Ruina
Campie banateana la inceput de martie. Pamanturi goale, nesfarsite si nelucrate, lipsite cu desavarsire de verde: mai mult parloaga, balta si damb. Un sat aproape de hotar, "Satul manastiresc al sarbilor", cum i se zice pe aici, altadata infloritor, acum aproape parasit, in care mai traiesc doar cativa batrani singuratici. La capatul acestei asezari se afla, intr-adevar, o manastire. Doua turle roscate, scorojite, ridicandu-se deasupra unui conac alb, lung si misterios, asemeni unui spital de epoca, cazut si el acum in paragina. Sfantul Gheorghe. Si satul, si manastirea au fost botezate asa, din pricina unei bucati de os. Da, un os sfant, nepretuit, care se afla si azi intre zidurile acelea mohorate: o bucata din craniul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe. Printre oamenii locului se spune ca cine saruta aceasta bucata de os sfant nu se va mai imbolnavi niciodata.
Ne apropiem, ca spre un alt taram. Nu se aud decat oile, turme rebele de oi, ce parca pasc pamant. In turla cea mare, acele ceasornicului au incremenit de cateva secole, la o clipa a amiezii sau a miezului noptii. Stinghera in mijlocul tapsanului cenusiu, poarta maiestuoasa, din fier impletit, care se deschidea odinioara la trecerea calestilor, pare sa nu mai pazeasca nimic. Aceasta sa fie manastirea spre care auzisem ca vin, intru vindecare, mii de pelerini din toata tara? Mai sunt numai doua ore pana la vestitul Maslu, pana la clipa cand odoarele manastirii vor fi scoase inaintea bolnavilor. Doar doua ore si totul pare inca pustiu, mort, nepazit.
Un tunel sapat prin cladire duce intr-o curte devalmasita, avand in mijloc biserica. Inalta, colturoasa si severa, croita parca pe masura sufletului sarbesc. Superba si tragica totodata. Ziduri descarnate, de caramida arsa, in unele locuri crapate din temelie pana sub stresini. O culoare galbuie, selenara, invaluie intreg locul. Deodata, imi pare ca, in umbra zidurilor conacului, pe sub boltile scorojite ale fostelor odai monahicesti, se misca cineva. Da, e o maica, o calugarita cu strai de culoarea pamantului, a ruinei, pasind neauzit pe langa ziduri, ca o naluca. Voi afla ca se numeste maica Evghenia, ca e singura vietuitoare a acestui asezamant batran, singura femeie sarba care a avut curajul sa se zavorasca pe viata intre zidurile seculare, ca sa le apere, ca sa le slaveasca. Refuza sa vorbeasca. Imi spune doar atat, intr-o limba romana perfecta: "Fiecare zi petrecuta de mine aici e un miracol". Dupa o vreme, in spatele ei apare un alt personaj, cum n-am mai vazut decat prin cartile cu sfinti. Barbat inalt, numai piele si os, cu chipul foarte palid, supt, si o barba despicata, atat de lunga, ca-i ajunge, de-o parte si de alta, pana la solduri. E singurul calugar sarb din Romania, dar n-a apucat sa invete nici un cuvant romanesc, caci vietuieste solitar, ca un pustnic, in manastirea de rit vechi de la Bazias, undeva pe clisura Dunarii. Aici a venit numai azi. Coboara din munti doar acum, in ultima vineri din luna, pentru mult asteptatul Maslu...
Hora stramosilor
Maica Evghenia imi deschide usa bisericii, intra si se da sfioasa intr-o parte, lasandu-ma parca sa ma bucur "dintr-o data" de tot ce se ascunde inauntru. Intr-adevar, in comparatie cu pustiul si saracia de-afara, primele imagini iti taie rasuflarea. O catapeteasma masiva, stralucitoare, asemeni unui castel de aur, se inalta in fata altarului, acoperindu-l de sus pana jos. In lemnul ei gros sunt sapate ochiuri ovale de icoane stravechi, in colonadele, in braurile ei, se ascund sculpturi maiastre, migalite pana in ultima fibra, pana in ultimul detaliu. Cat i-o fi trebuit oare acestui Avram Manuilovici, acum peste doua vecuri, sa ciopleasca toate aceste minunatii? Oare e de ajuns o viata de om? Lambriurile, stranele, toate sunt la fel de minutios sculptate, un adevarat tron aurit i s-a facut marii icoane facatoare de minuni a Maicii Domnului, icoana care de cinci secole ii ocroteste pe toti oamenii din aceste tinuturi vitregite. O Maica ce-si tine Pruncul in palme, intr-o imbratisare atat de fireasca, de omeneasca, lipindu-si obrazul de obrazul Lui... In biserica e cumplit de frig, aburii respiratiei mele incetoseaza de la un metru geamul icoanei, atunci cand ma apropii sa vad mai bine. "Neam de neamul meu a stiut icoana asta tot aici." O voce groasa, grava, ma dezmeticeste din contemplarea chipurilor sfinte. Barbatul ivit in spatele meu este sarb. Un taran sarb, primul sarb cu care vorbesc in viata mea. Trecut de 80 de ani, ciolanos, cu nasul proeminent si trasaturi ferme, Slobodan Stoianov e crasnicul manastirii. Tatal sau, Ranko, a fost si el o viata intreaga crasnicul manastirii. Fratele bunicului sau a fost "eguman" al manastirii, pe vremea cand obstea era mare - e inmormantat chiar dinaintea intrarii in biserica. Bunicul sau a fost la fel, calugar, dar reintors in lume si lasator de urmasi. El insusi, sarbul din fata mea, a prins manastirea inca vie, inainte de comunism, cu opt monahi intr-insa si cladirile necotropite de balarii. Aici a fost botezat, de mana de calugar, aici a fost cununat, tot de calugar. El a trait in satul Sfantul Gheorghe de la nastere pana azi si nu i-a trecut niciodata prin cap sa plece. A fost o singura data pana "acolo sus", la Varset, dar nu i-a placut, si s-a intors "la locul lui". "Sunt lipit de locul meu. Aici m-am nascut, aici mor. Nici sarbii care-or trait aici si-or plecat n-or plecat dincolo de granita, ci tot aici, in Romania, pe la orase. In sat am ramas numai cinci. Eu, femeia mea si inca trei batrani vaduvi. Neamuri vechi, care nu s-or putut dezlipi de manastire. De cand ne-am pomenit noi pe pamant romanesc, moastele Sfantului Gheorghe, lanturile Sfantului Petru si icoana asta mare, facatoare de minuni, au fost tot aici, cu mare respect la popor, deopotriva sarbi sau romani. Mereu ne-am impacat bine cu romanii, romanii sunt oameni cu o credinta mare. O sa-i vedeti la Maslul asta cati vin, din toata tara, bolnavi, necajiti, nu pricep nici un cuvant din slujba, dar cunosc "mersul" ei pe de rost dupa ton, dupa muzica si se roaga fiecare-n limba lui. Se roaga pe limba lui Dumnezeu..." Batranul Slobodan nu rosteste cuvinte in plus. Ceea ce are de spus spune sec, simplu, adesea frazele lui se incheie brusc. El este crasnicul unei manastiri seculare. El vorbeste doar despre ceea ce a vazut "cu ochii lui". Pregateste Psaltirea cea mare si ingalbenita pentru slujba, netezindu-i filele, stergandu-le parca de praf, pregateste si tamaia pentru cadelnita, ca sa i-o poata inmana la timp preotului, atunci cand trebuie.
Slobodan Stoianov a vazut o manastire murind. Preschimbata, pe rand, in garnizoana militara, staul pentru caii soldatilor graniceri, grajd sau magazie a Cap-ului si Contim-ului, ea a fost jefuita, distrusa de nenumarate ori, sub ochii sarbului tacut dinaintea mea, dar - zice el - "Icoana, Lanturile si Moastele n-au putut fi atinse." "Asta-i doar ce-am vazut eu, in veacul ce-a trecut. Inainte a fost arsa de turci si batjocorita, dar Icoana, Lanturile si Moastele au fost tainuite de egumeni si tot n-au fost luate. Mereu au ramas aici, necontenind sa faca minuni. Doamne, cate minuni am vazut numai eu... Acum multi ani, a venit aici un baiat paralizat in carut, cu parintii. Nu putea sa mearga pe picioare. A stat la Maslu, a fost "tras prin lanturi" , i s-au citit molitve si la sfarsit statea asa, in carut, in fata icoanei asteia mari si se uita la chipul Maicii Domnului. A stat cam o ora, se uita ca hipnotizatul. Eram mai multi oameni in biserica si l-am vazut cu ochii nostri. Deodata, a-nceput sa planga. Si cum se uita asa, la icoana, plangand, numai ce-a avut o sfortare, s-a prins cu mainile de manere si s-a ridicat din carut. A facut cativa pasi si-a cazut. Apoi l-or ridicat oamenii, a mai mers putin chinuit, sontac, pe urma ceva mai bine, si a reusit sa ajunga pana la poarta pe picioarele lui. Mergea. Mergea, si in ochi avea o lumina ciudata, o lumina din cer."
Drumul comorilor
In biserica isi fac iarasi aparitia cele doua personaje nepamantene, maica cea tacuta, cu strai ca pamantul, si calugarul inalt cu chip de sfant, carand pupitrele acoperite de matase neagra, pupitrele pe care se vor deschide cele sapte Evanghelii ale preotilor. Nu-si spun nici o vorba. Prapuri tot negri, cu o singura cruce argintie la mijloc, sunt asezati solemn, drept, in fiecare colt al bisericii. Un singur steag e rosu, in dreapta altarului: vechiul steag al corului Manastirii Sfantul Gheorghe.
Ies putin "la caldura" din biserica si, ajungand la lumina, nu-mi vine sa-mi cred ochilor: tapsanul odinioara pustiu e acum plin de masini si de autocare. Incepe si un fel de ceata, fuioare de ceata ce ies parca din pamant, fumegand sub burtile oilor. Prin aceasta ceata apocaliptica, siruri de pelerini se indreapta incet spre poarta cea alba. Apar si preotii, preoti de mir din satele sarbesti invecinate, parintele Conel Stancovici din Soca, parintele Liubisa Matici din Ciacova, parintele Arsin Rada din Denta... Frumosi oameni. Toti au vesmintele albastre, stralucitoare, toti sunt tineri, inalti, razatori, fara burta. Chipuri ca cioplite in piatra, cu pometii inalti si barbute rare, la cei mai multi doar niste tuleie carliontate. Vorbesc cu oamenii, senini, se apleaca spre ei, ii iau pe dupa umeri, le dau curaj. Caci, desi nu se vede cu una cu doua, mai toti crestinii acestia au boli si necazuri mari.
La cei 32 de ani ai sai, parintele Arsin Rada de la biserica din Denta e unul din "cei vechi", cel care savarseste aici liturghiile si, acum in post, slujbele de miercuri si vineri. El este, de fapt, adevaratul preot slujitor al manastirii, unul iubit si respectat de toata lumea. Imi spune ca azi exista cinci manastiri sarbesti in Romania, dar toate sunt goale, caci parca tot mai putini dintre sarbi simt azi chemare spre calugarie. Si ca e pacat, odata ce la aceasta manastire de pe pamant romanesc s-au format odinioara unii din cei mai renumiti mitropoliti si episcopi ai Serbiei... Il intreb, fireste, cum au ajuns totusi acele vestite odoare tocmai in manastirea asta pierduta prin campia banateana. Imi raspunde in putine cuvinte, sarbeste. Manastirea a fost ctitorita si inzestrata cu aceste sfinte comori in anul 1485, de catre despotul (voievodul) George Brancovici, cel socotit azi un mare sfant al sarbilor si romanilor deopotriva. Dupa ce a fost atat de apropiat de romani, ajutandu-l mereu pe Radu al Iv-lea Cel Mare in luptele impotriva turcilor, despotul George va renunta la toate rangurile, averile si puterile lumesti, calugarindu-se in aceasta manastire cu numele de Maxim, devenind apoi, pe rand, mitropolit al Tarii Romanesti si al Belgradului, iar dupa moartea sa, fiind canonizat si intrand in cetele sfintilor. El a adus aici Moastele si Lantul, ferindu-le din calea furiei turcilor, dupa groaznica infrangere a sarbilor din 1389, cand multi dintre ei au pornit in exod spre Banat. Cam asta stie parintele Rada. Iar daca ar fi sa exprime o parere, ar crede ca spiritul de pace al Sfantului Maxim Brancovici mai dainuie aici si astazi: "Veti vedea cu ce credinta mare se roaga sarbii si romanii impreuna...". Romanii i-au ajutat mereu, ii ajuta si acum. Cei ce pun pomelnice si sponsorizeaza sunt, in mare parte, tot romani. Incepand cu anul trecut, Ministerul Cultelor le-a dat peste doua miliarde de lei pentru refacerea iubitei lor biserici. Astfel ca el, preotul de azi, nu se plange. El priveste absent peste campiile lungi si goale, abia scapate de zapezi, priveste departe, in infinit, ca si cum ar cauta cu ochii sai albastri cine stie ce vechi paradis pierdut. "Manastirea a fost ridicata in mijlocul padurilor", zice. "Paduri seculare, paduri neumblate. Nici acum nu-mi pot inchipui cum peste campia asta goala au fost atatea paduri din care n-a mai ramas nimic." Apoi scutura din cap, alungandu-si parca niste ganduri ratacite, si intra in biserica.
Trecerea prin lanturi
Bate clopotul, singurul clopot, hodorogit si trist, al bisericii. Multimea pelerinilor s-a adunat inauntru. Timp de trei ore, pe toata durata Maslului, nimeni nu va mai iesi din biserica, nici macar o secunda. Daca cineva ar scapa una singura dintre cele sapte sfinte mirungeri, puterea slujbei n-ar mai fi aceeasi. E frig inauntru, e la fel de frig, chiar daca acum aproape doua sute de oameni respira laolalta, asteptand infierbantati inceperea ceremoniei vindecatoare. Preotii cei tineri, cu mantiile lor albastre, s-au strans in mijlocul bisericii, alcatuind un fel de cerc in jurul micutei racle cu moastele Sfantului Gheorghe. In spatele lor, ingenuncheati, au fost impinsi oamenii cei mai bolnavi. Li s-a facut loc sa treaca, fie ei sarbi sau romani. Restul sunt si ei, in mare parte, bolnavi, necajiti, veniti din toate colturile tarii. Pe batranii localnici ii recunosti dupa locurile lor in strane, randul cel mai vechi de strane, aflat chiar la intrare, in despartitura dintre naos si pridvorul scaldat in lumina lumanarilor. Ei cunosc slujba de zeci de ani, de sute de ani, ar putea-o spune pe de rost. Iat-o si pe batrana Desanka, nevasta crasnicului Slobodan, prima din strana femeilor: de trei zile, incepand cu miercurea, a tinut doar post negru. Ochii ii sunt inrositi de penitenta, de dorul de cuvant dumnezeiesc. Nici o miscare din biserica nu-i scapa. E agitata, stie ca se apropie clipa cea mare, cand s-ar putea sa fie vazute cu ochiul liber minuni. Vorbeste la fel ca si barbatul sau, din senin: "Aici, in strana mea, o stat altadata o femeie bolnava. Numa ce-o pornit Maslul si ea o-nceput a zghera si-a se scutura, uite-asa, o sucea Satana aicea, in strana, c-am zis ca rupe scaunul, zau asa. Abia o putut s-o tina doi barbati ca s-o mironoseze preotii cu sfantul mir. Si la sfarsit, femeia s-o facut bine. Sau o alta femeie, care-o mutat. O venit aici, o stat la Maslu, o atins moastele, o tras-o preotii prin lanturi si cand o iesit din biserica o-nceput a vorbi cu cuvinte din Cartea Sfanta...". Batrana se intrerupe brusc, intorcand infricosata capul spre altar. Preotii incep sa cante toti deodata, in limba aceea neinteleasa - iar ea le tine isonul. Cantari de slava, din care n-avea sa-mi ramana in minte decat "Gospodi Milu", "Doamne Miluieste" al nostru, pe care-l repeta obsesiv, puternic, facand sa vibreze geamurile bisericii. Romanii stau tacuti, neclintiti, nimeni nu-si schimba locul, nimeni nu face altceva decat sa ingenuncheze si sa se ridice iarasi in picioare, vreme de trei ore. Si totusi, ei simt, ei inteleg. Inteleg cand se citesc cei sapte Apostoli, cand se citesc cele sapte Evanghelii si cele sapte rugaciuni de dezlegare. Dupa fiecare Evanghelie, din cercul preotilor se desprind trei, spre cele trei zari ale bisericii. Strabat multimea, tinand in maini betisorul si vasul cu mir, iar oamenii intind cuminti, umili, fiecare pe rand, fruntile si dosul palmelor, intru sfanta atingere. Sapte mirungeri, pentru fiecare din cei doua sute de crestini... Si abia spre sfarsit, preotul Rada va "intoarce" Evanghelia "pe capul" celui mai bolnav om dintre cei prezenti, o va deschide la intamplare, iar ceea ce-o sa fie scris acolo va fi pilda Maslului de azi. Toate astea mi le explica, foarte soptit, batrana Desanka, cum ca Evanghelia s-a deschis azi la "pilda semanatorului", din care noi trebuie sa intelegem ca "atunci cand se va face recolta oamenilor, va fi sfarsitul lumii. Si atunci Dumnezeu va trimite pe ingerii sai sa culeaga tot ceea ce a semanat El cu samanta buna, adica numai pe fiii Imparatiei. Asadar, sa ne temem. Asadar, sa rodim." Apoi lumea incepe, incet, sa se miste. O randuiala neplanuita, statornicita de cine stie cand, organizeaza multimea tacut, de la sine. Mai intai trec pe la sfintele moaste copiii. Asa a fost de veacuri, asa e si acum: mai intai copiii. Apoi oamenii cei mai suferinzi, apoi restul. Prin sticla raclei, prin gaura ferecaturii de argint, se vede osul. Un os rotund, bombat, portocaliu, cu diametrul de cel putin trei centimetri, pe care se disting obisnuitele suturi care impart un craniu. Oamenii isi fac cruce, saruta sfanta racla, apoi, in aceeasi ordine - copii, bolnavi, ceilalti dreptcredinciosi -, sunt "trasi" prin lanturi. "Trasul prin lanturi", cel mai straniu obicei crestin din cate mi-a fost dat sa vad vreodata... Un inel greu, de verigi innegrite, prin care incape doar un trup de om. Doi preoti il tin de-o parte si de alta, petrecandu-l pe deasupra capetelor credinciosilor, pana la picioare, atunci cand ei pasesc cu dreptul peste bucla de fier. Neaparat, numai cu piciorul drept. Pasirea aceasta purificatoare, prin lanturi de martir, ii face pe oameni sa-si schimbe chipul, sa treaca "dincolo" fericiti.
"Ucenicul" parintelui Cleopa
S-a incheiat si ultima "etapa" a Maslului de la Manastirea Sfantul Gheorghe. Nimeni nu mai are nevoie de altceva. Trecuti prin lanturi, crestinii se indreapta senini spre poarta manastirii, fara sa se mai uite in stanga si-n dreapta, si se duc direct spre masini, catre case. Nu se formeaza grupulete, nu se barfeste. In nici jumatate de ceas, biserica e aproape goala. Foarte putini mai raman ca sa ceara preotilor spovedanii sau rugaciuni speciale. Un astfel de om este Miodrag Mihaievici, ultimul meu personaj, dar si cel mai drag. Aveam sa il vad in pridvorul lumanarilor aprinse, asteptandu-si docil randul sa ingenuncheze sub patrafirul parintelui Rada, desi e cel mai bun prieten al preotului si ar fi putut sa se bage in fata. Acest Miodrag este un zdrahon de barbat, masiv, puternic, purtand pe chip stigmatele unei vieti violente, dar, totodata, un om cu suflet si apucaturi de copil. Desi are necazuri mari, el pare relaxat, senin, colturile ochilor ii sunt coborate intr-un vesnic zambet, ingaduitor fata de toate cele petrecute in juru-i. Povestea acestui om este de-a dreptul halucinanta. Pana nu demult a fost unul dintre cei mai bogati si temuti sarbi ai tinutului. Intrase in niste afaceri ametitoare, castiga cel putin cinci sute de marci germane pe zi. Lipsea o vreme, apoi se intorcea la el in sat, in Denta, unde se simtea cel mai puternic om de pe pamant. Desfraul, incaierarile, laudarosenia la carciuma, asta era viata lui. Si, deodata, si-a dat seama ca nu mai poate. Devenise tot mai posomorat, afacerile sale il copleseau, gandurile negre ii ucideau noptile. Nu mai avea pace. Astfel ca, intr-o dimineata, fara sa stie nici el prea bine de ce, s-a urcat in masina si a pornit spre niste munti indepartati din tinuturile Moldovei, acolo unde auzise de la cineva ca traieste un om iluminat, datator de sfaturi bune pentru durerile sufletului: parintele roman Ilie Cleopa. A stat in chilia duhovnicului aproape o ora si a iesit de acolo cu totul schimbat. Ce se intamplase cu Miodrag Mihaievici? Cand s-a intors in sat, oamenilor nu le venea sa creada ca zdrahonul acela mereu manios incepe sa le vorbeasca blajin, sa ii ajute cu bani ori de cate ori au nevoie, sa-si ceara iertare ca le-a gresit. Au mai trecut cativa ani pana cand, in mod cu totul intamplator, Miodrag a aflat un lucru care l-a zguduit si pe seama caruia a pus toate relele din viata sa de pana atunci: parintii sai nu il botezasera! Din pricina regimului comunist, a unor imprejurari in care un asemenea gest ar fi putut sa le strice pozitia sociala, parintii nu l-au mai dus pe noul nascut in biserica, lasandu-l sa traiasca fara nici o religie. La o varsta trecuta de 25 de ani, omul acesta a hotarat sa se boteze. Cu o asemenea ravna, incat le-a cerut preotilor sarbi s-o faca "prin scufundare", dupa adevaratul canon ortodox. De unde sa fi gasit preotii un vas pe masura trupului de urs al consateanului lor? Se amanase botezul, zile in care Miodrag a avut niste ispite devastatoare. Marturiseste ca i se miscau lucrurile prin casa, ca se simtea tras de haine de maini invizibile, ca auzea noaptea in vis voci care ii porunceau sa n-o faca, sa nu se increstineze. Zile de tacere, zile de chin. Pana intr-o dimineata, cand satenii au fost treziti de un huruit asurzitor, ce urca spre ei pe ulita mare a Dentei: se apropia un barbat. Un barbat ce cara in spate un vas imens si rotund, ca un clopot, il cara din greu, tarandu-l tot mai departe, catre biserica... Dupa cateva ore, Miodrag Mihaievici a fost botezat. In pielea goala, dezbracat de pacate, zgribulit in mijlocul unei biserici friguroase si pustii, ca un mare copil.
Pe acest om il privesc acum. Il privesc cum sta ingenuncheat in fata parintelui Rada. Capul ii e acoperit de patrafirul albastru, nu-i vad decat spatele lat si pu-ternic, incovoiat intr-o pioasa spovedanie. E marturisirea unui sarb sarac, unul dintre cei mai saraci si smeriti ai tinutului. Lupul s-a transformat in miel. In cele din urma se ridica si el. Se indreapta spre iesirea din biserica zambind, abia retinandu-si o explozie de bucurie. Isi tine pumnii stransi, tot ca un copil, ca si cum ar tainui acolo un mare dar, pe care e nerabdator sa-l duca acasa. Se mai opreste doar cateva clipe in fata mea - mai are numai ceva sa imi spuna -, iar cand imi spune zambeste, in vreme ce lacrimi grele ii curg pe obraji: "Fara manastirea asta as fi fost mort demult".
(Fotografiile autorului)