"Iubesc Romania si pe romani, iar complicatele circumstante care mi-au legat in cele din urma destinul de acela al unor familii romanesti nu sunt intamplatoare, pentru ca in lumea Domnului nu exista intamplare. Romanii trebuiau sa existe pentru mine, asa cum, fara nici o indoiala, si eu trebuia sa exist pentru unii dintre romani. Viata mea de pana atunci ma pregatise sa vad partea ascunsa a lucrurilor, in asa fel incat atunci cand am descoperit Romania, ea a devenit a doua mea patrie, dupa Catalonia. Am descoperit asemanari tulburatoare intre romani si catalani, iar ceea ce s-a petrecut dupa aceasta s-a petrecut in mod firesc. Unii ma considera un fel de salvator, eu insa cred ca singurul salvator e numai Dumnezeu, iar eu, eu sunt doar un instrument in mainile sale."
Padre Amador Roig - numele sau in catalana inseamna rosu - este preot catolic, iar parohia sa se numeste "San Hernan". Ne aflam intr-o cladire straveche, din piatra rosie, in centrul Barcelonei, o cladire care pare ca traieste in alt timp. Suntem sus, deasupra marii sali a bisericii, acolo unde se afla un fel de apartament urias, in care locuieste parintele. Peretii poarta amprenta vechimii si a modestiei, iar parintele, cu figura sa prelunga si cu privirea taioasa, ascunsa de ochelari, ma conduce undeva, in spate, in camera din fundul unui culoar adanc, unde vrea sa-mi arate ceva. Ceva important. As vrea sa-l intreb cum se face ca toti romanii din Barcelona au numarul sau de telefon, as vrea sa-l intreb cum se face ca marele apartament parohial seamana cu o gradinita de copii, in care se vorbeste limba romana, as vrea sa ghicesc legatura dintre aparenta sa dura si faima de binefacator pe care omul acesta o are printre compatriotii nostri, stabiliti mai mult sau mai putin legal pe malul Mediteranei, in Spania. Padre Amador deschide o usa grea din lemn, pentru a-mi face loc intr-o incapere tapetata cu fotografii. Sunt peisaje din Romania, fotografii ale unor copii romani, fotografii ale parintelui impreuna cu Patriarhul Teoctist si cu alti oameni pe care eu nu-i recunosc. Inteleg ca sunt in camera amintirilor sale, in locul in care el se retrage singur, uneori pentru a scrie sau a medita. Iar amintirile sale cele mai importante par a avea legatura cu Romania. "Aici este o fetita care avea leucemie si careia nu i se mai dadusera decat cateva luni de viata si care traieste dupa ce a fost operata aici, la Barcelona, aici sunt eu impreuna cu episcopul Casian, aici este Alexandra, o alta fetita din Romania, care s-a nascut cu o malformatie la esofag, dar care si ea este bine acum, aici sunt Muntii Fagarasului, care-mi plac mie, si aici este o fotografie de epoca a Iasului."
Sunt uimit: peretii parintelui Amador sunt un fel de altar romanesc. Are acolo dosare intregi cu fotografii si carti si albume de pictura religioasa romaneasca si icoane romanesti, el zambeste subtire din barba sa scurta, multumit de surpriza pe care mi-a rezervat-o. Stiu despre el ca a ajutat zeci de copii romani bolnavi sa se vindece, ca a convins guvernul catalan sa plateasca operatii costisitoare pentru acestia, ca multi ii datoreaza sanatatea si chiar mai mult decat atat. Am observat jos, la intrarea in marea biserica catolica "San Hernan", un afis scris in romaneste si programul unor slujbe ortodoxe in limba romana, si toate acestea mi se par ciudate. Imi spun ca trebuie sa existe o cheie de intrare in aceasta poveste, o explicatie pentru modul in care omul acesta se poarta cu compatriotii nostri, in vremuri si in locuri in care ei sunt priviti mai curand ca niste cersetori, ca niste infractori veniti de undeva din est, ca sa umple emisiunile de stiri cu incidente rusinoase.
Preotul pescarilor
Sedem printre amintirile parintelui Amador. El are degete lungi si fine si nu poarta sutana. "E o poveste lunga", zice el, in timp ce dincolo, de pe culoar, se aud chitaiturile copiilor romani, "insa important este faptul ca, privind in urma, am sentimentul ca destinul m-a pregatit dintotdeauna pentru ceea ce avea sa urmeze, ca si cum as fi urcat o scara, treapta cu treapta. Prin anii 50 eram tanar preot intr-o parohie de pescari saraci, pe malul marii, la Barcellonetta, si acolo am inteles pentru prima data ce inseamna saracia si suferinta, dar si ingaduinta fata de ceilalti, chiar daca acestia sunt diferiti de tine. Am trait in mijlocul unei diversitati etnice si culturale extraordinare, pentru ca acolo era un port si pentru ca eu trebuia sa-i ascult si sa-i consolez pe marinarii veniti de pe intinderile pamantului, si acolo am avut pentru prima data confirmarea ca oamenii sunt, in adancul inimii lor, buni, si nu rai. Simteam in inima mea vocatia misionarului, si de aceea mergeam intotdeauna in locurile cele mai sarace, acolo unde oamenii uitasera de Dumnezeu. Cautam marginalizatii, nefericitii, disperatii, alcoolicii, cei pentru care nu mai era nici o speranta, si pe acestia voiam eu sa-i aduc la biserica si sa-i salvez. De fapt, despre asta era vorba. Nefiind sigur de propria mea salvare, voiam sa-i salvez pe ceilalti. Acesta era crezul meu. Mai tarziu, pentru ca ma ocupam de saraci si de amarati si de exclusi, in timpul dictaturii lui Franco, am fost acuzat ca sunt comunist - si asta era o vina grava. Comisarul acela nu putea sa creada ca ravna mea nu era legata de nici o politica si de nici o ideologie, in afara aceleia de a-ti ajuta aproapele, nu voia sa creada ca nu-mi pasa daca as fi ajuns la puscarie, pentru ca si la puscarie as fi facut acelasi lucru, fara nici o deosebire. Destinul a facut ca, multi ani mai tarziu, dupa ce regimul cazuse, acelasi comisar, acum haituit, sa vina sa-mi ceara ajutorul pentru a se refugia in Franta, impreuna cu cei 5 copii ai lui. Am falsificat pasapoarte atunci, pentru ca fostul comisar sa poata pleca. L-am ajutat si pe el asa cum i-am ajutat si pe altii, asa cum ii ajut intotdeauna si pe romanii care ma cauta pentru tot felul de probleme." Bine, intreb, dar de unde au romanii acestia numarul de telefon al parintelui Amador, cum stiu ei sa vina aici, cum stiau ei sa vina inainte, cand nu exista aici o capela romaneasca? Padre Amador zambeste privind prin fereastra acolo unde se afla o straveche arena de corrida. "Nu stiu", zice, "poate ca-si spuneau unul altuia." Nu mai adauga nimic in plus, numai ca eu am auzit ca romanii acestia cereau uneori gazduire, alteori bani de avion, alteori voiau numai sa manance ceva in peregrinarile lor, si ca intotdeauna s-au gasit toate acestea la biserica parintelui Amador. Si apoi? "Apoi, au urmat 20 de ani de apostolat al marilor", zice el zambind mereu cu expresia unui Don Quijote obosit, si eu imi imaginez ca asta e o metafora. "Apostolatul marilor!" Dar nu, nu e nici o metafora, in biserica catolica exista cu adevarat aceasta institutie, aceasta misiune de preot al marilor, de preot calator. Timp de 20 de ani, parintele a slujit pe vapoare de tot felul, strabatand oceanele lumii sub tot felul de pavilioane, predicand, spovedind, impartasind, incercand sa aduca alinare acolo unde era nevoie. In tot timpul acesta, in afara de preot, el a fost si bucatar, timonier, a spalat puntile, a trecut prin furtuni nemaivazute si a vazut locuri despre care nu se poate povesti. Dar mai ales a vazut si ascultat oameni. "Inima mea nu s-a uscat si nu s-a tocit", spune el, "ba dimpotriva, ea s-a deschis pentru oricine avea nevoie fie macar si de o vorba buna. Trecusera 30 de ani de cand imi petreceam viata in felul acesta. Ajunsesem din nou la uscat, din nou printre pescarii mei saraci, atunci cand am vazut la televizor ce se petrecea in Romania. Revolutia, apoi uciderea lui Ceausescu, apoi toate grozaviile despre copiii romani din orfelinate. Am stiut atunci ca incepe o noua bucata de drum, ca trebuie sa fac ceva. La inceput, am convins si ajutat familii de pescari din parohia mea sa adopte copii romani abandonati. Voiam sa-i salvez. Am inteles insa repede ca problema aceasta a adoptiilor avea zone de umbra, ca existau acolo oameni care nu aveau nimic de-a face cu intrajutorarea copiilor, ci mai curand cu lumea unor afaceri terifiante, uneori macabre, cu care eu nu puteam si nu voiam sa am de-a face. Lucram pe-atunci cu o asociatie umanitara, si intr-o buna zi, mi-au propus sa devin presedinte. Am acceptat, cu conditia ca asociatia sa nu se mai ocupe de adoptii sub nici o forma, ci numai cu ajutorare directa. Pe atunci - asta se petrecea prin 1995 -, fusesem de multe ori in Romania si iubeam deja aceasta tara plina de contraste, acei oameni contradictorii, dar cu suflet mare, eram fascinat de bogatia lor spirituala si sufeream pentru saracia lor materiala, eram entuziasmat de satele lor, de frumusetea lor, de bisericile si de limba lor si ii gaseam asemanatori cu poporul meu, cu catalanii, un popor aparte, deosebit."
Sunt uluit. In spatele aparentei sale taioase, aspre, de apostol al marilor, in spatele gesturilor masurate si al vorbelor calme, Padre Amador ascunde o pasiune, un entuziasm arzator, o caldura surprinzatoare. Se ridica si iese pe hol. Inalt, trece pe deasupra copiilor cu mici gesturi de tandrete si eu stiu deja ca sunt copii si parinti in trecere pe la parohie, ca unii dintre ei sunt aceia care au avut parte de ajutorul sau, ca uneori, oamenii acestia intra numai sa-l intrebe ce mai face.
Istoriile romanesti ale parintelui Amador
Sedem intr-o camera cu arcade adanci, a carei singura decoratiune este un crucifix ascetic. As vrea sa stiu cum i-au primit credinciosii catolici pe romani in biserica lor, cum a facut el, Padre Amador, sa invinga imaginea aceasta teribila pe care o au uneori romanii acolo, in Spania, si ce le-a spus el lor, ca sa-i ingaduie pe ortodocsii acestia de peste mari sa-si tina slujbele acolo. Tocmai cand parintele zambeste din nou enigmatic, cineva bate la usa si inauntru intra o fetita blonda, impreuna cu mama ei, se repede la parintele, il imbratiseaza. La fel si mama. Vorbesc romaneste, pentru ca i-au spus "saru` mana, padre". Se aseaza cuminti pe niste scaune, iar parintele imi promite o poveste extraordinara, care o are ca eroina pe pustoaica blonda, ce trebuie sa aiba vreo 12-13 ani. O cheama Alexandra si este din Iasi. Apoi, parintele se intoarce cu dezinvoltura la acea unica predica prin care i-a convins pe enoriasii sai catalani sa-i primeasca pe romani in biserica lor. "Le-am vorbit despre o tara speciala, cu un destin special, cu o soarta anume, despre un popor cu inima mare, inconjurat mereu de inamici, le-am vorbit despre felul in care istoria a modelat sufletul acestui popor si cum, uneori, oamenii acestia trebuiau sa plece peste mari pentru a-si gasi norocul. Enoriasii mei ascultau si recunosteau in vorbele mele destinul poporului lor catalan, numai ca, in cele din urma, le-am spus ca este vorba despre romani. Le-am spus cuvinte in romaneste si ei au inteles. Le-am vorbit apoi despre felul in care se poarta cu ei guvernul de la Madrid si le-am spus ca noi, catalanii, suntem altfel. Noi suntem primitori si deschisi." Si atunci, dintr-o data, eu inteleg obstinatia cu care parintele precizeaza mereu ca ei nu sunt spanioli, ci catalani, ca nu guvernul spaniol a fost de acord sa plateasca uriasele sume pentru operatiile copiilor romani, ci guvernul catalan, inteleg dintr-o data de ce asociatia umanitara a parintelui Amador se numeste "Asociatia Catalana de Ajutorare a Copiilor Romani". Parintele este un nationalist si eu stiu ca acesta este un teren minat in zilele noastre. "Asociatia aceasta este una laica", adauga Padre Amador, presimtind poate urmatoarea mea intrebare, "pe noi nu ne intereseaza aici apartenenta religioasa a copiilor si a familiilor pe care le ajutam. Ei pot fi ortodocsi sau catolici sau musulmani, si dintre cei 75 de copii pe care am incercat sa-i ajutam pana acum, am avut din toate confesiunile existente in Romania". Bine, zic, si atunci care sunt criteriile, cum ii alegeti pe aceia carora li se da aceasta sansa? "Avem trei criterii destul de dure", zice, "iar primul este sa existe o sansa de vindecare, apoi ca tratamentul respectiv sa nu se poata face in Romania, si al treilea este ca familia respectiva sa fie saraca, sa nu poata plati costul unui asemenea tratament. De altfel, totul a pornit de la un copil bolnav de leucemie, care avea nevoie de un transplant de maduva. Dumnezeu a facut ca aici, la Barcelona, sa existe un chirurg expert in transplantul de maduva, pe care-l cunosteam. Era o fetita din Ploiesti, care a fost in cele din urma salvata. Asa a inceput totul. Iar el, medicul, astazi are trei copii, toti adoptati din Romania. Cu cat mergeam mai des acolo, cu atat intelegeam mai mult ce se petrecea si cu atat mai multi copii care aveau nevoie de ajutor cunosteam. Nu a fost niciodata vorba despre prozelitism catolic, asa cum au crezut unii dintre demnitarii bisericii ortodoxe, ci de o munca pur umanitara."
Parintele povesteste cum l-a cunoscut pe Preafericitul Teoctist, cum el a fost singurul invitat atunci cand Papa a vizitat Romania, cum l-au aplaudat in biserica, la Galati, consatenii unui copil care fusese salvat, cum a incercat sa organizeze la Constanta un Apostolat al Marii, dupa modelul celui din Barcelona. Mama fetitei din Iasi ii soarbe cuvintele, il priveste ca pe un fel de salvator, ca pe... "Alexandra, aici de fata", zice Padre Amador prinzandu-mi privirea, "se nascuse cu o malformatie teribila a esofagului". Apoi tace, iar mama fetitei imi povesteste cum pana la varsta de 9 ani, ea nu putuse manca niciodata, cum fusese hranita printr-un tub si cum, intr-o buna zi, a auzit de Amador, preotul de peste mari, si cum... De cat timp sunteti aici, intreb eu. "De patru ani, si in timpul acesta Alexandra a suferit trei operatii", zice, ca si cum ar vrea sa-mi explice de ce ei au stat atat de mult prin tari straine, de ce nu s-au mai intors acasa. "Padre a facut rost de bani pentru operatii, apoi Padre ne-a gasit o casa, apoi i-a gasit o munca sotului meu, si pana sa i-o gaseasca, noi veneam si mancam aici, iar inainte am si dormit aici, deasupra bisericii."
Incerc sa pun cap la cap toate acestea, sa leg cumva imaginea aceasta de salvator, pe care parintele o are in ochii acestor oameni, de istoria sa de preot al marilor, de nationalismul sau catalan, de munca sa ecumenica, sa asez unele langa celelalte aceste informatii disparate, care construiesc, de fapt, biografia unui om, si simt ca ceva scapa intelegerii mele. Lipseste un element care sa le uneasca pe toate.
In timpul acesta, Alexandra, fetita care se nascuse fara esofag, s-a cocotat in bratele parintelui. "Stiti ce a cerut ea dupa operatie, prima data cand a putut manca?", intreaba parintele zambind larg. "Friptura cu cartofi prajiti! Prima masa din viata ei." Rade. Mama fetitei isi acopera ochii cu mana.
Misionarul
Am strabatut din nou culoarele lungi ale marelui apartament parohial si am trecut din nou printre romani, adulti si copii. Unii erau in trecere, pentru ca Padre Amador le oferise gazduire, altii venisera pur si simplu sa-l vada, pentru ca era sambata, altii sa-i ceara ajutorul sau un sfat, sau ceva. Casa acestui preot catolic si catalan este o insula romaneasca. El mi-a aratat terasele largi si florile pe care le cultiva acolo, mi-a povestit felurite cazuri in care a putut ajuta pe cate cineva, fara sa insiste niciodata asupra detaliilor. Pur si simplu, trecand pe langa un copil, l-a luat in brate razand si mi-a spus: "Aceasta este Georgiana, are 5 ani si acum a inceput sa vada. S-a nascut intr-un sat din judetul Neamt, dar a... deschis ochii aici, la Barcelona, pe pamant catalan. Familia ei este acolo, in colt, ne priveste." Apoi a trecut mai departe, printre copii. Eu am continuat sa fiu uluit de atmosfera aceasta de spatiu comun al romanilor, in care a fost transformat locul acesta. L-am intrebat pe parintele daca are familie. "O sa va arat biserica noastra catolica si catalana, dar si locul in care se fac slujbele romanesti, in care slujeste un preot roman si in care se vorbeste limba romana." Urmeaza o pauza. "Da", adauga, "am o sora in varsta si o nepoata, si ele locuiesc aici, cu mine, printre romani." Coboram pe scarile de piatra ale vechii biserici, apoi, printr-o usa din lemn, intram in spatiul de o simplitate extrema, arida, al bisericii. Lumina intra prin mici firide din piatra, de undeva, de sus, un imens Crist crucificat este singurul obiect din marea incapere, ca si cum cineva ar fi avut grija ca oamenii care se roaga aici sa aiba un singur loc pe care sa-si poata odihni privirile. Apoi trecem in alta sala, si dintr-o data, atmosfera devine familiara, caci pe pereti sunt cateva icoane ortodoxe. "Iar aici", zice parintele Amador deschizand o usa, "se afla Aurel Bunda, preotul roman, pastorul turmei." Zambeste larg, multumit inca o data de surprizele succesive pe care mi le ofera.
Aurel Bunda este tanar si inalt si il imbratiseaza pe Padre, apoi afla uimit ca cineva se intereseaza de "romanii mei", cum zice el. Cum vede el toata aceasta lucrare a parintelui Amador, cum isi explica el aceasta afinitate fericita pe care o are cu romanii, ca sa nu mai vorbim despre faptul ca portile unei biserici catolice s-au deschis pentru slujbele noastre ortodoxe? "Este un miracol ceea ce se petrece aici, o conjunctura fericita, care se datoreaza viziunii parintelui Amador. Inainte de a veni aici, acum patru ani, credeam ca romanii sunt huliti peste tot, ca oamenii ne vad ca pe un neam de tigani si de cersetori, dar acum sunt fericit sa descopar in fiecare zi ca adevarul este altul. Exista doua feluri de perceptie asupra romanilor. Prima, pentru care este vinovata - scuzati - presa, nu numai a noastra, ci si a lor, in cautare de senzational, care prefera intotdeauna sa vada crimele si infractorii, prefera sa vada raul, si nu binele. Din aceasta perspectiva pe care o vedeam si eu, romanii sunt nedoriti. Si exista perspectiva parintelui Amador, si nu numai a lui, ci si a societatii inalte, catalane. Intrebati orice patron catalan ce parere are despre romani si veti vedea ca ei sunt cei mai cautati aici, cei mai bine platiti, cei mai apreciati. Sunt fericit in fiecare zi sa descopar ca oamenii obisnuiti ii plac pe romani. Catalanii sunt la fel ca noi, sentimentali si deschisi si prietenosi, iar aceasta apropiere extraordinara, asupra careia s-a aplecat parintele Amador, a dat roade. Stiti cum se spune, dar din dar se face rai, iar darul parintelui Amador s-a largit, s-a marit. Avem de-a face acum cu o extensie a binelui, caci la inceput, parintele a ajutat copiii sa se faca bine, apoi romanii au inceput sa vina la el, apoi arhiepiscopia catolica a fost de acord sa gazduiasca slujbele romanesti, si astfel locul acesta s-a transformat intr-un reper pentru romani, iar acum sunt oameni care vin aici cu cele mai diverse probleme."
Preotul Aurel Bunda imi arata locul in care el va pune catapeteasma, povesteste cum deja a adus si a taiat lemnul cu mana lui, cum la fiecare slujba vin cateva sute de romani si cum de Paste au fost anul trecut peste 2000. "Anul acesta, ca un semn, Pastele catolic si cel ortodox vor fi in aceeasi zi, va fi o mare Inviere", zice el cu ochii stralucitori, "catolicii si ortodocsii vor sarbatori impreuna evenimentul, in aceeasi noapte, si in felul acesta vom fi si mai aproape unii de altii. Lumea se schimba si noi ne schimbam odata cu ea."
As vrea sa stiu cum l-a schimbat pe el, pe tanarul preot Aurel Bunda, aceasta experienta catalana, cum l-a influentat pe el contactul cu lumea catolica a parintelui Amador si, mai ales, cum se simte el atunci cand romanii din toata zona Barcelonei il suna pe... Padre Amador, pentru un ajutor oarecare. "Sunt aici de patru ani si am inteles lucruri de care poate nu eram constient acasa, pentru ca aici fac lucruri pe care acasa nu le faceam. Aici, biserica e mai mult decat un loc in care mergi numai duminica, iar preotul e mai mult decat cel care oficiaza o slujba religioasa. Uneori, fac sute de kilometri ca sa impartasesc un roman grav bolnav, alteori, ma duc in puscarii, pentru ca sunt acolo romani care vor sa ma vada, sau in spitale, si toate acestea ma schimba si pe mine. Mi-am asumat rolul acesta de misionar si am inteles cat de importanta este lucrarea sociala a bisericii. La noi, lucrurile nu stau asa, iar biserica este mai putin implicata in ajutorarea celor in nevoie, dar aici, in jurul Barcelonei, sunt vreo 5000 de romani, despre care stiu ca au nevoie de mine. Ati vazut? Afara am afisat programul slujbelor romanesti, numarul meu de telefon, pentru ca oricine sa ma poata suna la orice ora din zi sau din noapte."
In tot timpul acesta, Padre Amador tace zambitor. Eu incep sa inteleg ceea ce voia sa spuna preotul roman in legatura cu extensia binelui, incep sa inteleg dimensiunile colosale si consecintele acelei clipe de acum 15 ani, cand, dupa o viata petrecuta ca preot al marilor, parintele Amador a vazut la televizor ceea ce se petrecea in Romania si cand s-a hotarat sa mearga acolo si sa faca ceva pentru copiii romani. Tot ceea ce s-a petrecut in acest rastimp a fost ca un fel de lant al faptelor si intamplarilor, care a modificat destinele a sute de oameni, care a facut ca vietile a zeci de copii romani, bolnavi de afectiuni grave, sa fie salvate. Alte mii de romani au gasit refugiul de o clipa, odihna de o noapte sau alinarea in casa celui pe care ei il numesc simplu Padre, iar acum, tot lantul acesta de consecinte a condus la nasterea unei biserici romanesti. Parintele Amador a fost ca un fel de nod al destinului, ca un fel de vartej al soartei. Caile Domnului, intr-adevar, sunt greu de descifrat. Acest preot tanar a vazut ceea ce se petrece, a inteles esenta a ceea ce a facut parintele Amador si ii continua lucrarea. A reusit sa gaseasca sute de slujbe pentru romanii care nu aveau un loc de munca, a inscris copii la scoala, uneori este traducatorul autoritatilor, alteori este confidentul enoriasilor sai, chiar daca pentru asta trebuie sa parcurga lungi distante cu masina, ca sa ajunga peste tot pe unde sunt raspanditi "romanii sai". Intr-un fel, a devenit si el un preot calator, un preot al departarilor, alergand mereu de la un roman la altul, de la o familie la alta, atunci cand este chemat. "Cand va fi gata catapeteasma din lemn de stejar, atunci biserica romaneasca din Barcelona, gazduita la parohia "San Hernan" a parintelui Amador, se va fi nascut. Mai este o luna pana la Paste", spunea preotul, "abia astept sa vad din nou biserica inconjurata de mii de romani, cu lumanarile in maini. Anul trecut a fost extraordinar, dar anul acesta va fi si mai frumos, pentru ca vom fi impreuna cu catalanii. Asta ne va uni si mai mult."
Toate acestea se petreceau pe 10 martie. A doua zi, pe 11, exact cu o luna inainte de marea sarbatoare a Pastelui, pe care Padre Amador si parintele Aurel Bunda se pregateau s-o intampine impreuna, au avut loc atentatele de la Madrid, in care au murit si romani. Cineva mi-a povestit cum ei s-au rugat impreuna pentru cei morti si cum, in cele din urma, atunci cand au iesit din biserica, le-au spus oamenilor de afara aproape aceleasi cuvinte: "Toate acestea ne vor uni si mai mult".
P.S. Pentru cei care sunt saraci si care au un copil grav bolnav, iata numarul de fax al parintelui Amador Roig: 0034.934.237.347; e-mail: aroigsan@telefonica.net