E greu de imaginat prapastia din sufletul mamelor, sotilor, copiilor care, in loc sa-si astepte fiii, sotii, tatii, asteptau doar poza lor indoliata. Au fost vazuti la aeroport, langa sicriele celor dragi, vazuti in reportaje, in care imaginile vorbeau de la sine. Nemultumite, parca, de chipurile impietrite de durere, televiziunile au vrut mai mult. Nu si-au antrenat degeaba jurnalisti care sa descrie cu lux de amanunte din ce se compune durerea omului. Televiziunile nu se multumesc cu putinul pe care-l pot citi in ochii unui om lovit de soarta. Reporterii au transformat durerea in spectacol. Rudele au fost adunate dupa grad de rudenie si durere. S-a filmat de-aproape, ca lacrimile sa fie evidente. S-au pus intrebari agresive, care sfasiau intimitatea si mareau durerea. Oficialii n-au asteptat prea mult pana sa imbrace costume adecvate, cu cravate negre. S-au prezentat pe post, au dat frau aleselor si pioaselor simtaminte, imbracand discursul funebru in retorica de partid. Efortul de imagine a depasit bunul simt, s-a transformat in afacere publicitara, ca tot ne aflam, de vreun an, intr-o perpetua campanie electorala. Campanie platita cu durerile oamenilor.
Pe de alta parte, dincolo de impulsurile date de oficiali si de campaniile organizate de televiziuni, in alte tari impactul emotional al atacurilor teroriste din Madrid a scos milioane de oameni in strada. Au fost manifestari spontane, si nu teleghidate, care au umplut strazile nu doar la Madrid, ci si la Londra, Berlin sau Paris. Au iesit pe strada oameni obisnuiti, care nu vor cu nici un pret sa faca drumul inapoi catre barbarie si nici sa accepte ca o viata de om poate fi distrusa de ideologie. Drumul manifestatiilor de protest si durere a fost presarat cu flori, in memoria victimelor.
Dupa spanioli, se spune, cele mai multe victime au fost dintre romani. Dar, dincolo de durerea rudelor si a celor apropiati, durerea publica pare sa se fi consumat la televizor si in discursuri. A fost pusa in glastra televizoarelor. Atentatele de la Madrid nu au doar semnificatia unui macel indreptat impotriva unor oameni obisnuiti, care mergeau, la primele ore ale diminetii, catre locul de munca. Este un atentat impotriva lumii civilizate, impotriva valorilor umanitatii, tolerantei si iubirii. Ne-am fi asteptat, desigur, ca oamenii sa se simta mai solidari cu semenii lor, sacrificati intr-un razboi absurd, declansat si dus de forte nevazute. Insa o manifestatie organizata in fata ambasadei Spaniei nu a mobilizat decat cateva zeci de oameni. O alta, cateva zile mai tarziu, a strans doar cateva sute.
E greu de dat o explicatie acestei pasivitati. S-ar putea ca grijile vietii sa fie prea multe si marunte pentru a mai lasa loc compasiunii. S-ar putea ca, din bun-simt, oamenii sa fi vrut sa-si protejeze sentimentele, sa se fereasca de spectacolul televizat. S-ar putea ca oamenii sa-si fi refuzat aparitia in prime-time alaturi de politicieni sau colegii din guvern al lui Adrian Nastase. Populatia insa nu intra niciodata in campania electorala. Nici sentimentele ei. Ea are mandat pe termen nelimitat. Chiar daca nu au iesit sa protesteze impotriva terorismului, oamenii au continuat sa iasa in strada, la centrele de plasare a fortei de munca in strainatate. In ciuda atentatelor din Madrid sau Israel. Intr-o tara in care circa noua zecimi din populatie se zbate undeva la limita de jos a saraciei, nici o amenintare terorista nu pare prea mare pe langa cea a unei familii infometate. Sunt multi care continua sa creada ca merita sa-ti incerci norocul si sa pleci la munca in strainatate, departe de explozia preturilor si de bombele biologice ale oraselor din tara. La cules de capsuni. Si rosii sunt capsunele, rosii ca sangele din garile Madridului.