Imparatul Franz Joseph, inconjurat de-un roi aurit de ministri si generali austrieci, coboara in gara Buzias. Din aceasta clipa istorica, modesta localitate de pe apa Surgasului incepe sa urce pe-orbita faimei si-a stralucirii. Vreme de cincizeci de ani, "Perla Banatului" va fi perla Europei Centrale, de o frumusete si-o eleganta pastrate si marite fara odihna, pana in 1948. Un loc cu un aer miraculos, cu ape si emanatii de gaze benefice sanatatii. O statiune care a eclipsat candva Karlovy Vary, coasta Dalmatiei si multe statiuni din Italia. Buziasul cel intrat azi prea mult in penumbra...
Discofonul
Inceput de septembrie al anului 1898. "Dragutul" si contestatul de imparat al Austro-Ungariei a venit in Banat pentru marile manevre militare chezaro-craiesti de la granita Dunarii. Asa ca intreg Buziasul sclipeste sub lampioane si focuri de artificii. Totul iradiaza lumina: hotelurile si pensiunile, cu siluetele lor maiestuoase, habsburgice, strecurate printre platanii saditi inca din vremea razboaielor cu Napoleon, dar si Colonada cea lunga, un coridor pentru promenada, din lemn splendid filigranat si comandat la Viena, deodata cu foisoarele izvoarelor minerale si cu chioscul fanfarelor, de unde alamurile si corurile canta pe rand, intru cinstirea si delectarea imparatului. Ale lui, dar si ale protipendadei din Timisoara, Budapesta, Viena, protipendada care an de an si vara de vara vine aici, pentru bai. Vin cu totii, de pe tot intinsul imperiului, un potop elegant si manierat de europeni. Vin sa se plimbe in parcul incarcat de palmieri si alti copaci uriasi si exotici, parcul Buziasului, proiectat riguros de-un arhitect din Viena, parcul imbaiat in ozon: o anomalie fericita a naturii, care a facut ca in plina campie sa adie un aer tare, de munte. Imparatul si-a adus cu el de la Schonbrun si un discofon, un soi de incrucisare de gramofon cu pian mecanic. Povestea spune ca, intors intr-o seara la vila din Buzias, unde a stat o saptamana intreaga, imparatul si-a gasit camerista valsand fericita de una singura, cu ochii inchisi, pe muzica discofonului. Impresionat, imparatul i-ar fi daruit fetei cutia muzicala. Urmasii ei au ingrijit discofonul, l-au pastrat si l-au donat Muzeului Bailor, primul din Romania, infiintat aici, la sfarsitul anilor 80, de timisoreanul Florin Medelet. Azi, piesa e o raritate absoluta: ca ea mai sunt doar patru in lume, in stare de functionare. Astfel, reporterul a avut sansa, in primavara inghetata si timpurie a acestui an, sa poata auzi muzica aceea cu sonoritati argintii, pe care Buziasul si Europa scanteiau in urma cu un veac...
Mocanita domnilor
"Dupa Marea Unire din 1918, regii Romaniei au respectat si-au marit faima si valoarea statiunii noastre", isi incepe povestea d-l farmacist Adrian Moga, un localnic de vita veche, "doctor" in amintiri legate de stralucita biografie a Buziasului. "Tatal meu, capitanul Nicolae Moga, a fost la randul lui, intre razboaie, farmacistul orasului, asa ca eu am deschis de copil ochii in lumea de-atunci. Una cum din pacate, azi, nu mai e." Stam in fata unui birou masiv si vechi de stejar, incarcat cu hartii ingalbenite si picturi. Un birou vechi, intr-o casa veche, imbatranita. "Are 100 de ani, a fost casa prim-pretorului, pe urma a cumparat-o tata. Pe atunci, strada noastra, acum Republicii, se chema Strada Regala si-i veche si ea cat Buziasul." O strada cu castani batrani, la fel ca livada din spatele casei, frumoasa si salbaticita; o casa in care noapte de noapte, pana spre zori, domnul farmacist viseaza, bea cafele dupa cafele, picteaza febril si inspirat, singur cuc, de peste 20 de ani. Incercand cu incapatanare sa evadeze intr-o lume ce-i pare mai suportabila, una de amintiri. Si are unde evada! Destul de repede, aflu ca distinsul visator din fata mea se trage dintr-o familie incarcata de istorie. "Bunica mea dinspre mama era sora lui David Urs de Margineni, revolutionar pasoptist, care cativa ani mai tarziu, dupa Solferino, a fost facut baron al Imperiului, pentru ca doar regimentele romanesti comandate de el i-au salvat pe austrieci, in batalia aceea, de la dezastru." "Asadar, cum era Buziasul dintre razboaie, d-le Moga?", intreb. Trecusem, venind catre el, pe langa un lant intreg de cladiri ramase din veacul trecut. Mai ingrijite, mai coscovite, multe inca frumoase, dar prea destule pustii, cu ferestrele oarbe. Trista istorie a caselor vechi, romanesti, lasate sa moara. Si din toata statiunea aceasta, candva imperiala, doar hotelurile cele noi pareau vii, hotelurile facute in anii 70, in care azi vin doar batranii pensionari ai tarii, ca sa-si faca, respectuos primiti si tratati, curele de sanatate, subventionate in parte de stat. Dar d-l Moga nu se mai gandeste in prezent. Ochii i s-au intors inapoi, in anii copilariei, anii cei frumosi si pierduti ai Romaniei Mari.
"Vreti sa stiti cum era Buziasul pe atunci, draga domnule?", spune tacticos, aprinzandu-si o tigara. "Pai, inchipuiti-va numai atat: ca prin 1938, eu ma jucam aici, pe strada, cu copii suedezi. Nici nu stiam sa vorbim! Si ca veneau la bai oameni din toata lumea: de la Budapesta, din Austria, din Italia, ba pana si din America! De Timisoara si Bucuresti ce sa mai vorbim, ca farmacia tatalui meu era plina de bucuresteni, imi aduc aminte de niste armeni bogati, negustori mari in Capitala, le placea sa stea de vorba cu tata. Elita, domnule, elita. Din Timisoara, de pilda, veneau toti medicii, farmacistii si avocatii. Pe atunci, statiunea era sezoniera, iarna se inchidea sa se refaca izvoarele, iar pierderile de gaze care emanau natural din pamant erau pansate tot anul, cu lut, de-un geolog, ca sa nu scada valoarea mofetelor. Primavara, sezonul incepea cu un fast enorm, in traditia pastrata a imperiului. Si cu un bal, Balul de primavara ii zicea. Inainte de 1914, la Balul de deschidere canta un regiment de honvezi, al unui print din Budapesta. Dupa Unire, venea fanfara regimentului din Lugoj. Si tot sezonul gemea de baluri si de sarbatori: Balul vanatorilor, Balul strugurilor, Balul recoltei, Balul de toamna. Si-n fiecare duminica, la Cazinou era tombola. Iar Buziasul era plin ochi. Atat de plin, ca turistii care nu incapeau in oras stateau la Bacova, o comuna de nemti, frumoasa si bogata, aflata la vreo 5 kilometri de aici. Stateau acolo, venind zilnic cu birjele la bai. Tot Buziasul traia din sezon, din nimic altceva. N-avea nevoie nici de industrie, nici de nimic. Ca, vedeti dvs., toate casele is faramitate acum, dintr-una s-or facut trei, da inainte de razboi erau case lungi, cu 12-15 camere, si fiecare casa avea si-o sala de mese. Iar vara, buziesenii dormeau toti prin poduri si inchiriau. Si ce castigau pana-n toamna le-ajungea un an intreg. Si mai erau vilele si hotelurile de lux: "Grand Hotel", "Hotel Muschong"... Dar si zece pensiuni: rafinate, si nu costau o groaza de bani ca acum. Zece pensiuni ce urmau cu strictete o eticheta: la intrare, avea fiecare cate-un baiat cu chipiu si livrea eleganta, aratos si politicos. Si fiecare pensiune avea uniforma ei, asa ca era o placere sa te plimbi pe acolo. Iar pe atunci, in Buzias se circula cu mocanita, cu trenul mic. Erau doua si faceau legatura cu gara Buziasului. Mergeau cu 5 kilometri pe ora, fiecare trenulet cu locomotiva lui: una cu aburi, o conducea un barbat, Gheorghe; ailalta era un Diesel si-o conducea o femeie, Etelka. Asa era si numele trenurilor: "am mers cu Gheorghe" sau "am mers cu Etelka", se zicea. Mi-amintesc, ca acuma, de-o nostimada. In tot timpul sezonului, timisorenii isi lasau aici sotiile cateva saptamani si ei veneau doar sambata si stateau pana luni. Iar cand veneau, mocanita era atat de plina de soti (stateau si pe scari), ca o botezasera "trenul biksilor", "biko" pe ungureste insemnand taur, "trenul taurilor". Da, dar sa stiti ca asa mica cum era, mocanita avea vagoane spatioase, ca niste camere de locuit, si-aveau chiar si niste sobite cu lemne, unde se facea focul, sobite lucrate in feronerie, niste bijuterii!"
Chelnerul doamnelor
"Iar Cazinoul avea pe atunci peretii toti imbracati in oglinzi venetiene, inalte de doi metri, si optsprezece chelneri in frac, si o orchestra tocmita de la Loyds, care era localul cel mai select al Timisoarei, cum era Capsa in Bucuresti", continua domnul farmacist, imbiindu-ma cu inca o cafea. "Asa ca seara, dupa sapte, Cazinoul se umplea pana la refuz, si intre oglinzile venetiene rasunau jazz-ul si foxtrot-ul si se oglindeau pana dimineata sirurile fericite si frenetice de dansatori, inlantuite in conga... Iar ziua era program de fanfara. La ore fixe. Program scris cu creta, pe o tablita neagra: valsuri, uverturi de opera, operete; Verdi, marsul Radetki s.a. Si pe muzica asta, lumea se plimba cu birjele inchiriate, frumoase ca niste calesti, cu cavasuri si felinare, manate de vizitii svabi, tepeni pe capra si demni. Si-mi mai amintesc ca prin 38 am mai prins si postalionul. Aducea lumea de la gara, ca trenurile nici nu faceau fata. Un postalion inalt, batut in tinte de arama si tras de sase cai nemtesti, mari. Pe urma, in timpul razboiului, a disparut. Iar lumea venea aici, pentru ca la Buzias apele si gazele au proprietati aproape magice si care pe-atunci erau mult mai puternice ca acum. Si oamenii stateau la coada ca la paine la cele trei izvoare, Iosif, Sf. Anton si Mihai, toti in maini cu carcege, niste ulcioare de lut, parca le vad, ulcioare din care se bea apa printr-un gurghiu facut in toarta. Si-acum unde-s cozile alea? Ca veneau si cate cinci ani la rand, se tratau de astenii, de boli de inima, de pietre la rinichi.
Dar Buziasul mai era celebru si pentru doamnele care veneau duium sa-si vindece sterilitatea, existau si carti postale, avand barza pe ele. Da mai era si oberkelnerul acela de la Cazinou, eu l-am cunoscut: inalt, chipes, cu par cret si rosu. Oberkelnerul care, se zicea, facea si el parte din cura, incat destule doamne, plecand de aici vindecate, nascusera acasa copii roscati si cu parul cret! Da oricum, dupa razboi, comunistii au scos din nomenclatorul de tratamente al Buziasului "vindecarea sterilitatii", sa nu mai concureze Sovata, ca doar concurenta-i buna numa in capitalism. Dar aveau si domnii veniti la Buzias, intre razboaie, partea leului! Faceau si ei coada, se duceau toti la mofete. Le intareau vigoarea si barbatia, veneau aici amanti scofalciti si se duceau acasa zmei!", spune inveselit d-l farmacist. De altfel, buziesenii mai stiu si azi secretul acesta al mofetelor, mult mai bune decat Viagra. Pana si batranii orasului, cu care am vorbit prin Parcul cel mare, se mandresc cu vigoarea lor tarzie si merg toti, constiinciosi si ritmic la biserica, dar si la mofete!...
Parcul reginelor
Urias si ciudat de linistitor, parcul vechi de 150 de ani al localitatii e pazit azi de veverite, care raspund, toate, la acelasi nume: Mariana. Si vin langa tine, mai-mai sa-ti manance din palma nuci si alune. Un parc taiat de-o alee celebra candva, botezata Aleea Ionilor, pentru aerul ei formidabil, bogat in ioni negativi. O poteca pietruita, lunga de sute si sute de metri, bordata de platani seculari. Sunt curios sa aflu de la d-l Moga cum arata insula aceasta de sanatate si calm intre razboaie: "Eei, pai ce ati vazut dvs. acuma, nici unu la mie nu mai e din parcul ala vechi. Erau niste copaci formidabili, goruni, stejari, castani batrani, smochini si tot soiul de arbusti si tufe ornamentale splendide, aduse cu grija si truda din tari mai calde. Si platanii cei vechi erau asa de multi, incat toamna, cand li se inroseau frunzele, tot parcul si orasul pareau intesate de niste lumanari albe, gigantice, arzand catre cer. Iar primavara, infloreau castanii, scanteind. Ca sa nu mai zic de palmierii aia frumosi. Erau vreo 20, mari, inalti de doi metri, si erau tinuti in niste budane, pe care patru oameni trebuiau sa le ridice toamna, tarziu, sa le mute in sere. Da in primul rand, parcul era mult mai mare", continua d-l Moga. "Ca langa el, pana in 48, a mai fost un parc, un parc extraordinar de frumos. Fusese facut de imparatul Franz Joseph, a carui soarta s-a legat straniu de a Buziasului, sa vedeti de ce. La numai doua zile dupa ce imparatul plecase de-aici, s-a dus la Geneva, si acolo, sotia lui, imparateasa Elisabeta, celebra si gingasa imparateasa Sissy, a fost impuscata de un italian. Si-n amintirea ei, imparatul indurerat a cladit aici inca un parc, caruia i-a zis Parcul "Elisabeta", iar dupa Unire s-a numit Parcul "Regina Maria", asa l-am apucat eu. Un parc splendid, cu trei alei uriase si niste brazi enormi, brazi rosii, un soi foarte rar. Si amandoua parcurile gemeau vara de lume, care se plimba prin aerul odihnitor si tare, pe muzica lui Verdi si-a valsurilor ce rasunau soptit din chioscul fanfarei. Asa, si-mi mai aduc aminte ca tot in Parcul "Regina Maria" era si-un soi de agava gigantica, inalta de 18 metri. Cu o tablita alaturi, pe care scria ca agava aceea infloreste o data la o suta de ani. Era prin 40, mi se pare, cand am citit pe tablita ca-n vara aceea agava va inflori. Si i-am vazut florile, deschise ca niste clopote uriase, albastre!"
"Si apoi, imediat dupa razboi, prin 48, a inceput urgia. Ajunsese sef rosu aici unu Gaspar. Au inceput intai cu Parcul "Regina Maria", ca le statea in gat numele. L-au volatilizat, pur si simplu: au pus la pamant brazii cei rosii si au facut ferestre, usi si podele din ei. Iar locul l-au lasat parloaga. Pe urma, au trecut la centrul orasului si la parcul celalalt, parcul cel vechi, pe care-l stiti si dvs. Si-au taiat si acolo platanii, stejarii, castanii... Au mai pus ici-colo plopi, dupa aia i-au taiat si pe aia. Pe urma au trecut la Cazinou. Oglinzile venetiene s-au furat ori s-au distrus, au demolat tot, stucaturile, mobila, pana si parchetul. De-a ramas acuma o discoteca oarecare, ce se-nchiriaza la nunti. Si mai avea Cazinoul o biblioteca veche, din vremea Austro-Ungariei, toata numai carti rare, legate in piele. Le-au scos in strada tovarasii, au turnat petrol pe ele si au ars rugurile zile in sir. Dupa care au luat la rand vila unde a stat Franz Joseph. Ce n-au furat au distrus: candelabre, argintarie, baldachinul unde-a dormit imparatul, tot, cu metoda! Si putin mai tarziu, l-au saltat si pe tata. L-au dus la Bucuresti, la Jilava, pentru singura vina ca a avut farmacia lui. Si l-au tinut acolo, fara judecata, aproape doi ani, la sectia "Topor" ii spunea, ca era sectie de exterminare prin munca. Iar tata, care era un munte de om, de 100 de kilograme, cand s-a intors avea 40 de kilograme, era un sac viu de piele si-aproape orbise. Singurul lucru bun care s-a intamplat cu parcul dupa razboi au fost veveritele. Inainte nu erau. Le-a adus aici un prieten de-al meu, un ceasornicar, Bermuser. A avut o pereche, le tinea in vitrina ceasornicariei si se jucau. Pe urma, din doua s-au facut patru si pentru ca-i cam zgandreau ceasurile din vitrina, le-a dat drumul in parc si s-au inmultit. Iar de palmieri au mai avut ei ce-au avut grija, pana cand odata, in vremea lui Ceausescu, i-au cerut pe toti pentru o expozitie la mare, chipurile. Au trimis ai nostri palmierii cei vechi si frumosi si cand s-au intors erau niste starpituri. Si dupa 89, s-au prapadit si alea."
Strajerii Domnului
Insereaza. Gatuit brusc de amintiri rascolite, domnul farmacist imi spune ca simte nevoia sa iasa la aer. Asa ca ne-am plimbat incetisor si indelung pe sub Colonada, ocrotiti de ploaia deasa de martie, ce ne inconjura ca o vitrina. Si aici, d-l Moga si-a mai amintit o datina frumoasa dintre razboaie. O datina ce se tinea doar la Buzias si in imprejurimi. Si care mai dainuieste si azi. Se numeste "Strajerii Domnului". In fiecare an, flacaii se aduna in Vinerea Mare la biserica, sa pazeasca masa ce simbolizeaza catafalcul Domnului. Vine fiecare cu cate o pusca ori o sabie si cu flori. Si fac de straja cu schimbul. "Imi amintesc ca tatalui meu, care fusese capitan, ii cereau in fiecare an sabia", spune. "Obiceiul aminteste de soldatii romani care au pazit mormantul Domnului dupa coborarea de pe cruce." Si azi, la Buzias, flacaii orasului stau strajeri credinciosi Domnului, impartiti in plutoane, zi si noapte, pana la Inviere.
Ma despart greu, tarziu, de farmecul interlocutorului meu. Sub luna, parcul si cladirile vechi au o fascinatie aparte, schimbata. Gandindu-ma la Pastele ce tocmai se apropie, incep sa visez ca si Buziasul va invia dintr-o data, scuturandu-se de uitare si de nepasarea celor de azi. Chiar asa. Ca intr-o poveste adevarata, Buziasul va avea forta sa invie din cenusa maretiei sale imperiale. Sa fie iarasi "Perla Banatului" si nadejdea oamenilor bolnavi.
(Fotografii din colectia Nicolae Izgarean)