Bunicul din povesti
- Romanii va iubesc si va cunosc recordurile pe dinafara. Aurul lor le-a turnat si lor aur in suflet in vremuri destul de putin luminoase. E greu sa va pun intrebari care sa scoata la suprafata ceva ce nu s-a mai spus pana acum. Iata de ce va propun sa vorbim despre un subiect care n-are legatura cu sportul: a venit primavara! Va mai amintiti cum arata Delta, raiul copilariei dvs., la inceput de aprilie?
- Imi place sa vorbesc despre Delta. Eu nu prea sunt cu vorba, mai ales cu vorba despre mine, dar Delta este un loc atat de frumos si de drag... Este taramul copilariei mele, cel mai frumos care exista. Acolo e intotdeauna frumos, iar primavara este exceptional, este anotimpul meu preferat. Iarna nu-mi place deloc, nu o inteleg. In satul copilariei mele, Mila 23, erau numai 160 de familii, acum probabil ca nu mai sunt nici atat. Toata lumea se cunostea cu toata lumea. Ce-mi placea sa traversez satul si sa dau buna ziua in stanga si-n dreapta! Eu eram mic, nu-i stiam chiar pe toti, dar ii salutam respectuos. Stiam ca daca nu o fac, ma spun lui tata, dar nu simteam politetea asta ca pe un lucru fortat. Chiar imi placea. Eram bucuros cand veneam acasa si tata imi spunea: "Am auzit ca ai fost cuminte, c-ai vorbit frumos cu oamenii de pe drum". Ma simteam bine, important. Lumea de acolo mi-a conturat personalitatea; sunt si acum respectuos, mai ales cu cei in varsta, am ramas modest, desi as avea cu ce sa ma laud. Si cinstit, o insusire tipic lipoveneasca. Fiecare familie din sat avea gradini, dar prin balta, la zeci de kilometri distanta de casa. Animalele, la fel, cresteau departe de sat. Fiecare pescar isi lasa uneltele prin balta cu lunile, trecea doar sa le verifice, sa vada de peste. Cu toate acestea, nimeni nu se atingea niciodata de lucrurile altuia! Nu disparea nici un fruct din copac, nici o gaina, nici un peste din navod. In Delta, oamenii sunt foarte credinciosi. Mai mult, in satul meu sunt lipoveni rusi, adica niste oameni aproape habotnici. Asa am fost crescut si eu; daca nu mergeam la biserica, luam bataie. Dar nu mergeam de frica, biserica a insemnat si inseamna mult pentru mine, eram in cor, aveam grija de altar... La noi se sarbatoresc toate dupa ritul vechi, ceea ce e placut pentru mine, pentru ca acum am tot timpul cate doua sarbatori pentru fiecare eveniment.
Da, primaverile Deltei sunt prezente, inca, in sufletul meu, dar cele mai dragi imi sunt amintirile legate de familia mea. Aveam foarte multi veri si as fi dat orice sa petrec cat mai mult timp cu ei, mai ales pentru ca eu eram singur la parinti si tanjeam dupa parteneri de joaca. Plecam la ei si uitam de mine, ma aducea mama cu varga acasa. Deseori, ma jucam singur, imi faceam dintr-o scandura, patru cuie si pluta de la setca o masinuta si bazaiam prin curte toata ziua. Mesteream tot timpul. Cred ca asta ar fi fost o meserie pentru mine: sa construiesc masini... Simteam permanent nevoia de prietenie in jurul meu, si atunci cand nu ajungeam la verisori, prietenii mei cei mai de nadejde deveneau cainii si pisicile. Ai mei, parinti tineri, mergeau des la petreceri, iar cand ramaneam singur, cainii si pisicile erau invitatii casei. Ii aduceam direct in pat, sub plapuma. Asa ma gaseau parintii cand se intorceau. Nu ma certau, stiau cat de mult ma atasam de animale. Si acum pastrez aceeasi dragoste pentru ele, am patru catei acasa. Ii iubesc tare mult. Si pe unde calatoresc in cantonamente imi fac prieteni patrupezi; la Vidra, la Vidraru, la Piatra Arsa, si chiar daca ma reintorc dupa un an, ma recunosc. Dar in toata copilaria mea, si chiar dupa aceea, a existat un "personaj" care m-a calauzit, care a fost steaua mea: bunicul. Eram vecin cu bunicul si-mi placea foarte mult sa stau cu el. In primul rand, pentru ca imi citea povesti. Avea foarte multe carti si-mi citea in ruseste despre printi, printese si castele; rusii au niste basme extraordinare. Bunicul era el insusi ca dintr-o poveste, frumos, bine facut, inalt si suplu, cu barba alba pana la piept, stia totul despre toate, era intelectualul satului, abonat la toate ziarele. Era totodata vraciul Milei, priceput la toate plantele tamaduitoare. Tot bunicul m-a urcat prima data intr-o barca, la pescuit. Dormeam des la el, iar dimineata, devreme, ma lua din pat inca dormind si ma aseza pe varful barcii. Pleca cu mine, lin, pe valuri, abia mai tarziu ma trezea clipocitul apei de sub barca. Va dati seama cum mi se umplea sufletul de frumos sa ma trezesc cu susurul Dunarii la tampla, cu soarele diminetii printre firele de stuf. Bunicul facea asta pentru mine.
Cele mai triste momente din viata mea au fost cand au murit el si mama. Mama a murit la doar 42 de ani, cu trei zile inainte de ziua mea, deci am inmormantat-o chiar de ziua mea. A fost foarte greu pentru mine, pentru ca am iubit-o enorm, ii semanam foarte mult. Bunicul si-a trait viata, a murit la 98 de ani, mi-a urmarit foarte indeaproape si mandru cariera. Pana in `80. Ar fi vrut tare mult sa ma vada si la a treia Olimpiada, la Moscova. Ar fi vrut, cu siguranta, sa ma vada si patru ani mai tarziu, la Los Angeles...
"Canoea nu m-a placut deloc"
- Si iata ca "darurile" Deltei si ale bunicului, apa si barca, aveau sa creeze un mare campion...
- N-as fi crezut atunci. De barca m-am atasat pentru ca nu am avut incotro. Era singurul mijloc de transport. Abia dupa Revolutie s-a indiguit satul, pana atunci, primavara si toamna era inundat, casele ramaneau ca niste insule, si de la un vecin la altul trebuia sa te deplasezi cu barca. Nu-mi placea deloc atunci, era trist. Imi aduc aminte cum ramaneau animalele izolate pe cate un damb mai inalt, nu puteam ajunge la ele si uneori mureau. Si la scoala, tot cu barca mergeam. Venea una mai mare si ne lua pe rand. Asta era viata mea: barca si apa. N-am banuit insa cat de mult vor insemna pentru mine, pana in 1966, cand trei consateni de-ai mei au iesit campioni mondiali la caiac-canoe. Dintr-o data, Mila 23 avea trei campioni mondiali pe care-i vedeam in ziare, la televizorul de la caminul cultural. Am vrut sa fiu ca ei. Cand au venit in concediu acasa, i-am rugat sa ma inscrie si pe mine la Clubul Dinamo, unde erau legitimati. M-au inscris, iar in martie, cand au venit iar acasa, mi-au adus foaia cu scoaterea din productie pentru o luna de zile, cum era pe vremea aceea. Eu aveam 17 ani, lucram deja ca ajutor de pescar pentru tata. Nu prea-mi placea si abia asteptam sa gasesc o portita sa pot scapa de munca aceea. Stiam ca in sat nu puteam ajunge mai nimic, cel mult un pescar fruntas. Asa a aparut canoea in viata mea. Primul contact cu ea l-am avut la Bucuresti si a fost foarte greu si dezarmant in acelasi timp. Nu m-a placut deloc barca asta! Am incercat-o prima data in `67, in martie, si nu puteam sa stau nici macar o secunda in ea. E ca o coaja de nuca din care cazi de zeci de ori pana "se obisnuieste" cu tine. Eu ma rasturnam de patru, cinci ori pe zi; la un moment dat, exasperat, am vrut sa renunt. Pentru ca pur si simplu nu puteam sa stau in barca. Ma asezam cu fundul pe ponton si cu picioarele in canoe si stateam asa ore in sir, pentru ca nu aveam curajul sa ma urc in barca, sa ma indepartez de mal. Apoi a venit ziua in care am reusit sa rezist in ea o zi intreaga... Restul il stie toata lumea.
Gasca lui Ivan
- Nu chiar tot! Despre viata dvs. de dincolo de canoe nu se stie aproape nimic. Exista in viata dvs. ceva care a rezistat in timp precum titlurile olimpice: casnicia...
- Am avut pur si simplu noroc. Nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca o sa ma insor asa de timpuriu, la 27 de ani. Eu aveam programat sa ma casatoresc la 30 de ani. In capul meu, era totul stabilit, cel putin asa credeam eu. Stiti cum am vazut-o eu prima data pe Georgiana? Sub o masina. Repara ceva. Am trecut pe acolo si am vazut doua picioare frumoase iesind de sub masina, nimic mai mult. Am coborat, la randul meu, din masina, si-am inceput sa intreb in stanga si-n dreapta cine e. Am incercat sa ma apropii de ea chiar atunci, dar am fost respins categoric. In schimb, aflasem ca era studenta in primul an la Farmacie si am inceput sa o caut la Institut. Asta se intampla pe 23 august 1975, iar in noiembrie am reusit sa o conving, printr-o colega de-a ei, sa vina la ziua mea. Pe 14 februarie ne-am casatorit. Chiar de Sfantul Valentin, dar noi nu stiam de asa o sarbatoare atunci, am potrivit data dupa ziua tatalui meu. Apoi, s-a nascut fiica noastra... Sunt foarte norocos sa am o casnicie asa de reusita si nu stiu sa o explic. Cert e ca familia si prietenii imi echilibreaza cel mai bine viata. Am foarte multi prieteni, prieteni de-o viata. Am prieteni cu care anul acesta am petrecut al treizecilea Revelion. Este un lucru rar in zilele noastre si ma mandresc cu asta. Avem si o denumire: "Gasca lui Ivan". Nu conteaza unde mergem, ca e hotel de lux, ca e motel, ca e cantina, si intr-un grajd, daca incapem toti, ne distram extraordinar. Am facut petreceri si in cantine de copii, de trebuia sa stam in genunchi ca sa ne spalam pe fata. Ai sa razi, dar copiii nostri, ai gastii, prefera sa vina cu noi decat cu prietenii lor. Fiica-mea renunta la orice plan ca sa vina la o petrecere de-a noastra; il ia pe prietenul ei si pe alti vreo doi, trei si vine cu noi. Ii si spun mereu ca o sa creada lumea ca o tin eu dupa mine, dar ea zice ca se simte foarte bine cu noi, de aceea vine mereu. Chiar ieri ne-am intalnit toti la Ploiesti, sa facem planuri de Pasti. Stim sa ne distram, lumea de la hoteluri a inceput sa ne prefere, ca sa se distreze si ei. Anul acesta, de Revelion, am facut tematici pe fiecare seara: festival de romante, de muzica usoara, populara. Am facut concurs de balet, concurs de moda. Inventam jocuri. Suntem ca niste copii mari.
- Care sunt cele mai fericite trei momente din viata dvs.?
- Le iau in ordine cronologica. Primul ar fi acela de a ma fi apucat de acest sport si de a realiza tot ce am realizat. Al doilea ar fi familia; mi-am dorit intotdeauna familie, copii. Mai multi copii, doi, trei, patru, sa traiasca impreuna, sa se lupte cu viata impreuna. Sa nu fie singuri, cum am fost eu. Dar nu s-a putut decat unul, si o iubesc pe fiica mea enorm. Cred ca nu-i este usor sa aiba un tata pe care-l cunoaste toata lumea. A fost mereu comparata cu mine si e nedrept, pentru ca ea si-a ales calea ei demult, are o personalitate puternica si bine conturata. A terminat si ea Farmacia, iar acum este studenta la Psihologie. In fine, al treilea moment important este meseria de antrenor.
"Un mare sportiv poate fi si un mare antrenor"
- Despre primele doua ne-ati povestit, cum este meseria de antrenor?
- E tare grea. Cand eram sportiv era foarte simplu. Stiam ce aveam de facut, stiam de ce eram in stare. Ca antrenor, este cu totul altceva, depinzi de altcineva, de forta altcuiva. Dar eu incerc sa le dau incredere tinerilor mei elevi, imi dau seama ca e un avantaj pentru ei ca ma au aproape. Cariera mea de 24 de ani, in care doar o singura data nu am urcat pe podium, este cu siguranta o inspiratie pentru ei. Sunt prietenos, dar si foarte exigent, pentru ca altfel nu se poate face performanta. Mai exista si ideea aceasta preconceputa ca un fost mare sportiv nu poate fi si un antrenor mare. Eu cred ca am dovedit contrariul si incerc sa-l dovedesc in continuare. Lotul da randament, cei care sunt vizati pentru medalii la Mondiale sunt sanatosi si in forma, iar ceilalti vin din urma cu pasi repezi. Am mari sperante in Florin Popescu pentru Atlanta, este un sportiv deosebit, si sunt convins ca va face treaba buna si la Jocurile Olimpice, iar el nu e singurul. Imi doresc sa luam o medalie si cu fetele, as fi foarte fericit.
- Ce v-ar mai fi placut sa faceti, in afara de canotaj?
- Mi-ar fi placut sa fiu pilot de Formula 1. Nu am avut niciodata bafta de o masina foarte puternica, dar mi-ar fi placut. Am mers cu un Ferrari, dar nu am avut curajul sa ies pe strada. Se intampla la Cremona, prin `84, eram prieten cu antrenorul nationalei Italiei, care mi-a facut acest "cadou", sa conduc un Ferrari. Adrenalina pura!... Am condus si pe o pista de Formula 1, am mers cu o masina obisnuita, dar pot spune ca atunci am invatat intr-adevar sa conduc.
- Nu va este dor de Delta?
- Intotdeauna. Dar dorul de Delta mi-a mai fost atenuat de faptul ca meseria asta a mea m-a tinut tot timpul pe apa. De aproape patruzeci de ani tai lacul Snagov in lung si-n lat, zece luni pe an. Din 1996, avem o casuta pe malul lacului, nu cine stie ce constructie, o casa semiurbana. Avem gradina, avem flori, este amplasata in zona cu stuf, cu balta, cu pasari. Pazesc pasarile alea din calea vanatorilor ca si cum ar fi copiii mei. Sa nu indrazneasca cineva sa se apropie de ele! Am o familie de rate care isi face in fiecare an cuib langa casa noastra. Vedeti, daca viata m-a luat de langa Delta cea adevarata, am incercat sa o aduc cumva la mine. Mi-am faurit propria mea Delta si sunt fericit.
Carte de vizita:
* 4 titluri olimpice
* 8 titluri mondiale
* 50 de titluri de campion al Romaniei
* ca antrenor, peste 100 de titluri la Olimpiade, Campionate Mondiale, Europene, Balcaniade, Nationale
* cel mai bun sportiv al Clubului Dinamo din intreaga sa existenta
* in prezent, antrenor al lotului olimpic, distins cu "Meritul Sportiv Clasa I" si "Colanul de Platina" - cea mai mare distinctie acordata de Comitetul Olimpic International.