Calutul de apa-n Oceanul Etern
S-a stins un mare poet: Mihai Ursachi
Saptamana trecuta, cand revista noastra era deja la tipografie, ne-a venit de la Iasi vestea ca a murit Mihai Ursachi. Implinise la 17 februarie 63 de ani si avea o opera ce-l situa incontestabil printre marii poeti ai literaturii romane.
Moldovean a carui mama era originara din Ipotesti (nu e o intamplare ca zona aceea a dat creatori de geniu ai culturii noastre), Mihai Ursachi a fost student la filosofie intre 1957 si 1961 - an in care, dupa o tentativa esuata de a trece Dunarea inot spre lumea libera, a fost condamnat si a stat intemnitat pana la amnistia din 1964. La iesirea din inchisoare, cum studiile de filosofie erau prea marcate de dogmatismul oficial, tanarul poet nedispus la concesii ideologice a urmat filologia si a devenit un bun germanist (a tradus de-a lungul timpului din marea poezie germana, favoritii sai fiind Hulderlin si Celan).
A debutat in volum in 1970, publicand apoi in decurs de un deceniu opt culegeri de poeme si o carte de proze onirice. Fara o slujba fixa, caci firea lui independenta si demna nu ingaduia pretul moral ce trebuia platit pentru "incadrare", a lucrat doar temporar, vara, ca salvamar si a trait in saracie in casuta parinteasca din Ticau, pana in 1981, cand a fugit in America. Inaderenta lui la ceea ce devenise Romania sub Ceausescu, nevoia intensa, vitala, de libertate, l-au facut sa-si sacrifice renumele castigat in mica noastra lume, caci se pare ca poezia nu se poate exprima cu adevarat decat in limba materna. Iar exilul insemna si o smulgere din limba poeziei lui. Dar Mihai Ursachi, marele inotator, a rezistat valurilor deznadejdii si greutatilor vietii de emigrant: demonstrandu-si capacitatile de germanist, inclusiv cu un doctorat, a facut cariera universitara in California. Asta nu l-a retinut insa acolo: in 1990, a fost primul scriitor din exil intors definitiv acasa. La aproape 50 de ani, a primit pentru prima oara o functie in tara, fiind numit director al Teatrului National din Iasi. Casuta din Ticau, confiscata dupa plecare, n-a mai reusit sa si-o recapete, in ciuda demersurilor in justitie, si e posibil ca aceasta nedreptate flagranta sa-i fi grabit sfarsitul, ca si intrigile prin care a fost demis de la conducerea teatrului. Si-a trait ultimul deceniu in boema si saracie, dar a avut multumirea de a fi recunoscut chiar si de generatia tanara, ca autor al unei opere poetice perene. Dovada - succesul de care s-a bucurat antologia de autor Benedictus, aparuta in 2002 la Editura Compania si pe care, cu putin noroc, o mai puteti gasi in librarii, daca vreti sa va imbogatiti spiritul cu o autentica valoare a lirismului romanesc. Citindu-l pe Mihai Ursachi, veti fi partasi la frumusetea unei creatii ce aliaza melancolia si luciditatea, gravitatea si ironia, muzicalitatea si jocul nastrusnic, "dulcele stil clasic" si o moderna "viziune a sentimentelor", printr-o alchimie al carei secret doar el il stia.
Mihai Ursachi era un impatimit al apelor vaste, ce apar obsesiv si in poemele lui. De cand am aflat ca s-a dus, ma urmareste o imagine de la inceputul anilor 70, dintr-o vacanta la 2 Mai. In golful aproape pustiu, intr-o zi vantoasa, cu valuri mari, am vazut silueta inalta si subtire a lui Mihai Ursachi indreptandu-se spre tarm, trecand prin zona agitata, si apoi i-am urmarit cu anxietate capul ce avansa spre linia orizontului, indepartandu-se pana la indistinct. "Nu-ti fie frica - mi-au spus prietenii care il cunosteau mai bine -, e in elementul lui, inoata asa cum altii merg, va reveni dupa ce se va fi saturat de singuratate." Intr-un poem din volumul Marea infatisare, Mihai Ursachi scria: "Eu sunt calutul de apa-n Oceanul etern./ Asa provizoriu,/ asa iluzoriu,/ prin stanci de ivoriu...". Imi place sa mi-l inchipui plutind linistit acolo, in Oceanul etern, ca un hippocampus, spre Marea Infatisare.
Adriana Bittel
Cinema
Vine, vine, primavara...
si pentru Filmul romanesc de desene animate!
...Asa s-ar parea, desi, vorba unui proverb romanesc - "Cu o floare nu se face primavara"... In cazul nostru, "floarea" este cel mai recent film de desen animat romanesc - Boborul. Dupa cum o arata si titlul, el se inspira din proza marelui Caragiale. Autorul filmului este unul dintre cei mai talentati artisti din generatia de mijloc - Radu Igazsg care, de altfel, semneaza si scenariul. Iata, asadar, o mare bucurie pentru toti cei mari si mici care iubesc filmul romanesc de animatie, cel care aducea in anii 80, in vistieria cinematografiei nationale, cam 40% din veniturile ei. Si nu ar trebui sa mire pe nimeni acest fapt, daca ne gandim ca "parintele" animatiei romanesti a fost Ion Popescu-Gopo. Cu filmul sau, Scurta istorie, Gopo avea sa imbogateasca zestrea artei cinematografice romanesti, cu mult ravnitul premiu La palme dor. Asta se intampla la Festivalul International al Filmului de la Cannes, in 1957. De-atunci, Gopo si alti artisti impatimiti ai celei de-a 8-a arte au creat sute si sute de filme de animatie de mare valoare, care au facut inconjurul lumii, fiind rasplatite cu numeroase premii nationale si internationale. Si tot in acel timp, filmele de animatie romanesti - ca si documentarele realizate la Studioul Sahia - erau prezentate, aproape saptamanal (in premiera sau in reluare) pe ecranele cinematografelor, spre mare satisfactie a cinefililor de toate varstele. Dar iata ca, indata dupa Revolutie, din motive adesea obscure, dar "eficiente", in materie de distrugere, productia de gen a disparut, intrand in uitare. (Ce-i drept, pe la sfarsitul cumplitilor ani 80, mai exact in vara lui 1987, au fost "rase" de pe fata pamantului, la distanta de o luna sau doua, ambele sedii ale studioului "Animafilm". Adica atat cel din Strada Olteni 45, cat si cel din strada Sf. Ionica nr. 3 - un mic palat boieresc in care a vietuit pentru un timp si Alexandru Ioan Cuza). Inghesuiti, dupa Revolutie, intr-un loc impropriu si prea stramt, realizatorii s-au raspandit prin studiouri particulare - cel mai adesea firme "straine" care produc desen animat pentru export - platind cu sume modeste, talentul romanesc ramas... "fara obiect".
- Draga Radu Igazsag, v-am vazut cu incantare filmul Boborul, prezentat de curand, intr-o seara, la Institutul Francez din B-dul Dacia. Vorbiti-ne putin despre el...
- Este o ecranizare a povestioarei despre... Republica de la Ploiesti. Evident, versiunea plina de haz a lui Caragiale, acea "Republica podgoreana" de 15 ceasuri, petrecute pe 8 august 1870 - cu un an inainte de Comuna din Paris... Noi am incercat mai mult decat o ecranizare: jumatate din film este un fals-document-de-epoca, in care vedem o zi din viata lui nenea Iancu. Chiar de cand se trezeste dimineata... E o combinatie de desen animat si actori in frunte cu Victor Rebengiuc, care il interpreteaza cu mult umor pe Caragiale. Actorii sunt filmati pe strada, in decor natural, costumati dupa moda anului 1896, cand Caragiale a scris si a publicat Boborul. Asa ca am creat, de fapt, un film documentar despre Caragiale. Un Caragiale care mergand pe strada (o strada "de epoca", fireste) isi aduce aminte de Revolutia de la Ploiesti. Am dorit sa reconstituim in jurul personajului Caragiale - mediul lui, curtea, casa, frizeria, beraria...
Filmul lui Radu Igazsag (produs de Fundatia Arte Vizuale si finantat cu generozitate de Centrul National al Cinematografiei - director Decebal Mitulescu) este o adevarata bijuterie, ce dureaza doar 9 minute. Este o marturie a harului cu care sunt inzestrati artistii romani, lasati pe nedrept in penumbra, de peste un deceniu, de catre cei care ar trebui sa se ocupe si de afirmarea pe plan national si international a acestei ramuri - stralucite! - a culturii romanesti!
S. K.