Cu vocea ei de argint, face ca doinele Mehedintiului sa nu poata fi uitate in veci. Pe masura ce timpul trece, locul ei in ierarhia interpretilor de muzica populara se apropie de scaunul imparatesc
Cantareata din nuc
- Doamna Angelica Stoican, de 30 de ani ne daruiti cantecele unui taram de basm: Muntii Mehedintiului. Acolo v-ati nascut, acolo v-ati legat de cantec. Povestiti-ne cum s-a intamplat aceasta...
- Eu am venit pe lume in satul Prejna, intr-o familie de oameni ai pamantului, cu credinta in Dumnezeu si cu spirit ascutit. Strabunicul meu a fost notarul satului, unul din putinii intelectuali ai satului romanesc de acum o suta si ceva de ani. L-am prins in viata, a trait aproape un veac. Strabunicul stia istorie, literatura si matematica, el a avut grija de educatia mea si a fratelui meu. Pana cand s-a prapadit, el ne-a insuflat dragostea pentru a citi, a descoperi. El m-a invatat sa visez, sa-mi doresc sa ating mereu alte piscuri si n-a fost prea greu, avand in vedere ca sunt o Sagetatoare, nascuta la 1 decembrie (1949). Tin minte ca aveam in curte un nuc batran, a carui tulpina se desfacea in cinci ramuri groase. Intre ele eu puneam frunze si imi faceam un cuib in care ma ascundeam si acolo cantam incet si recitam poezioare. Tot timpul fredonam cantece pe care le stiam din sat, de la parinti, de la vecini, de la hora si mai ales de la claca, unde mergeam cu bunica si cu mama. Acolo incepeau povestile, cantecele si legendele, acolo se depanau istorii trecute ale locului si ale oamenilor, se spuneau povestioare cu talc si vorbe intelepte. Toate se puneau la cale acolo si mie imi era tare drag sa stau sa le ascult. Mos Lambica, de exemplu, stia (ce memorie incredibila!) mai bine de 100 de cantece, care mai de care mai frumoase. Si un unchi al meu, Vasile Paunescu, canta de trezea lumea cand venea noaptea acasa, de prin sat, ca barbatii mai aveau timp de umblau pe dealuri, dupa muieri din alt sat, cei neinsurati, ori de se intalneau la un pahar, la carciuma satului. La fel, un alt unchi al meu, Ion Stoican, el are chiar cateva inregistrari la Radio Craiova, facute inca de acum vreo 30 de ani, intre care si un cantec pe care l-am preluat si eu, Marie, Marie. E o frumusete de cantec, dar parca niciodata eu nu am putut sa le dau cantecelor stralucirea si trairea pe care le-o dadeau ei, noaptea, cand le cantau si coborau de pe colnice. Ori era si harul pamantului, ca doar erau cantecele pamantului aceluia, ori era luna de vina, de le dadea maretie vocilor, si o anume simfonie a naturii, care-i incadra cu o armonie dumnezeiasca. Intr-adevar, cantecele sunt ale locului. Cine le ia si le duce pe scena isi asuma o mare raspundere. Trebuie sa fie cu sufletul curat ca sa le culeaga, ca pe plantele de leac. Marama sufletului nostru ramane cantecul adevarat, cel de la sat, si sunt fericita cand vad ca tot mai multi oameni inteleg asta, ca tot mai multi artisti se intorc la stilurile traditionale si nu se mai indeparteaza de autentic, fara nici un control, fara nici o opreliste.
- Pentru ca, vorba poetului, "fluviile viseaza oceanul", ati coborat si dvs. din munte la Dunare, ca sa va faceti studiile si apoi sa va purtati la vale cantecele. Cum ati debutat?
- Dupa ce am terminat Liceul Pedagogic din Orsova si am devenit invatatoare, am primit si sarcina de a coordona activitatea caminului cultural dintr-un sat de pe Clisura Dunarii. Cantand la un festival local, m-a descoperit si doamna Emilia Comisel, etnomuzicolog, "ucenica" lui Constantin Brailoiu, si m-a impins de la spate sa fac din cantec o cariera. Am debutat in 1974 la "Floarea din gradina", in 1976 mi-a aparut primul disc, Ponoare, Ponoare, intre anii 1972 si 1983 am fost membra a ansamblurilor folclorice locale "Danubius" si "Izvorasul", cu care am facut multe turnee in tara si in Europa, iar in 1983 m-am stabilit in Bucuresti, pentru a activa la Ansamblul Folcloric "Ciocarlia". Am fost laureata a festivalurilor "Maria Tanase", "Maria Lataretu" si a altora, la fel de importante in epoca, iar in 1989 am fost bibliografiata in Interna-tional Biographical Centre de la Cambridge, unde sub genericul "Profilul inedit in muzica Angelicai Stoican", mi s-a consacrat un studiu amplu. Mai tarziu, in 1996, am absolvit Universitatea "Hyperion", sectia Muzicologie si Folclor, din Bucuresti. Din 1990, m-am stabilit la Orsova, de unde continui sa fiu neobosit prezenta oriunde sunt invitata, in tara sau in strainatate. Pentru activitatea mea, in 2001 am primit Premiul National "Ethnos" al Institutului de Etnografie si Folclor din Bucuresti.
Hartuiala
- Dincolo de date si cifre, multa lume nu stie ca ati avut de infruntat si o perioada de "disidenta" si chiar de hartuire din partea sistemului politic trecut...
- In 1986 am fost data afara din Ansamblul "Ciocarlia" pentru ca nu am participat la un spectacol de "gradul zero" si pentru ca refuzam sa cant anumite cantece, de slava pentru partid si conducator. Un an de zile mi s-a interzis sa cant oriunde in alta parte. Am fost zilnic persecutata, anchetata si amenintata de Securitate. Era un domn colonel, caruia nu vreau sa-i dau numele, dar care venea zi de zi la noi acasa si cate patru ore ne teroriza, si pe mine, si pe fostul meu sot, cu intrebari care de care mai aberante. Ma acuza ca as fi dusman al poporului, ma ameninta ca ma va inchide in ospiciu, intr-un azil de bolnavi mintal, asa cum au patit si alti intelectuali disidenti in epoca, daca nu dadeam declaratiile pe care le voia el - din care sa reiasa ca as fi uneltit impotriva statului, ca as fi spioana recrutata de serviciile secrete occidentale, in timpul turneelor in strainatate, cu ansamblul din care fusesem data afara. In anul acela, am trait ca in romanele lui Kafka, in plin absurd. Dar intr-o zi, poetul Adrian Paunescu, care avea o mare dragoste de cantecele mele, a auzit despre drama mea, a intervenit in fata ministrului Stefan Andrei, care i-a cerut lui Postelnicu, seful de atunci al Securitatii, sa ma lase in pace. Mi s-a dat voie sa cant din nou, dar nu am mai fost reprimita in Ansamblul "Ciocarlia", am ramas doar o "liber-profesionista", cartea mea de munca e la mina, la Motru, unde am fost transferata pe post de electrician. Nu m-am dus, in toti acesti ani de dupa Revolutie, sa cer drepturi de disident, dar astept inca sa-si aduca cineva aminte de cazul meu si sa-mi aduca o reparatie - morala, desigur. Ma gandesc ca intr-o buna zi, cineva se va gandi si ma va chema, macar sa ma linisteasca, pentru ca a fost o imensa eroare ceea ce mi s-a intamplat, si sa-si ceara scuze. Astept pana la moarte sa se intample minunea asta. Am sa le primesc, cu o mare eliberare de o povara ce o port pe suflet de atatia ani.
Dar in aceasta perioada, in afara celor care mi-au facut rau, in jurul meu au fost si oameni care m-au apreciat si m-au iubit. Am reinceput sa apar la radio, la televiziune - Marioara Murarescu, Tudor Vornicu, Dumitru Morosanu, toti ma invitau si ma apreciau, simteam grija lor pentru viata mea. E placut sa stii ca ii pasa cuiva de tine, ca te incurajeaza macar cu o vorba buna. Asa am putut sa-mi cresc copiii, niciodata nu am mai fost luata la intrebari, niciodata nu m-a mai suparat nimeni. Dupa 1989, am mers si in turnee, in strainatate, am mers si in Belgia, si in Franta, Luxemburg, Emiratele Arabe Unite, Danemarca, Germania, Statele Unite ale Americii. Imediat dupa Revolutie, am cantat o luna si jumatate de spectacole gratuit, am adus cinci tiruri de ajutoare de la Cluburile "Lion" din Franta si am adus fonduri pentru spitalul meu din sat. Cladirea era foarte degradata, o ruina aproape, am trudit foarte mult sa-l refacem, m-am zbatut, impreuna cu cei autorizati, sa obtinem din nou aviz de functionare ca centru medical. Si l-am refacut - acum are o constructie foarte trainica si este amenajat si dotat cu toata aparatura necesara. Iar acesta este un lucru pe care tot muntele si tot judetul il stie, fara ca eu sa ma fi laudat vreodata. Iar in 2000, am mai adus un tir cu ajutoare - calculatoare si aparatura pentru kinetoterapie, pe care le-am daruit, toate, Universitatii "Gheorghe Anghel" din Drobeta-Turnu-Se-verin. Este un lucru pentru care merit sa traiesc, ca dupa ce faci fapte bune nu se poate sa nu ti se intoarca acest bine.
- La putina vreme dupa spectacolul dvs. aniversar, organizat la Sala Radio si in care v-a fost alaturi "toata floarea" folclorului romanesc, ati plecat intr-un turneu foarte departe, dar care v-a adus tot atata bucurie cat oceanul pe care l-ati traversat. Ce ati descoperit acolo?
- O mare familie, fara discordie, fara vorbe de rau intre ei, asa cum mai gasesti prin alte parti in comunitatile romanesti! La "casa lor de cultura" din Campu Romanesc (aproape de Toronto), aveau amenajat un mic muzeu cu costume nationale: n-am vazut nici in tara si nu stiu sa existe costume mai vechi si mai frumoase ca acelea. De asemenea, o colectie de tablouri valoroase ale pictorilor romani Tonitza, Grigorescu si o biblioteca valoroasa, cu toti poetii si scriitori nostri de seama, dar si cu carti de geografie, istorie, filosofie. Ca sa nu mai spun ca revista dvs. e la mare cinste in fiecare casa, citita pe computer, seara de seara, ca o mangaiere si ca o relaxare. "Formula As" e cea mai apreciata revista din toata presa romaneasca citita de romanii din diaspora, am constatat asta cu bucurie, pentru ca si eu sunt un mare fan al sau. La vara, sunt invitata din nou in Canada, la Campu Romanesc, ca sa-i invat pe romanii canadieni jocurile de la munte si sarbatorile si datinile pastoresti din Muntii Mehedintiului.
Angajamente de primavara
- Vorbiti-mi despre fetele dvs., care au pornit, de cativa ani buni, pe acelasi drum. Le-ati incurajat sau v-ati fi dorit altceva pentru ele?
- Mi-am dorit sa-mi poarte cantecul mai departe, sa-l inteleaga, ca sa stie de unde vin, de unde se trag. Cantecul e insasi istoria lor, a noastra, ca neam. Asa ca le-am tinut pe langa mine, la spectacole, pe scena, inca de mici. Niculina are 32 de ani si Adriana 27 de ani. Amandoua au facut liceul de muzica "Dinu Lipatti", au participat la toate concursurile scolare si liceale, profesorii erau foarte incantati de ele ca le aduceau numai premii. Dupa ce a terminat liceul, Niculina a facut primele inregistrari la Radio, a mers la festivalurile si concursurile "Mostenitorii", organizate de Marioara Murarescu, a participat la emisiunile realizate de Elize Stan la Tvr. Dupa aceea, s-a casatorit, are un fiu de zece ani si este angajata la Ansamblul "Doina Gorjului" de la Targu-Jiu. Face parte dintr-o echipa de artisti de prestigiu, foarte seriosi, iar ea este foarte apreciata si a inregistrat mai multe albume in acesti ani. Adriana a inregistrat si ea primul ei Cd. Mi-a dat Dumnezeu si aceasta mare bucurie - ca ele sa fie langa mine, pe scena. Ma bucur de fetele mele, dar si de copiii mei de suflet - noul grup "Izverna", pe care l-am reinfiintat acum doi ani (primul grup a fost infiintat in 1978, din el au facut parte si fetele mele, cand erau mici). A fost si acest grup prezent in spectacolul meu aniversar, ca si pe albumul editat cu acest prilej de casa de discuri "Oltenia Star".
- A explodat primavara si, odata cu ea, energiile creatoare. Ce sa asteptam anul acesta de la Angelica Stoican?
- Am materialele pregatite pentru un nou disc, cu cantece vechi din cateva zone ale Mehedintiului, despre care stiu ca sunt necantate pana acum, neaduse pe scena. Simt ca trebuie sa fac acest lucru dintr-un sentiment al datoriei - ca sa nu se piarda aceste bijuterii de cantec vechi, pe care le voi inregistra acompaniata de un mic taraf, care sa dea nuanta arhaica, asa cum erau ele cantate acum o suta de ani. Pe urma, am adunat textele si transcrierile pe note ale celor 300 de cantece inregistrate de mine de-a lungul celor 30 de ani de cariera de pana acum, ca si descrierea unor obiceiuri din Muntii Mehedintiului, ritualuri, povestiri si legende culese de la batranii satelor, pe care vreau sa le dau cat mai curand tiparului. Tocmai m-am intors din Suedia si Danemarca, unde am fost pentru cateva concerte, pe care le-am sustinut in fata comunitatilor romanesti de acolo. Si ca sa vorbesc si despre sufletul meu, in primavara aceasta vreau sa fiu in armonie cu toata lumea, cu tot ce e in jurul meu, sa ma impac cu mine, sa nu-mi pierd feminitatea si romantismul. Imi doresc ca publicul sa fie in continuare aproape de mine, ca in toti acesti treizeci de ani, cu promisiunea ca niciodata n-am sa-l insel si ca voi veni oricand, cu dragoste, sa-l intalnesc, oriunde ar fi, ca sa ma bucure si sa-l bucur.