Cele ce urmeaza le-am scris la indemnul fiicei mele, Otilia, in dorinta de a pastra amintirea unor fapte si intamplari deosebite din viata strabunicului meu, ctitor de biserica, asa cum mi-au fost povestite candva de mama-mare. Aceasta, pe numele ei Gherghina, a fost ultima din cele patru fiice ale logofatului Enache Radan din comuna Suseni-Arges. I se spunea logofat, nu pentru ca ar fi avut rang boieresc, ci pentru ca se pricepea sa intocmeasca hartii si acte asemenea unui notar. Logofatul Enache era, asadar, un taran instarit si luminat.
Printre stranepotii lui ma numar si eu, Maria. M-am nascut si am crescut la Pitesti, in casa parinteasca, dar viata m-a dus, prin casatorie, la Rosiorii de Vede si apoi la Bucuresti, unde am petrecut 35 de ani alaturi de sotul meu, Ion Dobrescu, si de fata mea, Otilia. Cand trecusem de 65 de ani, cu mare durere am fost nevoiti sa ne parasim tara, instrainandu-ne in Canada, la fiica noastra, care este medic pediatru, profesor de clinica la spitalul "Sainte Justine" din MontrEal. De aici, de pe meleaguri straine, va trimit povestea strabunicului meu, logofatul Enache Radan, asa cum mi-a fost povestita de mama-mare, o istorisire care m-a zguduit foarte mult. Evenimentele se petrec in ultimul patrar al secolului nouasprezece.
Desagii cu aur si argint
Logofatul Enache Radan, Taica, dupa cum i se spunea in familie, a avut patru fete, dintre care mama-mare era ultima si, pare-se, cea mai destoinica. Taica dorise ca macar al patrulea copil sa fie baiat si sa-l cheme Gheorghe. Cum s-a nimerit sa fie tot fata, i-a pus numele Gherghina si, pentru ca era foarte desteapta, energica si curajoasa, a crescut-o baieteste. A dat-o la scoala la Pitesti, unde a facut cele patru clase primare. Pe vremea aceea, era lucru mare si neobisnuit ca o fata, mai ales de la tara, sa mearga la scoala, si inca la oras. Reintoarsa in sat, Gherghina a invatat sa calareasca, sa incalece voiniceste, sa inhame caii la brisca si sa-i mane. Curand, maica ei muri, surorile mai mari se casatorira, iar ea ramase la 18 ani singura cu Taica, in toata gospodaria aceea mare, caci el nici nu se gandea sa se mai insoare vreodata.
Logofatul Enache era om bogat, recunoscut si respectat pentru cinstea si ideile sale inaintate. Intre altele, cumparase unelte mecanizate, care atunci abia aparusera, si-i indemna pe sateni sa-i urmeze pilda, invatandu-i cum sa le foloseasca. Pentru fetele lui construise la Pitesti o casa cu etaj pe strada Craiovei. Cine trecea pe acolo se minuna cum de-a putut un taran din Suseni sa ridice in oras o asemenea casa, ba si cu etaj, cum putine erau la vremea aceea. Le numarai pe degete.
Dar pe Taica, imi spunea mama-mare Gherghina, il framanta un gand mare, si anume - sa construiasca o biserica noua in sat, la Suseni, pe locul celei vechi, care de abia se mai tinea. Sta gata sa cada si demult nu se mai slujea inauntru. Taica dorea din tot sufletul sa cladeasca un nou lacas de inchinaciune. Bani avea, stia ca va afla la nevoie sprijin si de la alti sateni instariti, iar lucratori ar fi gasit in comuna si in satele din apropiere. Dar inainte de a incepe lucrarea, a pus sa se faca un helesteu mare, in vecinatatea a patru sate din jur. L-a populat cu soiurile cele mai bune de pesti si de raci, care, inmultindu-se, aveau sa foloseasca drept hrana imbelsugata celor care vor lucra la zidirea bisericii, apoi mai tarziu si celorlalti sateni.
Cand a terminat helesteul, Taica a inceput demersurile pentru a obtine de la Sfanta Episcopie imputernicire sa darame biserica veche si sa ridice una noua, pe locul ei. Pentru aceasta, a trebuit sa depuna zalog la Episcopie patru "urechi" de desagi plini cu aur si argint, adica - asa cum am spune astazi - doi desagi. Dupa cum se stie, fiecare desag e format din doi saci, legati printr-o bucata lata de panza tare, care se poate purta trecuta peste umar sau peste saua calului. Zalogul urma sa-i fie inapoiat la incheierea constructiei, pentru a fi folosit spre impodobirea lacasului. Biserica trebuia sa fie inzestrata cu icoane, sfesnice, policandre si tot ce se cerea pentru oficierea slujbei, era nevoie de cadelnite, candele, cruci, clopot si altele. In plus, conditia era ca zidirea sa se termine intr-un singur an. Odata aprobarea primita si toate formalitatile indeplinite, urma sa fie daramata vechea biserica.
Lovitura de tarnacop
Dupa datina crestina ortodoxa, la daramarea unei biserici se porneste prin daramarea "prestolului". In povestirea sa, bunica folosea aceasta varianta pentru pristol. Sosise, asadar, clipa ca sa se dea prima lovitura in pristol, si numai dupa aceea sa se treaca mai departe. Toti taranii prezenti la eveniment asteptau acest moment cu sufletul la gura. In legendele vechi, pastrate de popor, se spunea ca acela care cuteza sa dea prima lovitura era sortit sa coboare in pamant odata cu inaltarea noului lacas. Peste oameni cazuse o tacere grea si nimeni nu indraznea sa se apropie de Sfantul Altar. Se cerea o jertfa.
Enache Radan s-a uitat lung la multimea inlemnita in asteptare si a inteles ca trebuie sa ia asupra sa intreaga raspundere, adica sa fie el cel care sa loveasca plin de credinta si de incredere in pristol. Si, apucand un tarnacop, a dat cu putere in Sfanta Masa. Dupa cum se stie, prestolul sau pristolul este masa cea mare, in forma patrata, asezata in mijlocul altarului. Are un singur picior din caramida sau piatra, iar fata de deasupra este tot din ciment sau piatra. Cand o biserica este gata de a fi data spre slujire, mai intai se sfinteste masa aceasta prin introducerea unor moaste de la un sfant, fie si numai un fragment, intr-un orificiu lasat anume deschis in acest scop, intr-o latura a mesei. La aceasta Masa Sfanta stau slujitorii bisericii fata in fata sau imprejur, atunci cand savarsesc Sfanta Liturghie. Pe ea se afla Sfantul Potir cu Sfanta Impartasanie, Discul si Antimisul, o tesatura pe care este zugravit Hristos mort, iar in cele patru colturi, cei patru evanghelisti.
Dupa daramarea pristolului si apoi a peretilor vechii biserici, s-a curatat cu grija locul si s-a inceput lucrul la lacasul cel nou. Spre bucuria tuturor, biserica a inceput incet-incet sa se inalte si sa prinda contur. Toti munceau cu tragere de inima, iar Taica se afla mereu printre ei. Venisera mesteri din diferite locuri: zidari, tamplari, dulgheri; la fel, multi lucratori si multe ajutoare. Unii isi adusesera si nevestele, ca sa le gateasca de-ale gurii. O droaie de tigani venisera sa munceasca si ei acolo. Era primavara, iesisera urzicile. Care mai de care se intrecea sa-l cheme pe Enache Radan sa guste urzicile tinere si sa se laude zicand: "Ia, logofete, de la mine, ca sunt mai bune!". Taica lua, gusta, ca sa nu se supere careva. La fel, din mamaliga calda cu peste din helesteul lui. Dar trebuia sa se duca si la camp, sa vada cum merge treaba si acolo. Calarea ca vantul, se ducea si venea. Ii placea cel mai mult sa asiste la construirea bisericii. Fiica lui, mama-mare Gherghina, dadea doar uneori o roata, sa vada cum se inalta, cum creste biserica. Imi spunea: "Eu eram cu treburile casei. Aveam in sat si o pravalie mare, cu toate cele trebuincioase, de care vedeam tot eu. Mai treceam si calare pe la camp".
Cladirea s-a terminat intr-un an, asa cum fusese hotarat. Acum urma sa fie impodobita cu aur si cu argint. Erau inca multe de facut. Enache Radan s-a pregatit sa plece la Bucuresti, la faurarii de podoabe. Pentru aceasta, Episcopia i-a inapoiat zalogul, cele patru "urechi" de desagi cu aur si argint. La vremea aceea, nu se facuse inca tren de la Pitesti la Bucuresti. Taica a plecat singur, cu postalionul. Avea sa traga, in Capitala, la un consatean, stabilit mai de multa vreme acolo.
Zeghea de sub pat
In Suseni, oamenii ii asteptau intoarcerea cu nerabdare. Dar ctitorul intarzia. Deodata, sosi o veste ca un fulger: logofatul Enache Radan murise. Mama-mare Gherghina pleca singura la Bucuresti. A tras la aceeasi casa unde trasese si Taica. Acolo, gazdele i-au spus ca logofatul a sosit la ei, dupa ce se oprise undeva sa manance. Nu adusese nimic cu el, venise cu mana goala. Ba chiar, desi vremea era rece, s-au mirat ca nu purta cusma pe cap, nici zeghe. El le-a povestit, ziceau gazdele, ca mancase niste ciuperci si se temea ca ar fi fost otravite. A bolit la ei cateva zile, apoi a murit. Seara, i-au asternut Gherghinei patul in aceeasi incapere unde dormise si tatal ei. Cand bunica a intrat in odaie, s-a furisat dupa ea o catelusa care s-a varat sub pat si, peste noapte, a tot latrat, de cate ori o simtea miscandu-se. Cand s-a luminat de ziua, in timp ce gazdele se odihneau inca, fata a scos catelusa, s-a uitat sub pat, si ce a tras afara? Zeghea si cusma lui Taica! De fiecare data cand ajungea cu povestirea aici, mama-mare se oprea si ofta dureros: "Taica, Taica...". Ce ar fi putut sa faca? Desi banuia ca gazdele ii luasera batranului viata si desagile cu aur si argint, nu avea nici un martor. A luat trupul tatalui ei si l-a dus acasa, intre patru scanduri. In sat, venise lumea ca la targ. Unii plangeau, altii pareau impietriti. Nu le venea sa creada ca, dupa o fapta atat de vrednica de lauda, ctitorul murise de indata ce se zidise biserica. Blestemul functionase! Nu s-au facut cercetari legate de deces si toata tragedia a ramas in necunoscut. Gherghina era acum singura, doar cu cativa oameni din curte, sa poarte greul gospodariei. Trebuia sa se casatoreasca.
"Dar nu dupa buna mea placere", a adaugat mama-mare. "Dorinta lui Taica a fost sa nu paraseasca vatra, orice-ar fi. Vorbele lui au fost ca o porunca pentru mine. Asa ca m-am casatorit - nu dupa placerea mea si fara vreo multumire sufleteasca. Am luat un necunoscut, care nu se pricepea la treburile gospodaresti. S-a dovedit ca tot ce mi-a lasat Taica era prea mult pentru puterile noastre. Au venit copiii. Treburile mergeau prost. Cu taranii nu ne mai intelegeam. Barbatul meu era un om prea moale si bun. Dadea mereu pe datorie. Recoltele mele erau din ce in ce mai proaste. Ma zbateam singura cu casa si cu pamantul. Vazand cum merg lucrurile, m-am hotarat sa vand tot si am plecat. N-am putut sa mai pastrez vatra. Am parasit-o cu durere. La plecare, am dat foc la un butoi plin cu raboajele neplatite ale taranilor. Dupa ce am plecat din Suseni, am cumparat o fasie buna de pamant in comuna Prundu, langa Pitesti, unde ne-am si stabilit."
Eu nu-i puneam bunicii decat rareori cate o intrebare. Ma multumeam s-o ascult. Era o femeie foarte desteapta, energica si hotarata. Acum au plecat cu totii, si mama-mare, si mama, iar eu am ajuns la 83 de ani. Regret ca la vremea aceea n-am cautat sa aflu mai multe. Eram prea tanara, nu m-am gandit sa astern pe hartie ce am scris acum si imi pare rau. Biserica din Suseni am vazut-o in fuga, la cununia unui var. Strabunicul era pictat pe peretele interior, spre iesire, in stanga. Bietul logofat Enache Radan, care a trebuit sa cada jertfa, odata cu terminarea bisericii! Ani de zile, aceasta istorisire a fost purtata din om in om, din gura in gura, din sat in sat si mai departe. Sa nu crezi in legende?
Maria Costelian-Dobrescu - Montreal, Canada