Amurg de veac in Bucuresti
Amintiri cu regine si printese
Regina Maria, Martha Bibescu si Bucurestiul de altadata,
in evocarea doamnei Mariana Dragescu, "Zburatoarea"
neinfricata din timpul celui de-al doilea razboi mondial
Dupa-amiaza blanda si insorita in primavara anului 1943. In parcul cel mare al palatului brancovenesc de la Mogosoaia e sarbatoare. Se implinesc doi ani de la disparitia printului George Valentin Bibescu, marele as al aviatiei romanesti, si principesa Martha, sotia lui, ii celebreaza memoria. Insirate pe sub pini si cedri uriasi, mesele stralucesc, incarcate de argintarii si cristaluri. Ascunsa dupa o tufa de trandafiri japonezi, o orchestra intoneaza melodii discrete si lente. Invitatii care nu stau la masa se plimba pe malul lacului sau pe peluzele tunse. O lume cultivata, rasata si politicoasa, in mijlocul careia straluceste gazda petrecerii, Martha, castelana din Mogosoaia, animand conversatia cu farmecul si inteligenta ei. Printre oaspeti sunt multi piloti de aviatie, prieteni ai marelui disparut, imbracati in uniformele lor elegante, semanand atat de bine cu cele englezesti. Majoritatea lor vin direct de pe front. De pe front vine si Mariana Dragescu, una din celebrele "printese ale zborului" din escadrila "alba" a avioanelor de razboi. Subtire si zvelta, in tunica severa, stransa pe talie cu centura, pare ratacita, in serbarea stralucitoare care o inconjoara, atat de diferita fata de infernul din care a venit. Caci razboiul si moartea si sangele au cuprins tot pamantul si nimic nu pare sa le poata opri. Nici oglinda cu nuferi a lacului, nici paunii infoindu-se in curcubee prin iarba, nici lumina fosforescenta a primaverii, prin care Martha Bibescu pare sa pluteasca, in rochia ei lunga si neagra, acoperita de bijuterii: o iluzie. Asa a si fost... Petrecerea din dupa-amiaza aceea de Sfantul Gheorghe a fost ultima receptie de la palatul brancovenesc. Odata cu noaptea, prin umbrele careia s-au risipit musafirii, odata cu ultimele acorduri ale orchestrei, nu doar palatul brancovenesc a fost inghitit de intuneric, ci si destinul istoriei romanesti.
*
Bucuresti, iarna anului 2004. In micul sau apartament din centrul vechi al orasului, d-na Mariana Dragescu ma primeste zambind prietenos. Imi doream demult s-o cunosc! Revista noastra scrisese pe larg despre curajul si indarjirea ei de pilot de aviatie, despre anii de foc petrecuti in linia intai a celui de-al doilea razboi mondial: calvarul Odesei, stepa calmuca, capcana mortii de la Stalingrad, Crimeea... O femeie pilot, din singura escadrila de femei din istoria aviatiei: legendara "escadrila alba" de avioane sanitare. La 91 de ani, distinsa doamna si-a pastrat agilitatea, delicatetea, dar si autoritatea slefuita in incercarile grele ale razboiului. Dar eu nu vreau sa vorbim de razboi. "De data asta", ii spun, "am sa va rog sa povestiti despre pace. Ati trait intr-o epoca fabuloasa, plina de straluciri: epoca Bucurestiului interbelic, animata de personalitati de exceptie. Povestiti-ne despre Martha Bibescu, pe care ati cunoscut-o asa de bine. Amintirile dvs. inseamna, astazi, istorie..."
Inconjurata de fotografii si de carti, de harti si machete de avioane, ascunsa intre ele ca intr-o fortareata, batrana doamna isi incepe povestea plina, la inceput, de amintiri de razboi. Pata ororilor e mai puternica, poate. Apoi, treptat, "Zburatoarea" se trage spre liniste. Mai exact, spre lumina Bucurestiului din anii 30, cand sosise in Micul Paris, venind din Banat. O lumina pe care d-na Dragescu incepe sa patineze strans si elegant, alunecand spre trecut.
Manusa Regelui Carol
"In Bucuresti m-a adus pasiunea mea pentru sport. Terminasem liceul si voiam sa fac Scoala de calarie si Facultatea de Educatie Fizica. Si visam sa zbor. De copil am facut sport: canotaj, calarie, inot. In Lugojul de dupa razboi se facusera stranduri si toata lumea inota. Dar cred ca asa baietoasa i-am semanat mamei, care pe la 1909 mergea pe bicicleta. Si asta pe atunci era o revolutie pentru o femeie. De altfel, cand eram mica, chiar si primele mele jucarii au fost de baiat: niste soldati de plumb daruiti de tata, care era militar de cariera. Asa ca la patru ani, cand am primit in sfarsit prima mea papusa, pur si simplu n-am stiut ce sa fac cu ea! Si am bagat-o la robinet, sub apa... Insa cand la douazeci de ani am ajuns in Bucuresti, mai greu decat la facultate a fost sa fiu admisa la Scoala de echitatie a Regimentului 4 Rosiori. Era chiar regimentul patronat de Regina Maria. Norocul meu a fost ca proveneam dintr-o familie de ofiteri de elita. Unchiul meu, maiorul Titus Dragescu, murise la Marasesti ca un erou. Tata, ajuns colonel dupa razboi, fusese ingropat si ranit de un obuz in luptele de la Jiu, din 1916, pe cand incerca sa-i salveze viata generalului Dragalina. Si tot tata, inainte de razboi, pe cand era elev la Scoala de ofiteri de la Craiova, pentru ca era inalt si falnic, dar si bine educat, fusese ales de Regele Carol I in corpul sau de ofiteri de ordonanta regala, la Peles. De unde tata avea amintiri foarte frumoase. Imi povestea despre Regina Elisabeta, care, vazandu-l odata pe el, tanarul ofiter, cum picta pe terasa castelului, s-a apropiat si i-a soptit cateva cuvinte in franceza, placut surprinsa. Dar si despre Rege, mereu sever, sobru si impunandu-le disciplina ofiterilor sai, care mai chicoteau la masa. Dar spunea si despre extraordinara cumpatare a batranului Rege Carol, de care se povestea ca prefera sa-si dea o manusa rupta la cusut decat sa-si ia una noua... Si si-o mai amintea tata pe Regina Maria: tanara si stralucitoare, de-ti taia rasuflarea. Asa ca, sosind in Bucuresti, una din bucuriile mele era ca o voi vedea si eu, in sfarsit, pe marea noastra regina."
Regina si orasul vesel
"Scoala de echitatie era in elegantul cartier Cotroceni, in cazarma regimentului, undeva intre Palatul regal si splaiul Dambovitei. Erau inscrise aici multe sotii de ambasadori si din lumea mare a Capitalei. O data pe saptamana venea si Regina Maria sa asiste la demonstratiile din manej. Si ea, care din cochetarie n-a vrut niciodata sa fie numita "Regina mama", ca sa n-o imbatraneasca, era aproape neschimbat de frumoasa. Imbracata de fiecare data in cate-o rochie simpla, de calarie, fara bijuterii si adaosuri. Si tot cam la o saptamana, ne strangeam toti la Cazionul regimentului, la un ceai cu fursecuri, sa ascultam valsuri, sa radem, sa dansam, sa glumim. Uneori, venea si regina. Vorbea bland, mereu cu un cuvant amabil pentru fiecare, cu accentul ei englezesc, ce-i sedea asa bine." Regina Maria, innobiland brusc, din chiar clipa in care isi facea aparitia, fermecand totul in jurul ei, cu o aura magnetica. Incat toti deveneau dintr-o data captivi ai privirii, ai surasului ei irezistibil si ai acelei maretii ce cucerise Europa si monopolizase o America intreaga: maretia ei, si dulce, si apropiata.
"Iar Bucurestiul Reginei Maria al anilor 30, cum l-am cunoscut eu, era unul dintre cele mai vesele si mai frumoase orase din lume", continua d-na Dragescu. "Razboiul se terminase si in cochetul oras incepuse o viata intensa si placuta. Totul respira un aer occidental, elegant si firesc. Incepand cu Ateneul Roman, unde, sub lumina aurie, oamenii umpleau salile sa-l asculte pe George Enescu cantandu-si mai intai acasa, pentru ai sai, in premiera mondiala, muzica magica, si pana la magazinele acelea cu marfuri la fel de fine ca-n toate marile capitale ale lumii, magazinele din centru si de pe Calea Victoriei, cu nume cosmopolite si muzicale: "La Fayette", "Carabela", "Gioconda" (magazin de bijuterii pentru doamne), "Djaburov" (unde se vindeau cele mai frumoase covoare de Buhara si obiecte orientale). Iar strazile erau pe atunci maturate, curate si luminate. Cu casele si vilele care aratau si ele, toate, noi. Noi si nu coscovite. Dar in primul rand, in Bucurestiul acelor ani, cu pietele lui ieftine, mancarea nu era o obsesie. Pana si icrele negre nu costau chiar asa, o avere. Imi aduc aminte, eram deja la Aeroclubul Regal, mergeam des cu camarazii nostri piloti la o carciumioara din Piata Palatului, sa mancam icre negre proaspete, de Delta Dunarii." Si d-na Dragescu inchide ochii, incercand sa ma poarte cu ea, ca o balerina care valseaza pe poante, printre amintirile ei. Amintiri dintr-un oras si o vreme in care romanii gandeau si se purtau ca egalii Europei. Ba mai erau chemati sa-i invete si pe altii manierele continentului. Dupa care incepe iar, cu indarjire nostalgica. "Mi-aduc aminte, de cum incepea primavara, ca din centru, de pe Magheru, si pana in cartiere, intreg orasul rasuna de larma tihnita si languroasa a gradinitelor de vara, pline ochi. Caci oricine putea sa se duca la un restaurant sa manance, fara sa bage mana adanc in buzunar. Era unul, tin minte, pe langa Arcul de Triumf, "La coana Victorita" se chema, curat si sic, cu vin si fripturi." Carciumioarele cu cate-un mic taraf, un acordeon, un contrabas si o vioara, in care oamenii, pana si cei mai simpli, petreceau fericiti o seara, mai putin apasati, in acele timpuri demne, de nelinistea zilei ce vine. "Iar sambata si duminica, la Sosea, masinile si trasurile ieseau una dupa alta, iar pe aleea calaretilor inca mai putea fi vazuta Regina Maria, cu ochii ei albastri stralucitori, de sub caciula de oposum, galopand ca o naluca maiestuoasa..."
"Ingerul Luminilor" - Martha Bibescu
In orasul acesta occidental, pasiunile erau si ele mai aproape de cer. Romanii aveau vocatia zborului. Mai ales printii si printesele din familiile vechi, dar si multi altii, din elita vremii. "In acei ani, printul Miki Cantacuzino infiintase la Baneasa, pe cheltuiala proprie, prima scoala de pilotaj civil de la noi", continua d-na Dragescu. "Dupa moartea printului in accident de avion, scoala fusese preluata de Ioana Cantacuzino, sora lui. Si prima femeie de la noi cu brevet de pilot. Si in 1934, m-am dus si eu la scoala cantacuzina, sa-mi ating in sfarsit visul: sa zbor, sa fiu eu singura cu cerul... Scoala de pilotaj mi-a mai adus un dar: acolo am cunoscut-o - si am ramas prietene pe viata - pe Marina Stirbei, nepoata printului George Valentin Bibescu. Marina, inalta, stralucitoare, facandu-se imediat remarcata, la fel ca si unchiul ei." Ochii batranei zburatoare se ingusteaza iar, intorsi spre acel ragaz luminos de timp, cand, intrata in elita patimasa a celor bolnavi de zbor, a avut sansa, imi spune, sa se apropie de cativa oameni de seama de la noi. "Intre ei, George Valentin Bibescu era deja o legenda vie. L-am cunoscut bine la Aeroclubul Regal Roman, unde am lucrat pana-n razboi, dupa Scoala de pilotaj. La aproape 60 de ani, desi chinuit de un accident de avion mai vechi si cumplit, din India, era o aparitie energica si transanta, ramanand, totusi, jovial si distins. Intai m-am apropiat de print si, dupa aceea, treptat, si de sotia lui, extraordinara Martha Bibescu. Impreuna, formau un cuplu teribil", spune d-na Dragescu. Doua sabii puternice, un cuplu ale carui istorii faceau deliciul si inconjurul Bucurestiului. Insa pe Martha Bibescu o precedau, ca un parfum imbatator adaugat blazonului aristocratic, faima frumusetii si a culturii ei, a raspunsurilor taioase si originale pe care le dadea - si atacurilor, si laudelor, deopotriva. Ea, romanca scriind in franceza, care cucerise Parisul cu romanele ei. Dar mai era si faima aceea spumoasa si misterioasa a iubirilor ei cu marimile Europei. "Cand am cunoscut-o eu, cred ca avea cam 50 de ani. Si era inca de o frumusete care te punea pe ganduri." Mai ales ochii aceia imensi si langurosi, de o culoare migrand nelinistitor de la cenusiu la caprui, inconjurati de gene lungi si negre, ochii pe un chip cu pielea alba, de englezoaica, rosind fermecator la emotii. Si peste toate inca ceva, un farmec al printesei subtil si aparte, greu de definit... Toate indreptateau si atunci, in acei ani 30, intamplarea tulburatoare de dinainte de razboi, cand Regina Elisabeta, Carmen Sylva, cucerita de chipul incantator al tinerei Martha, pe atunci domnisoara Lahovari, o rugase sa pozeze pentru o fresca a Manastirii "Curtea de Arges": "Ingerul Luminilor", ridicand in aer crucea Invierii. "Da, asa e, cand am cunoscut-o, am inteles de ce frumusetea ei facuse atatea victime."
"Iar in acei ani", a continuat Mariana Dragescu, "in Romania, principesa era geniul bun de la Mogosoaia. Sotul ei ii daruise Palatul si acum locuiau mai mult separat. Printul avea in oras o casa pe strada Robert de Flers. Dar de cate ori Aeroclubul Regal avea vreun invitat important din strainatate, Martha dadea o serata in cinstea lui, la Palat." Si d-na Dragescu imi povesteste cum l-a cunoscut, intre asii aviatiei franceze, pe marele scriitor Antoine de Saint-Exupery. Invitat si fermecat si el, ca atatia altii, de frumusetea Mogosoaiei. "Din pacate, eu la Mogosoaia am ajuns de-abia dupa moartea printului George Bibescu. Am apucat insa sa o cunosc mai inainte pe Martha Bibescu, la cateva receptii din Capitala. Una a fost la ambasada Angliei, din 1936, cu ocazia incoronarii Regelui George al Vi-lea, la care am fost invitata, cu cativa camarazi piloti, de Lady Hoare, sotia ambasadorului. Lady Hoare era si ea pasionata de pilotaj si venea sa ia lectii la Scoala Cantacuzino, la Baneasa. Ea, o aristocrata totdeauna distrata si mereu prietenoasa, se atasase repede de romani. Si atunci, la receptia de la legatia engleza, ce m-a frapat la Martha Bibescu, ca de fiecare data, afara de frumusetea ei, au fost firescul, gentiletea purtarii si-a vorbirii sale. Avea un dar innascut, dar si o stiinta de a se face placuta. Vorbea cu miez, captivant, fara afectare. Si, mai ales, fara aroganta. Toata seara aceea a conversat si s-a miscat dezinvolta si neodihnita printre invitati. Ea, cu rochia ei alba si superbele smaralde bibesciene. Si respirand pasionat si gratios un mic buchet de violete de Parma." Stralucirea Marthei Bibescu in serile Micului Paris... Ultima amintire de pace pe care batrana doamna o scoate din fortareata ei de amintiri. Caci curand, prea curand, razboiul, care parea fara margini, a inceput. Incepuse si pentru Mariana Dragescu, zvarlita pe front pe un cer de foc. Si trecuse tihna cea vesela a Bucurestiului. La Mogosoaia insa, cupa cu clipe frumoase nu se golise. Inca...
Mireasa de pe front
"Martha Bibescu era, cum se spune, "une marieuse" (ii placea sa gaseasca pereche celor necasatoriti si sa le binecuvanteze legamantul). Tot ea a avut rolul hotarator ca sa-i apropie si sa-i casatoreasca pe printul Constantin Basarab Brancoveanu si pe prietena mea, Marina Stirbei. Si Martha Bibescu, care le-a fost si nasa, impreuna cu marele arhitect G.M. Cantacuzino, a avut har si aici. Caci Marina, fata printului George Stirbei, fratele celebrului Barbu Stirbei, maresalul Curtii pe vremea Regelui Ferdinand, era la randul ei o personalitate puternica, cum erau multe romance din vremea ei. O mireasa venind direct de pe front. Din escadrila alba. La fel ca si mine. Asa ca in februarie 1942, la castel, a fost nunta mare. Nunta dupa ritual si vis brancovenesc. Totul gandit ca un regizor rafinat, de chiar Martha Bibescu." Si d-na Dragescu deschide acum alt sertar fabulos al scrinului ei cu amintiri. "Au fost puse, atunci, pana la intrarea cea mare, doua siruri de arnauti cu torte, imbracati in costume din timpul lui Constantin Brancoveanu. Un coridor de lumina in seara, lung de 100 de metri." Iar nuntasii, enorm de multi, "gandeste-te, tot corpul diplomatic din Bucuresti, ministri, personalitati, dar si o suta de sateni din Mogosoaia", s-au scurs in tacere printre tortele mirosind a mirt. Nuntasii fascinati, toti, de palatul stralucind si el in noaptea linistita si calda, ca de primavara. "Cununia s-a facut in beciurile boltite ale castelului si nu in biserica veche a Mogosoaiei. Ca sa fie la fel ca aceea de demult, a lui Voda Brancoveanu." Asa ca firidele de caramida ale subsolului au fost drapate-n matasuri si a fost ridicat si un altar stralucind de icoane vechi si de mii de lumanari mari, asezate atat de frumos una sub alta, ca pareau niste stalpi de foc, sprijinind boltile. "Iar la nunta aceea, s-au scos din seifuri si au fost purtate, pentru ultima oara, fabuloasele bijuterii ale lui Constantin Brancoveanu: diadema, colierul si paftaua. Toate numai smaralde si diamante, stralucind la lumina lumanarilor si-a tortelor, in ape verzi si vechi, orbitoare. Martha Bibescu, cu tinuta ei demna, a purtat diadema cea mare, mama mirelui - colierul, iar Marina - paftaua, pe-o rochie de mireasa alba si simpla, o rochie de epoca. Si la iesire, cand s-au deschis usile Palatului, ofiterii de aviatie, colegii Marinei, s-au aliniat de-o parte si de alta, toti in uniforme de gala, cu "dinner jacket" si spadine, niste spade scurte, de ceremonie", explica d-na Dragescu. "Si cand au aparut mireasa si mirele, ofiterii si-au scos toti sabiile din teaca si le-au incrucisat, facand o bolta de otel, pe sub care cei doi au trecut." Si chiar in acelasi moment, pe toata aleea principala care ducea de la sosea la Palat si in tot Parcul urias s-au aprins capite de fan, puse acolo din vreme. Si, brusc, aleile si parcul si Palatul s-au luminat ca Champs-lyses de Craciun, in plina stralucire, in plina nebunie orbitoare si frumoasa. "Apoi a inceput petrecerea. Si a fost la Mogosoaia o noapte de sampanie si de oranjada. Caci atat s-a baut, nimic altceva! Si printre coloanele de marmora, oaspetii au dansat si-au valsat toata noaptea, uniti toti o vreme in fericirea aceea ce a plutit printre ei, intensa si rara, ca o bijuterie brancoveneasca. Ei, si parca aud si acum vorbele dinspre dimineata ale ambasadorului finlandez, Eduard Palin: "Asta e ultima nunta aristocratica din Europa noua ce se intrevede. Alta nu va mai fi!"."
Epilog
Inceput de septembrie 1945. Martha Bibescu se pregateste sa plece din tara, pe drumul exilului, la Paris. "Atunci am vazut-o ultima oara. Vizita trista, de ramas bun", spune d-na Dragescu. "Mogosoaia toata, cu parcu-i urias, era pustie. O liniste statuta, sumbra." Disparusera si paunii, care nu demult se plimbau printre cedrii nodurosi de Liban. "Martha Bibescu ma astepta pe terasa. Nu se mai simtea in stare sa lupte, mi-a spus. Deocamdata, salvase Mogosoaia de la confiscare, facand-o sa fie trecuta in randul monumentelor istorice. Dar lupta era prea grea si fara capat. Si imi mai amintesc ca in jurul ei, pe cateva tipsii de arama, stateau presarate petale de trandafiri. Asa am vazut-o ultima oara pe Martha Bibescu... Si-o vad mereu: trista, ingandurata, frumoasa, mandra - o efigie indestructibila, intre petale spulberate de vant..."
Valentin Iacob
(Foto: arhiva personala a d-nei Mariana Dragescu)