Cand minunile sunt confirmate de savanti cu premiul Nobel
Stiinta si miracolul rugaciunii
Mare chirurg si biolog francez, Alexis Carrel si-a dobandit celebritatea stiintifica prin exceptionalele sale descoperiri in domeniul vaselor de sange si al transplantului de organe. Asta nu l-a impiedicat sa creada in miraculoasa putere de vindecare a rugaciunii, pe care a creditat-o cu renumele sau. Rasplatit cu premiul Nobel pentru opera sa stiintifica, Carrel este si autorul unor pagini celebre, dedicate influentei covarsitoare pe care credinta o are asupra sanatatii sufletesti si trupesti.
Mort la Paris, dupa o lunga cariera americana, a lasat mostenire nu doar o opera fundamentala, ci si o viata exemplara, asezata sub motto-ul: "Omul are nevoie de Dumnezeu asa cum are nevoie de oxigen". Speram ca textele pe care le publicam sa ofere o credibilitate in plus paginilor noastre dedicate miracolului credintei si-al rugaciunii
"O transfuzie de viata divina"
"A vorbi omului modern despre rugaciune ar parea la prima vedere un lucru inutil. Oamenii moderni considera rugaciunea ca un fapt desuet, o superstitie, un misticism, un rest de barbarie sau de primitivism. In realitate, omul modern ignora aproape cu desavarsire rugaciunea si efectele ei. Cauza principala a acestei ignorante este faptul ca simtul sacrului s-a atrofiat in sufletul omului modern si ca rugaciunea a devenit o raritate. Foarte putini se roaga si, mai ales, foarte putini se roaga cu adevarat. Rugaciunea multora este sterila, deoarece nu traiesc sensul rugaciunii: sunt egoisti, falsi, mincinosi, farisei, orgoliosi, incapabili de credinta si iubire. In general, rugaciunea este un tipat de durere, un strigat de ajutor. Uneori insa, ea devine o contemplatie senina a principiului imanent si transcendent al lucrurilor. Un act de iubire si de adoratie fata de Acela de la care provine minunea vietii. De fapt, rugaciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinta invizibila, cu Acela care este Creatorul a tot ce exista. Departe de a fi o recitare mecanica de formule, adevarata rugaciune este transfuzie de viata divina in sufletul credinciosului, o absorbtie a constiintei acestuia in Dumnezeu. Dar acest fenomen, in esenta, nu este de natura intelectuala sesizabila, de aceea ramane inaccesibil atat filosofilor, cat si savantilor. Caci, precum simtul frumosului si al iubirii nu depind de nici o cunostinta intelectuala, tot asa, simtul sacrului - simt al rugaciunii - nu depinde de silogisme intelectuale. Un om simplu, indiferent de gradul lui de inteligenta, il poate simti pe Dumnezeu tot atat de bine cum simte caldura soarelui sau parfumul florilor. Dar acest Dumnezeu, atat de accesibil celui care-L iubeste, se ascunde celui ce nu stie a simti si a iubi, ci doar cunoaste si intelege. Pentru a te apropia de Dumnezeu nu ai nevoie de ceremonii complexe ori de jertfe sangeroase. Pentru a te ruga, nu ai nevoie decat de a face un efort de a tinde spre Dumnezeu. Acest efort trebuie sa fie mai mult afectiv decat intelectual. Scurta sau lunga, cu voce tare sau mentala, rugaciunea trebuie sa fie asemenea unei conversatii intre copil si tatal sau. Ne prezentam in fata lui Dumnezeu asa cum suntem. Te rogi in masura in care iubesti cu toata fiinta ta. Forma rugaciunii variaza de la cuvinte simple, spuse de taran in fata Rastignitului de la rascrucea drumurilor, pana la maretia coralelor si Liturghiilor solemne, care rasuna sub boltile catedralelor. Stapanul lumii accepta si cele mai smerite cuvinte de lauda, ca si cele mai frumoase invocatii. Ba chiar si rugaciunile rostite in mod mecanic si chiar numai aprinderea unei lumanari pot prezenta, desi in forma redusa, elanul spre Dumnezeu al unei fiinte omenesti.
Cel ce se roaga sa fie vindecat de o boala organica poate ramane mai departe bolnav; in schimb, daca s-a rugat serios, trece printr-o transformare morala. Incetul cu incetul, rugaciunea produce in suflet calm, liniste interioara, armonie intre activitatea nervoasa si activitatea morala, o putere mai mare de a suporta incercarile vietii: saracia, boala si moartea. Echilibrul cauzat de rugaciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav... Contactul cu Dumnezeu imprima in sufletul omului o pace care apoi radiaza din el si difuzeaza pretutindeni. Prin rugaciune, omul merge la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine la om. Rugaciunea apare ca indispensabila dezvoltarii noastre integrale si armonioase. Omul are nevoie de Dumnezeu asa cum are nevoie de hrana si de oxigen."
""Sportul" cel mai bun pentru organism este credinta"
"Se constata ca la cel ce are simtul sacrului si se roaga, scade consumul de proteine si o energie noua, necunoscuta, tine locul unei hrane abundente... Un exemplu printre altele: aveam o pacienta care suferea de cancer al uterului si nu mai putea fi salvata. Dintr-o data, s-a trezit in ea simtul sacrului. N-a mai mancat nimic timp de 40 de zile, iar in acest timp se ruga cate 13 ore pe zi. Dupa 40 de zile, ne-a dat voie sa o consultam. N-am mai depistat cancerul pentru care inchisesem la loc operatia. Era vindecata si intinerita. Au trecut de atunci zece ani si continua sa fie sanatoasa. O alta vibratie s-a nascut in ea. Simturile pervertite pana mai ieri de placeri gastronomice si sexuale isi revin prin rugaciune, se refac, se odihnesc. Odihna simturilor este necesara nu numai pacientului, ci si celui ce vrea sa evite sau sa previna imbolnavirea. E vorba de a dezvolta o noua deprindere, si anume: aceea de a reduce la tacere vuietul fiziologic, cascada de excitatii si de forte egoiste."
"Forta rugaciunii declanseaza biocurenti electrici", spune Carrel. "Biocurentii corpului omenesc sunt inferiori, ca potential, curentului electric produs de dinam, dar, din punct de vedere calitativ, ei sunt superiori, deoarece intretin viata si o cauzeaza. Electrofiziologia a descoperit cauzele bolilor intr-un plan mult mai subtil. Ea ne explica de ce violenta creeaza boli, de ce visele pot imbolnavi la fel de bine ca microbii, de ce virusurile sunt atat de puternice si de ce oamenii religiosi au o mai mare forta de rezistenta, desi sunt blanzi, moderati, generosi. Iubirea, nu cea erotica, ci aceea pe care a predicat-o Iisus si care implica servirea aproapelui, este un generator de biocurenti. "Sportul" cel mai bun pentru organism este cel al credintei, al rugaciunii, deoarece prin aceasta, bioelectricitatea umana nu se concentreaza numai pe o portiune a scoartei cerebrale, ci se difuzeaza pretutindeni in organism..."
"Realitatea este ca cei vindecati prin rugaciune devin dupa aceea cu totul alti oameni; parca ar fi primit botezul spiritului sfant: li se schimba chiar si temperamentul si caracterul, ba chiar si liniamentul corpului. Ma intreb de ce nu am folosi rugaciunea pentru a ne vindeca de bolile sociale, de rautatea lumii, de meschinariile educatiei noastre, de carierism, de avaritie, de erotism si de cerinta de dominare. Cu ajutorul rugaciunii, atomii omului, fiziologia lui intra in substratul divin al vietii. Bazat pe o serie de date anatomice si fiziologice, cred ca stimulul rugaciunii ajunge in neuroni, se propaga prin circuitele neuronale si cortico-subcorticale, si de acolo se comunica ansamblului fiziologic. Celor ce se vindecau Hristos le spunea: "Credinta ta te-a mantuit", si adesea adauga: "De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau". Caci, intr-adevar, boala este in cele mai multe cazuri o urmare a transgresiunii legilor firii, o neascultare de legile mantuirii. Cand inima omului se impietreste fata de legile naturale si se intoarce spre josnicie, boala se apropie cu pasi repezi. Mania, razbunarea, invidia, rautatea, remuscarea etc. produc in organismul uman o stare toxica, lucru evident pentru medic. Caci trupul omului, ca si sufletul lui, a fost facut sa fie bun; rautatea il imbolnaveste. Si din acest motiv, dusmania si ura sunt pacate grave. Iisus ne indeamna sa ne rugam si pentru "vrajmasii nostri". Rugaciunea este o forta care restabileste echilibrul organic, reasezand toate celulele si functiunile corpului in fata puterii infinite a lui Dumnezeu."
Luca Dumitru
Traditii crestine de Pasti
Deniile
Unele dintre cele mai profunde, frumoase si inaltatoare slujbe crestine sunt Deniile. Ele se tin in Postul Mare al Pastilor, post numit si Paresimi si care dureaza sase saptamani. Mai frecventate de lume sunt Deniile din Saptamana Mare, care atrag o multime de credinciosi. La tara, obiceiurile se pastreaza mai pure. La oras s-au pierdut si s-au amestecat. In Bucovina, de pilda, un tinut romanesc bun conservator de traditii, Deniile sunt intampinate cu emotie si cu protocol. Pana la inceperea lor, in saptamana a cincea din Postul Pastilor, satele trebuie curatate si primenite, incepand cu casele si ograzile. Toata lumea foieste, aeriseste si scutura. Dar cei mai bucurosi sunt copiii. Dupa ce varuiesc pomii din livezi si gradini, se imbraca in haine de sarbatoare si se duc la biserica. Magia Deniilor ii tulbura si ii farmeca. La fel ca pe mamele, bunicile si surorile lor, care in Saptamana cea Mare intra in biserica cu capul acoperit de-o naframa neagra. Dar si la oras, desi nu mai exista aceste traditii atat de vechi si de stricte, popularitatea Deniilor, a Saptamanii Mari este maxima.
Originea Deniilor
Ce sunt, deci, aceste slujbe bisericesti vibrante si inaltatoare spiritual, care atrag prin forta lor linistitoare atatia oameni hartuiti? Istoriceste, Deniile au aparut odata cu crestinismul. Ele au existat si in perioada de unitate a Bisericii. Iar azi, ele nu apartin numai ortodoxiei. Dupa marea, intristatoarea schisma crestina din secolul al Xi-lea, care a despartit cele doua Biserici de apus si de rasarit, Denii simplificate se oficiaza si la catolici, ba chiar si la protestanti. Deniile sunt slujbe pregatitoare. Rolul lor este de a purifica. Ele primenesc sufletul prin curatare interioara, reculegere si concentrare in rugaciune, pentru a putea trai deplin si profund taina si bucuria Invierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Practica Deniilor
Deniile sunt slujbe de seara. Ele se tin dupa orele 18-19 (in limba slava cuvantul denii inseamna zilnic).
Sirul emotional, triumfal, al Deniilor din Saptamana Mare incepe in seara din Duminica Floriilor. Apoi, de luni pana vineri, in ziua cumplita a rastignirii, preotii rostesc rugaciuni rituale, canturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament (Psalmi, Profeti etc.), numite paremii. Cat despre Evanghelii, ele sunt randuite astfel ca in fiecare zi din Saptamana Patimilor sa se citeasca o anumita Evanghelie. Joi seara este Denia Mare, numita si a celor 12 Evanghelii. Atunci se citesc 12 fragmente, cat numarul celor 12 apostoli, extrase din cele patru Evanghelii.
Vinerea Mare (Prohodul)
Este ziua de doliu a crestinatatii: atunci a fost rastignit Mantuitorul. De aceea, aceasta zi, in orice biserica si rit crestin din lume, este singura zi in care nu se oficiaza slujba Liturghiei. Liturghia insasi inseamna jertfa si se considera ca nu se pot aduce doua jertfe in aceeasi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgica. In schimb, vineri seara se oficiaza Denia Prohodului, una dintre cele mai spiritualizate, dar si "spectaculoase" denii. Mai intai, tineri si batrani, in lant neintrerupt, trec pe sub masa plina de flori, masa ce simbolizeaza catafalcul Domnului. Pe ea este asternuta o fata de masa bogat pictata, cu punerea in Mormant a Mantuitorului (Epitaf), precum si Evanghelia impreuna cu Crucea. Apoi, preotii citesc Prohodul.
La tara, deniile de joi si vineri si-au dobandit fiecare o numire aparte: Deniei celor 12 Evanghelii i se mai zice Denia Batranilor. Fiind intinsa ca durata, copiii nu au rabdare s-o asculte linistiti si stau mai mult pe-afara. Denia Prohodului este zisa si Denia Tinerilor, pentru ca ea le place acestora si prin "gimnastica" pioasa pe care trebuie s-o faca, trecand de trei ori pe sub masa, in timp ce multi batrani, cu salele lor intepenite, nu prea mai pot participa. In aceasta Saptamana a Patimilor, care anul acesta va incepe pe 5 aprilie, intr-o primavara aflata abia la inceput, dar atat de greu incercata deja de ura, de patimi, de cataclisme, fie ca trairea purificatoare a Deniilor sa ne aline sufleteste si sa ne inalte, sa ne treaca peste grijile si peste necazurile noastre cotidiene, ca un inel de liniste intr-o mare de necazuri, in al caror sfarsit fericit trebuie sa credem.
*
Multumim, la capatul acestor putine randuri, parintelui Arhimandrit Justinian Carstoiu de la Manastirea "Antim" din Bucuresti, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, care cu multa generozitate ne-a indrumat.
Valentin Iacob