Erati lector la Universitate, va aparusera 11 carti, aveati un statut in lumea literara, erati citit si admirat. Romanul-eseu Viata si opiniile lui Zacharias Lichter avusese doua editii, in 1969 si 1971, toata lumea voia sa-l citeasca, circula din mana in mana. Si totusi, ati luat decizia exilului in 1973...
- Cand am luat decizia exilului, motivul principal a fost sentimentul meu de oroare fata de penetratia masiva si umilitoare a Securitatii in viata cotidiana. Incercari de recrutare a mea au avut loc incepand din 1956, dar s-au intetit dupa 1970. N-am mai suportat presiunea morala exercitata acut din timp in timp, dar care, difuz, exista permanent. Fusesera si "tezele din iulie 1971", care marcau un nou inghet ideologic, eram pus in fata unei posibile sinucideri morale si intelectuale, si atunci m-am hotarat.
- Imi inchipui ca a fost o decizie cumplit de grea, dar s-a dovedit benefica, fiindca ati reusit sa faceti o cariera universitara stralucita in Sua. In conditiile de concurenta de acolo, inseamna ca ati fost cu adevarat competitiv...
- Ma rog... am reusit sa trec prin stadiile promovarii universitare - associated professor, full professor etc. Am ajuns la un moment dat seful Departamentului de literatura comparata de la Indiana University din Bloomington - o perioada proasta pentru mine, fiindca obligatiile administrative imi sunt profund antipatice.
Moartea lui Matthew
- Daca in incercarea de a va schimba complet viata, la 39 de ani, in plan profesional ati izbandit, numai dvs. stiti cu ce eforturi, existenta dvs. americana a stat sub semnul unei alte groaznice incercari. Dupa cum cititorii nostri stiu, caci am scris despre ea in paginile revistei, la Editura "Polirom" a aparut sub semnatura dvs. Portretul lui M, o carte despre fiul dvs. autist, pe care l-ati pierdut cu un an in urma. Mi-e si greu sa va intreb despre aceasta tragedie...
- De ce sa va fie greu? Am scris cartea sub socul mortii lui fulgeratoare, incercand sa-i reconstitui existenta asa cum am vazut-o eu, cum a vazut-o sotia mea, din ce am notat in jurnale pe care le-am tinut in diferite perioade. Am gasit insemnari despre el la diferite varste, le-am citit in lumina acestui soc care a fost moartea lui Matthew, si prin ele am incercat sa inteleg enigma intrupata de el. Si apoi, am vrut sa discut despre conditia lui M, despre felul lui de a fi, despre handicapul lui - pentru a fi de folos si altora, parintilor care au copii autisti, cu diferite grade de gravitate, dar cu o esenta comuna: problema comunicarii. Cei care sufera de sindromul Asperger sau de diferite alte tipuri de autism nu disting insemnele sociale, nu au aceasta intuitie pe care noi, oamenii normali, o avem in mod firesc: a gesturilor, a mimicii, a subintelesurilor, a gandurilor si intentiilor celorlalti. Baiatul meu, care suferea de sindromul Asperger, a trecut totusi prin scoala si a fost foarte iubit de profesorii lui de-a lungul anilor.
- Ce-l facea atat de iubit?
- Inocenta lui, caracterul angelic de care am vorbit, imposibilitatea lui de a minti si de a accepta minciuna. Asta m-a facut sa meditez foarte mult si din punct de vedere filosofic asupra comunicarii si asupra rolului pe care-l joaca diferitele tipuri de minciuni: minciuni politicoase, minciuni in numele secretului sau al duplicitatii, minciuni agresive, vatamatoare, ucigatoare, diabolice (caci, nu-i asa, diavolul e inventatorul minciunii). Minciuna sau falsificarea sunt de fapt trasaturi ale oricarui sistem de comunicare, nu se poate fara asta. M nu intelegea insa minciuna si nu putea minti. Asta a dus la o anumita inadaptare sociala. In schimb, in scoala era excelent la matematica...
- Fiindca opera cu abstractii!
- Da, lucra cu abstractii ce nu aveau un sens social. As putea spune ca el se refugia si se odihnea intre numere. De la o varsta incolo, incepuse sa accepte si situatiile sociale, in care se comporta cu o stangacie binevoitoare, surazatoare, care-l facea simpatic. Si apoi, el era iubit si fiindca era de o mare bunatate sufleteasca. Datorita deficientei de comunicare cu adultii, ii placeau foarte mult copiii, era dragut cu ei, ii proteja. Dar si colegii lui de serviciu - in ultima perioada lucra la Biblioteca Municipala din Bloomington - il iubeau...
- Asta mi se pare admirabil in Sua. La noi, un tanar cu handicap nu poate fi integrat printre persoane normale, e respins...
- Dupa parerea mea, toti - inclusiv cei cu handicapuri - trebuie ajutati sa-si atinga potentialul lor maxim. Daca potentialul maxim al cuiva este, de pilda, sa aranjeze dupa cote carti intr-o biblioteca, trebuie ajutat sa faca asta. Este foarte impresionant ca, in America, la oamenii obisnuiti cu care vii in contact zilnic - soferi de autobuz, vanzatori in magazine etc. -, exista o mare deschidere si intelegere pentru cei "diferiti". Apoi, cei care au copii cu probleme se aduna, discuta, se incurajeaza reciproc, au grija impreuna de copiii acestia. In plus, sunt si foarte multi lucratori sociali, bine pregatiti, dar si buni, blanzi, cu rabdare, iar profesorii stiu si ei cum sa protejeze copiii, sa le zicem "exceptionali", fiindca, intr-un sens sau altul, ei reprezinta o exceptie...
- Din acest punct de vedere, Romania e mult in urma; cred ca grija pentru copiii autisti revine practic numai parintilor, iar daca acestia nu stiu sau nu pot sa se ocupe de ei...
- Imi pare bine ca pot sa va contrazic, fie si numai in parte. Spre surprinderea mea, in primavara trecuta, cand am venit in Romania cu urna fiului meu, pentru a o depune in mormantul familiei de la Turnu Severin, am descoperit ca exista un centru pentru copii autisti la Policlinica Titan din Bucuresti. Un centru foarte bine organizat, condus de d-na dr. Rodica Urziceanu, care e si presedinta unei fundatii, "Alianta pentru persoane cu autism". Sunt hotarat sa sprijin aceasta fundatie, careia deocamdata i-am cedat drepturile de autor pentru toate cartile ce imi apar in Romania. Problema e aceasta: daca pentru copiii autisti exista totusi o minima grija, macar in orasele mari, pentru adolescenti si adulti nu mai exista nimic. Aici rolul fundatiei de care vorbeam este unul de pionierat absolut.
- Mai e ceva care pe mine m-a tulburat: afirmati inca de la inceputul cartii, ca existenta lui Matthew a fost pentru dvs. un dar. Dvs., parintii, ati suferit inimaginabil, a suferit si el mult, atat de pe urma autismului, cat si a epilepsiei care l-a si rapus, si totusi...
- ...si totusi a fost un dar de la Dumnezeu, pe care nu l-am recunoscut de la inceput si am invatat sa-l pretuiesc de-a lungul anilor. A trebuit sa incep prin a ma intelege pe mine insumi, ca sa-l pot intelege si pe el. Si sotia mea si eu am citit foarte multe lucrari de specialitate, dorind sa pricepem ce se petrece cu fiul nostru si, in acelasi timp, conditia lui ne-a facut sa meditam asupra unor probleme de ordin uman si filosofic, pe care altfel le-am fi ignorat.
- Revenind la cariera dvs. de scriitor si profesor, care s-a desfasurat timp de trei decenii departe de noi, constatam ca in ultimul an sunteti foarte prezent acasa: nu doar ca in librarii se gasesc, pe langa Portretul lui M, si alte carti in romaneste ce va poarta semnatura, dar se aude ca veti preda la Universitatea din Bucuresti. De plecat, stim de ce ati facut-o. Dar intoarcerea ce motive are?
- Din momentul in care intoarcerea a devenit posibila (inainte de 1990 asta era inimaginabil), m-am reapropiat treptat de tara mea natala, care-mi fusese, intr-un fel, rapita. Mai intai, reincepand sa scriu in romaneste. Dupa regasirea limbii, dupa iesirea la pensie de la Universitatea Indiana (anul acesta implinesc 70 de ani), imi face o placere colorata de nostalgie sa revin in tara, pentru cateva luni, in fiecare an. La Universitatea din Bucuresti predau in momentul de fata ca profesor invitat, un seminar despre lectura si relectura si, in viitor, daca voi fi din nou invitat, si daca sanatatea imi va ingadui, voi tine si alte seminarii in conditii similare. De scris, voi scrie in continuare in romaneste.