Stela Enache
"Am facut ce mi-a placut. Am cantat, am calatorit,
mi-am intemeiat o familie trainica"
Vedeta de prima marime a muzicii noastre usoare din anii 60-70, a preferat sa-si mute cariera in strainatate, lasand in urma regrete si amintirea unei voci de exceptie.
Cuplu, pe scena si in viata, cu compozitorul Florin Bogardo, ii datoram clipe rare, de emotie si bucurie, oferite in anii cenusiului absolut
O vedeta pe bicicleta
- Draga d-na Stela Enache, prima intrebare nu-mi apartine. Ea a fost formulata in nenumarate scrisori primite la redactie, care va au ca subiect: unde ati disparut, unde ati fost atata vreme? Fanii dvs. de ieri si de astazi vor vesti...
- Am fost in toata lumea. Din 1986 incoace am facut inconjurul lumii de patru ori. Desi nici inainte n-am prea stat locului. Am terminat Conservatorul din Cluj in 72, iar in 73 am fost deja buna de export: am plecat, impreuna cu formatia Electrecord - alaturi de care evoluez si azi, in Germania. Apoi, dintr-un contract in altul, am inceput sa tot umblu si sa descopar lumea. Desi nu acesta a fost telul meu, pur si simplu asa au venit lucrurile. Asa a fost sa fie. Am fost si sunt o femeie norocoasa. Am avut parte de colegi minunati, de oameni de la care am invatat foarte multe, incepand cu regretatul Tudor Vornicu si intreaga lui echipa de mari profesionisti. Aceia au fost anii uceniciei mele. Baza pe care am izbutit sa-mi construiesc ulterior cariera.
- Ati parasit scena muzicii romanesti in plina glorie. Erati, alaturi de Angela Similea, Dida Dragan, Mirabela Dauer si regretata Anda Calugareanu, un idol. Dar cum idolilor li se interzicea in vremea aceea biografia, povestea vietii dvs. le este necunoscuta celor care va indragesc. De unde porneste firul?
- Sunt banateanca din Resita si m-am nascut intr-o familie numeroasa, muzicala si vesela. Tata a avut treisprezece frati - din care eu nu am mai cunoscut decat opt -, iar mama trei. Daca mai punem la socoteala nevestele si copiii, va dati seama ce iesea! Ei, si la noi se canta toata ziua. Tata canta la vioara. Si el, si mama, faceau parte din Corul Sindicatelor... Iar eu am facut balet de la trei ani si pian de la cinci. Eram topita dupa scena! La scoala, in decursul aceluiasi spectacol, faceam prezentare, recitam poezii, cantam la pian, dansam dansuri populare, cantam muzica usoara... Eram ca un titirez. Dac-ar fi fost dupa mine, cred ca as fi si dormit pe scena! Imi aduc aminte cat de fascinata urmaream spectacolele Teatrului "Constantin Tanase", cum mai sorbeam din priviri cantaretii, actorii si balerinele, costumele acelea sclipitoare cu paiete si pene! Asa se face ca am urmat scoala de muzica - sapte ani, ca atatia se faceau pe vremea aceea -, apoi am intrat la Scoala Populara de Arta, am inceput sa cant si cu formatia liceului si sa particip la concursurile interjudetene, in urma carora m-am ales cu galeti de premii... Ce mai: ajunsesem o mica vedeta in Resita. Eram mandra nevoie mare si nici parintilor nu le displacea. M-au inteles si chiar m-au impulsionat. Erau fericiti pentru fetita lor, slaba ca un tar, care alerga toata ziua, de la o ora la alta, pe bicicleta pe care o primise ca recompensa pentru premiul luat la scoala, in clasa a Iv-a! In afara de muzica, mai eram pasionata si de sport: inot, atletism, baschet, handbal. Apoi faceam parte din cercul de teatru si mai luam lectii de engleza si ore de pian. Cu acesta din urma am avut ceva probleme, fiindca nu-mi mai ajungea timpul ca sa exersez suficient, iar profesoara ma pedepsea lovindu-ma peste maini cu o linie. Asta m-a cam indepartat de pian... Ei, si a venit si momentul admiterii la facultate. Eu ma pregateam deja pe sub plapuma, cu lanterna, pentru Teatru. Numai ca m-au prins, si mama mi-a zis sa ma orientez catre altceva. Imi mai ramaneau muzica si sportul. Si-am zis: "Fac muzica, la Bucuresti". Raspunsul a fost: "Bine, dar la Cluj". Ne-am suit toti trei in tren si-am pornit-o catre Conservator. Am dat examen, m-am descurcat si-am intrat la sectia pedagogie. Ca nu aveam inca 18 ani si nu aveau voie sa ma primeasca la canto. Apoi, pentru ca mirajul scenei ma tot "chinuia", m-am dus la Casa de cultura a studentilor, am dat o proba, am fost acceptata si lucrurile au inceput sa se lege. Am inceput sa cant si, uite-asa, am devenit o mica vedeta si la Cluj. Ce ma mai umflam in pene! In 68 am mers la primul festival studentesc: am luat un premiu. Apoi a urmat festivalul de jazz - ca aveam si astfel de veleitati -, unde am luat iar premiu, am mers si la "Steaua fara nume"... Peste tot unde se canta, hop si eu! Am cantat pana si intr-un cor de camera, pana cand m-au dat afara. Din cauza muzicii usoare pierdeam aer si nu mai mergea. Gestul acesta m-a impulsionat si am decis sa ma pun pe invatat. Din punct de vedere al impostatiei, una e muzica clasica si alta e muzica usoara. Asa a inceput lunga mea naveta Cluj - Bucuresti. Studiam cu George Grigoriu - pe care-l cunoscusem prin intermediul unchiului meu, scriitorul Ion Hobana - si cu Romi Moreno, care o pregatea si pe Dida Dragan. Atunci am dat si prima proba de microfon, la radio, iar azi, cand mai aud, din an in paste, melodiile acelea, mi se par groaznice! In 1971, am participat la festivalul de la Mamaia, unde am luat premiul Ii si de aici a pornit totul... "Ajunsesem", in sfarsit, la scena. In acelasi an m-am si maritat cu Florin Bogardo, ars, si el, de demonul muzicii, si m-am mutat la Bucuresti. Dar Conservatorul l-am terminat la Cluj, asa ca n-am scapat de naveta. De altfel, de drumuri, la modul general, n-am scapat niciodata! I-am spus si mamei: "Cred ca m-ai facut pe drum, ca altfel nu-mi explic!". Eu, pe unde apaream, caram dupa mine si valijoara. Ajunsesem de poveste. Apoi, dupa cum am mai spus, in 73 am plecat in Germania, dupa care am batut pamantul in lung si-n lat, iar in 86, cand deja simteam ca ma cam prinde din urma oboseala, a aparut primul contract pe un vas de croaziera... si am schimbat mijlocul de locomotie! De asta am lipsit atat de mult! Si, sincera sa fiu, atunci cand reveneam si vedeam ce e pe aici, aveam o miscare de recul.
Casa cu nemti
- Faptul ca v-ati nascut in Banat credeti ca a avut vreo insemnatate in formarea dvs. ca om?
- Sigur, ca doar "Banatu-i fruncea"! Eu am crescut intre nemti, unguri si romani. M-am nascut si am locuit pana pe la vreo patru ani intr-o casa de nemti: casa in care stateau in gazda ai mei, inca de cand se casatorisera. Noi nu avem ascendente nemtesti - tata e moldovean, iar mama banateanca, mai dinspre sud, de langa Dunare -, insa mediul german al Banatului si-a pus amprenta asupra mea. De acolo am invatat eu ce inseamna curatenia, corectitudinea, cinstea si punctualitatea. Apoi, lucrand atatia ani in Germania, toate aceste principii au capatat proportii aproape obsesive. De altfel, acestea au fost si sunt coordonatele vietii mele. Iar inima ma trage cu din ce in ce mai multa insistenta catre casa, catre Resita. Unde nu mai e forfota Combinatului, iar existentele sunt pasnice, molcome si tihnite. E curat si liniste. Iar cand ajung acolo, simt ca redevin copil. Eu n-am reusit sa ma acomodez cu Bucurestiul nici pana azi. Incerc sa-mi pastrez calmul, facand slalom printre gropile din caldaram si mitocanii de care te izbesti la tot pasul.
- Inca un mister pe care as vrea sa-l elucidam: de unde venea aerul acela de independenta, naturaletea cu care ne vrajeati la fiecare aparitie?
- De felul meu, sunt o persoana foarte optimista, o natura independenta, care, e adevarat, a facut in viata cam tot ceea ce i-a placut. Am fost si sunt o persoana destul de baietoasa. Probabil asta mi se trage de la bicicleta aceea din tinerete! Desi prin muzica mea asezata, cu "mesaj", am fost catalogata drept o sentimentalo-blegoasa, realitatea era la ani lumina de aceasta eticheta. Naturaletea de care pomeniti cu atata gentilete venea probabil si din sport... si poate ca si din pricina anturajului: de mica, majoritatea prietenilor mei, cei mai buni, au fost baietii. Am avut aceasta vocatie a prieteniei, a camaraderiei. Si ma consider, din nou, foarte norocoasa, tocmai pentru ca am niste prieteni minunati, adevarati, pe care stiu ca ma pot baza. Toti barbati! Prietenia e un lucru foarte frumos si pretios.
Sa nu uitam trandafirii
- Intre ei, la loc de frunte, se afla celebrul dvs. sot, compozitorul Florin Bogardo, retras, si el, de pe scenele muzicale. Ce mai face autorul nemuritoarei melodii "Sa nu uitam sa iubim trandafirii"?
- Face bine, doar ca nu mai vrea sa apara, sa iasa in fata. E intr-o faza de asteptare... Asteapta sa se aseze lucrurile si la noi, sa se separe uleiul de apa. El nu e genul de om care sa-si faca loc dand din coate si, deocamdata, nici n-ar fi cazul. Tipul de muzica pe care-l face el nu prea mai intereseaza, iar el nu poate lucra in acest sistem care functioneaza pe repede-inainte, tinzand doar la o celebritate efemera si la bani. Dar nu sufera. Asteptam amandoi sa se limpezeasca si apele, si spiritele.
- Daca ar veni zana buna si v-ar oferi posibilitatea sa schimbati ceva din parcursul existentei de pana acum, ati face-o?
- Nu cred. Poate ca as sta mai mult pe acasa, desi... Nu stiu... Nu, nu cred ca as schimba ceva. Sigur, fiind foarte mult timp plecata, mi-am sacrificat, intr-o anumita masura, viata de familie. Dar si acele plecari au fost facute pe principiul: sa aduc acasa, sa le pot oferi copiilor mei mai mult decat as putea-o face cantand in tara. Chiar si faptul ca acolo simteam ca-mi pot face meseria fara constrangeri, ceea ce mie imi dadea un echilibru interior, a fost, in fond, benefic familiei: au avut alaturi o mama si o sotie calma, nu una stresata.
- Acum, la varsta maturitatii, va simtiti implinita?
- Nu pot sa ma plang. Am facut ce mi-a placut. Am cantat, am calatorit, mi-am intemeiat o familie trainica. Am prieteni multi si buni. Mi-am dat seama ca oamenii sunt fiinte extraordinare, care au capacitatea de a se intelege foarte bine, cu conditia sa nu fie supusi "atacurilor" unor terti, si prin asta inteleg: politicul, economicul etc. Indiferent de natie sau religie, oamenii sunt minunati si se comporta ca atare daca manifesti fata de ei respect, corectitudine si onestitate. In plus, am o casnicie frumoasa, longeviva si trainica, copiii au crescut si ei bine, asa ca nu am motive sa spun ca nu ma simt implinita.
- O intrebare de final: ce planuri de viitor aveti?
- Nici unul. Planuri nu-mi mai fac. In general, am ajuns la concluzia ca e bine sa te bucuri de ziua de azi. Pentru ca nu stii ce se poate intampla... stam pe nisipuri miscatoare... Dar, structural, eu sunt o optimista, care isi traieste viata cu convingerea ca "ce-i al meu e pus deoparte". Si mai stiu ceva: ca orice rau e spre bine. Si aici a vorbit vocea experientei.
Ines Hristea