In Postul Pastilor, la Pascani
Parintele Costel Olariu, de la Biserica "Sfanta Parascheva"
"Prin rugaciune nu se vindeca numai cancere. Se muta si muntii din loc"
Sfanta Liturghie s-a incheiat de trei ore. De la intrarea in catedrala si pana la altar - un sir lung de oameni. Cate patru-cinci pe rand. La capatul sirului, intr-o firida intunecata din stanga catapetesmei, se vede chipul unui preot, slab luminat de flacara unei lumanari. "Seamana cu un egumen grec din Sfantul Munte", asta a fost prima mea impresie. Barba lata, tasnind din obrajii puternici, nas coroiat, sprancenele stufoase si ochii negri, mari, scanteind parca de o vesnica voiosie. Oamenii se inchina pe rand in fata sa, ii saruta mana cu infrigurare, apoi se aseaza si-si zic pasul. Ceilalti asteapta la o cuviincioasa distanta, cat sa nu poata auzi. Au venit sa se spovedeasca. Pe chipul unei femei curg lacrimi amare de suferinta. Alta iese din firida altarului cu chip fericit. Nevazute pacate grele cad moarte, infrante ca Balaurul din icoane.
Becul din cer
Pascani, oras mohorat si sarac, oras "de trecere" spre alte zari mai luminoase. Nodul de cai ferate hraneste oamenii. Ceferisti pasind grabiti, prin frig, catre case, adapostind sub subele indigo vreo surpriza ieftina pentru copii, adusa de departe. Baieti de cartier care-si petrec toata ziua si noaptea prin carciumi insalubre, caznindu-se sa gaseasca bani pentru inca o bere si-o partida de biliard, singurele lor ratiuni de a fi in acest oras muribund. Caciuli rusesti, ceata, manele asurzitoare la strada, palme si chipuri rosii de ger.
Biserica "Sfanta Parascheva" a parintelui Costel Olariu a fost inaltata in cel mai sumbru cartier al orasului. Langa gara, pe strada numita cum nu se poate mai potrivit "a Ceferistilor". "Satele unite ale Pascanilor" i se mai zice zonei, in batjocura, caci e cartier de amestecatura, de tineri pripasiti prin targ in cautare disperata de servicii, pentru care Dumnezeu a murit demult in fata deznadejdii si saraciei. Acum vreo zece ani, cand au vazut ridicandu-se tocmai aici o alba biserica, mandra si zvelta asemeni manastirilor din Bucovina, nu le-a venit a crede ochilor. Cui ii mai trebuia inca o biserica, pe langa celelalte zece, oricum mult prea multe pentru acest biet targ moldav? Cine sa fi fost preotul acela masiv, clocotind de energie, care le spunea ca n-are nevoie de banii lor, ca oricum ii asteapta in fiecare zi in altar, chiar daca ei n-o sa vina? Cum de nu se teme sa lase zilnic biserica deschisa, ora de ora, de dimineata pana noaptea? Si nimeni nu stie cum s-a facut, dar, dupa numai un an de zile, parintele acesta a inceput sa-i castige chiar si pe oamenii cei mai hulitori impotriva Domnului. Tineri, foarte multi tineri, peste o suta, se impartasesc in fiecare duminica din posturi. Iar dupa alti cativa ani au inceput sa soseasca pe Strada Ceferistilor din Pascani mii de pelerini din toata tara.
In ce ma priveste, am venit aici la indemnul unor scrisori sosite pe adresa redactiei, in care parintele din Pascani era recomandat ca un mare duhovnic. Foarte multi intelectuali, chiar si oameni politici importanti se marturisesc la parintele Costel Olariu. Apar foarte des aici, i-au devenit chiar un fel de discipoli in ce priveste modul de viata, dar n-au scris pana acum despre el, de teama ca publicitatea i-ar putea face rau. Insa cel mai mult m-a frapat sa aflu ca acest parinte de 50 de ani, care si-a capatat o faima asemanatoare poate doar cu a marilor postitori din munti, este preot mirean. Are sotie, are un copil de paisprezece ani. Cati preoti de mir stau in biserica de dimineata pana noaptea, spovedind sau ascultand necazuri omenesti? Cati mai tin slujbe si vecernii in toate duminicile si miercurile si Sfinte Masluri, in fiecare vineri? N-am auzit, in Romania, sa fie prea multi. Privesc intr-acolo, spre masa de taina a spovedaniei, privesc buzele parintelui miscandu-se incet, rar, si chipurile acelea din umbra, ochii dilatati ai celor ingenuncheati, insetati de fiecare povata, de fiecare silaba care le-ar fi de folos. Privesc zidurile cenusii, inca nepictate, ale marii biserici, coloanele viguroase si reci, boltile searbede din mijlocul carora coboara maiestuos un singur candelabru gigantic, stralucitor, comandat special la Moscova, la o fabrica pana nu demult de tunuri si care face acum cele mai migalite odoare ortodoxe ale Europei... Lumina aramie a candelabrului si randul pestrit de oameni sunt singurele dare de culoare din catedrala abia tencuita a parintelui Costel. "El, el singur a facut toate astea! Cu banutu vaduvei, cu rugaciunile unor oameni amarati s-a zidit...", imi sopteste la ureche o femeie, parca ascultandu-mi gandurile. E Viorica Neamtu, femeia de la lumanari, una din cele mai vechi partase la miracolul ridicarii bisericii. "Are har mare parintele nostru. A fost in Tara Sfanta, a fost calugar la Muntele Athos! Daca vreti sa vorbiti cu el, vorbiti sincer si raspicat, vorbiti-i "in fata". Caci parintele nostru simte imediat daca vii cu ganduri ascunse..." Familia Talalau - mama, tata si fiu - lucreaza de asemenea la biserica, de multi ani. Asa zic ei, ca "lucreaza", chiar daca nu vor sa ia nici un ban pentru curatenie si vanzarea cartilor bisericesti. Mama, Sonia, marturiseste ca, fara parintele, sufletul ei ar fi pierdut. O zi in care nu l-a vazut e pentru ea "mai saraca". Netezeste covoarele cu palma, aranjeaza pernitele pe strane si de fiecare data cand trece prin fata marii icoane de inchinaciune, ferecata in aur si argint, a Maicii Domnului, isi face sfanta cruce si o saruta. O intreb cum, totusi, a reusit un singur om sa schimbe sufletele atator oameni dintr-un tinut atat de urgisit. "Stiti cum a reusit? I-a invatat sa se roage. Le-a zis ca prin rugaciune pot sa treaca de toate greutatile. De multe ori m-am rugat impreuna cu el. In clipa cand ne rugam, am simtit cum intra-n mine o putere si-o energie. Parintele ne zice mereu ca nu se poate ruga doar el singur pentru noi. "Pentru asta tre sa faci si tu ceva...", asa ne zice la toti. Nu asa, platesti un pomelnic, te duci acasa si... gata. Zice ca rugaciunile unui preot si-ale unui om care se roaga pentru acelasi lucru sunt ca doua fire care aprind un bec mare acolo sus, in cer. Asa ne zice."
E ora patru dupa-amiaza, sirul spovedaniilor aproape s-a ispravit. O fetita cu parul portocaliu si-un paltonas nitel cam scurt isi trage de mana mama si-i zice necontenit, sacaitor, ca nenea ala cu barba ii un nene bun, tare bun. Mama se lasa purtata de fetita spre iesirea din biserica si-n ochi are lacrimi.
Calugarul mirean
S-a marturisit si ultimul om. Stau in picioare in fata preotului, umil ca un scolar, si el imi vorbeste cu fruntea in palme, fara sa ridice ochii spre mine si fara ca eu sa-i fi spus ceva: "Da, inteleg... Inteleg cine esti dumneata. Apreciez ca nu te-ai bagat in fata. Dar sa ai grija ce scrii, ca sa nu-i smintesti si mai mult pe bietii oameni...". Pare obosit, marginile pleoapelor ii sunt inrosite, chipul mult mai palid decat dimineata, in timpul Liturghiei. E grabit, peste o jumatate de ceas va trebui sa cunune doi oameni varstnici pe care i-a convins sa nu traiasca necrestineste, apoi va pleca prin cartier, prin casele oamenilor, pentru sfestanii, pentru a vorbi cu bolnavii ce n-au putut sa vina azi la biserica, pentru fiecare enorias care l-a chemat. Din casa parohiala aflata in fata bisericii a pastrat pentru familia sa doar mansarda. Restul a preschimbat-o in azil, intr-un fel de trapeza manastireasca, unde ofera zilnic mancare batranilor si saracilor. Despre sine povesteste foarte putin, oricat as insista, iar cand o face, vorbeste cu un fel de lehamite, intrerupand mereu frazele la jumatate, cu cate o concluzie de felul: "Dar, de fapt, cine sunt eu sa vorbesc? Un pacatos nemernic... Un nimeni...". Si, incetul cu incetul, incep sa pricep de ce biserica asta e mereu deschisa ca cele din manastiri, de ce preotul abia mai are timp pentru sine si familia sa, traind mai mult pentru altii. In primul rand, parintele Costel Olariu are deplina experienta a traiului sever din manastirile muntilor. Aflu c-a fost vreme de zece ani preot al calugaritelor din Manastirea "Varatec", ca i-a cunoscut pe cei mai mari duhovnici ai Muntilor Neamtului, adevarati sfinti, precum parintele Cleopa sau mult-vestitul parinte Paisie Olaru. Acestuia din urma i-a fost ucenic, ba chiar a fost primit adesea in mica sa chilioara din lemn de sub stancile Sihlei, unde traia ca sihastru. Recunoaste ca urmeaza si azi modelul de duhovnicie al acestui mare pastor de suflete. "Fiindca ne chema aproape la fel, cand veneam la chilia lui, imi zicea: "Iar ai venit, nepoate?". Avea aproape 90 de ani, vorbea incetinel si fiecare cuvant de-al lui producea in mine o liniste si-o usurare. Iar cand plecam de la chilia lui din marginea padurii, imi spunea: "Nepoate, de-acuma ne vedem la usa Raiului..."." De la parintele Paisie a invatat ca trebuie sa se roage separat, individual, pentru fiecare credincios care i se marturiseste. A invatat sa le vorbeasca oamenilor nu cu mintea, ci cu inima. Sa planga cu ei, sa nu-i mustre, sa le dea nadejde. Sa le promita Raiul. "Pe mine oamenii ma obliga sa fiu asa. Eu in fiecare zi fac acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva, fiindca sunt obligat sa-l fac, caci ea e stapana bisericii mele. Prin acatistul meu, prin rugaciunile mele traieste o intreaga parohie. N-am cum altcumva. Viata mea o stie, cred, aproape orice enorias de pe-aici, caci adesea o dau ca exemplu, mai cu seama cand e vorba de pacatele mele. Asa cred ca trebuie sa fie, de fapt, orice preot: sa-si dezveleasca slabiciunile, sa se smereasca plangandu-si mai intai pacatele sale, pentru ca astfel enoriasii sa-si deschida inima si sa si le planga pe-ale lor. In acest fel incerc sa-i invat pe oameni sa fie tari. Sa-si dea seama ca prin rugaciune nu se vindeca numai cancere, ci pot muta si muntii din loc. Oamenilor le zic, de fapt, numai trei lucruri. Mai intai sa gandeasca pozitiv. Asta e cel mai important, sa creada in puterile lor. Apoi sa citeasca din cartile sfinte. Carti mici, acatiste cu cuvinte simple, Sfanta Scriptura o pot citi prin diferiti mijlocitori, sfinti parinti cu viata ascetica, ale caror cuvinte sunt inspirate de Dumnezeu. Si apoi sa se roage. Le zic asa: "Atunci cand cititi, Dumnezeu va vorbeste si voi ascultati. Cand va rugati, voi vorbiti si Dumnezeu va asculta". Asta e, de fapt, toata invatatura mea." Pentru aceasta invatatura simpla a colindat toate locurile sfinte ale lumii. A putut fi vazut predicand cu lacrimi fierbinti in bisericuta romaneasca din Ierihon, de pe malul Iordanului. Dupa o emotionanta Liturghie, observand greutatile in care se zbate schitul acela, a iesit din altar si s-a avantat in strada, tinand o caciula calugareasca in maini, cerand trecatorilor fara rusine, din toata inima, bani pentru ajutorarea bisericii. Asa a simtit atunci ca trebuie sa faca. Intr-o singura ora, a adunat in caciula ponosita aproape doua mii de dolari. Le-a aratat celor de acolo ca se poate. Ca niciodata nu trebuie sa-si piarda nadejdea... A putut fi vazut apoi in manastirile Rusiei, intrand in pesterile pline cu moaste de martiri de sub marile lavre ale rasaritului, rugandu-se, atingand, mirandu-se, intrebandu-se. Mereu intrebandu-se... In Ucraina, la Pecerskaia-Lavra din Kiev, a incercat sa coboare in pestera Cuviosului Iov, o grota stramta, in care nu incape decat un singur om printr-un tunel ingust, asa cum erau odinioara toate chiliile sihastrilor ingropati de vii, pregatiti prin moarte insingurata pentru canonizare. Trupul masiv al parintelui n-a mai putut, insa, sa iasa din chingile stancii. Se simtea pierdut, disperat, pentru o clipa a crezut ca oamenii il vor uita acolo. Atunci si-a amintit de rugaciunile anahoretilor rusi, care-L implorau pe Dumnezeu sa ingusteze intrarile grotelor unde se nevoiau, pentru ca nici un alt trup omenesc sa nu mai poata ajunge vreodata la dansii. S-a rugat si el, dupa puterile sale. Deodata a simtit "cum piatra slabeste si ii da drumul" si oamenii l-au putut vedea iesind din pamant usor, fara nici o cazna, cu chipul transfigurat, asudat, pasind ca pe o alta lume. Un preot a observat ca pe pieptul reverendei sale a aparut o cruce alba, lichida, ca de apa. Noua oameni au fost acolo si toti au vazut crucea, numai parintele n-a putut sa o vada. Abia dupa cateva zile, cand si-a spalat vesmantul preotesc, a vazut-o cum apare, cum iese prin panza, alba si precisa, si n-a mai disparut vreme de cateva luni, oricat ar mai fi spalat-o. "Eu nu cutez sa gandesc prea departe. Sunt semne, sunt talcuri in lumea asta pe care mintea omeneasca nu le poate cuprinde. Putin inainte de a ma apuca de biserica asta, am plecat pentru cateva luni la Sfantul Munte. Recunosc deschis, din toata inima, voiam sa cer binecuvantarea de-a ramane acolo pentru totdeauna. Mie viata in lume, fleacurile zilnice, administrative, cautatul de sponsori, toate astea nu-mi priesc. Sotia si copilul m-au inteles pe deplin, stiau ca asta a fost visul meu dintotdeauna, ca mereu gandurile mele au zburat numai acolo, sus, in muntele sfintilor. Acolo, la Manastirea "Vatopedu", l-am cunoscut pe nimeni altul decat Cuviosul Paisie Aghioritul. Nu credeam sa existe in lume asemenea om. L-am gasit foarte slabit, era limpede ca boala ii provoca niste dureri groaznice, i se citea suferinta pe fata, dar o "suferinta senina", plina de dragoste. Inainte de a vorbi, zambea si te privea indelung, cu niste ochi patrunzatori, din care ieseau parca vapai de flacara. Il priveam inmarmurit, fara grai, parca era straveziu, parca plutea, imponderabil, parca nimic in el nu mai era materie, ci totul doar spirit si lumina. Mi-a vorbit in greaca veche, insa rar, bine cumpanit. Mi-a spus ca n-a sosit inca vremea sa raman in Athos, ca "mai am inca ceva de facut in lume, pe care Dumnezeu sa-l preaslaveasca". In seara aceea, am intrat in biserica manastirii si am facut priveghere pana in zori, ingenuncheat in fata icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului "Antiphonisa" (cea care vorbeste inainte), cerandu-i cu tot sangele meu sa-mi dea un semn, daca vorbele Cuviosului Paisie se vor implini, rugand-o arzator sa ma mai ingaduie, sa nu plec. Semnul a aparut chiar a doua zi: dimineata, egumenul manastirii m-a chemat la dansul, mi-a aratat niste pahare de candela, aduse din Romania, si mi-a dat ascultare ferma sa merg la Dorohoi, sa cumpar mai multe pahare din acelea si sa le aduc inapoi la manastire. Nu le-am mai adus. M-am intors in tara in primavara anului 1994, in Saptamana Patimilor. Inalt Preasfintitul Daniel m-a chemat la dansul si mi-a randuit la fel de hotarat sa fac o biserica, acolo unde - se zice, cica, prin partea locului - zece preoti dinaintea mea au incercat si n-au reusit. N-am cartit, dar cand am iesit de la Inaltul am plans. Cu sufletul plin de durere m-am apucat de ascultarea aceasta, dar m-am prins de ea "cu amandoua mainile", hotarat s-o duc pana la capat. La 1 august am inceput sa fac o bisericuta din lemn, care a fost gata in treisprezece zile. Ca insufletiti de Dumnezeu lucrau muncitorii aceia din Malini, de dimineata pana seara. Apoi, vreme de aproape o luna, am slujit in ea, singur singurel. Cantam singur, citeam singur. Ma auzeau oamenii de la balcoane si ziceau: "Ce popa nebun o mai fi si asta?". Erau recalcitranti, nu aveau incredere in nimeni. La sfintirea acestei biete bisericute din lemn a venit insusi Inaltul Daniel, dar n-am fost decat patru preoti, dascalul si cativa copii sarmani inauntru, la slujba. Totusi, atunci, Inaltul a spus: "Aceasta bisericuta este din lemn, dar oamenii Pascaniului sunt de aur!". Si, intr-adevar, asa a fost. Bisericuta are hramul Nasterii Maicii Domnului si se poate spune, pe drept cuvant, ca ea a nascut catedrala cea mare. Pascanenii, napastuitii pascaneni au facut-o. Pe Dumnezeul meu va spun, chiar daca nu m-ati crede: oamenii astia au ascunsa in adancul inimii lor, indaratul saraciei si deznadejdii lor, o credinta mare! Dupa zece ani de vietuire printre ei, nici nu va pot exprima in cuvinte cat de mult ii iubesc..."
Astazi, pascanenii de pe Strada Ceferistilor privesc spre catedrala cea alba a parintelui Costel cu putina tristete. El nu le-a spus-o niciodata, ei insa au aflat, au simtit-o de mult. Dupa ce biserica va fi gata, duhovnicul lor va dori iarasi sa plece. Isi va urma visul, gandul sau insetat de singuratate si liniste, care fuge mereu acolo sus, in muntele sfintilor. Au vazut ca nu-i pasa nici de pozitii in societate, nici de case parohiale, nici de averi bisericesti. La fel ca la Varatec, pentru el, acesti zece ani au trecut ca o clipa. Inca o ascultare. Doar inca o simpla ascultare, de care s-a straduit sa fie vrednic, sa nu dezamageasca pe nimeni. Apoi va pleca iarasi? Cine stie?!... Cati preoti de mir sunt astazi asa? Nu, cel putin in Romania, n-am auzit sa fie prea multi.
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Cei care vor sa sprijine terminarea bisericii parintelui Costel Olariu pot folosi contul 51290631 (Parohia "Sf. Vineri" Pascani), deschis la Cooperativa de Credit "Siretul Pascani", al carei cont este 1712024000003.
"Vreau sa transformam acest pustiu al Baraganului
intr-o gradina a Maicii Domnului"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Va rugam sa primiti din partea Manastirii "Crasani" un gand de dragoste, multumire si recunostinta, pentru ajutorul pe care ni l-ati acordat. Am primit din partea revistei "Formula As", prin intermediul ieromonahului Adrian Fageteanu de la Manastirea "Antim", suma de 40.000.000 lei. Ne-am bucurat, fiind prima noastra sponsorizare, si cu adevarat o surpriza. Noi suntem la inceput de drum, cum s-ar spune, in durerile nasterii unei noi manastiri, si gestul dvs. a insemnat enorm pentru noi, parca am prins mai mult curaj.
Suntem 8 suflete in acest "pustiu" al Baraganului si vrem sa-l transformam, cu ajutorul lui Dumnezeu si prin mijlocirea unor oameni ca dvs., intr-o gradina a Maicii Domnului. Nu am avut bucuria sa va cunosc si am fi deosebit de onorate de o vizita a dvs. la manastirea noastra.
Sunteti pomenita neincetat in rugaciunile noastre cele de la miezul noptii (in special atunci se citesc la noi pomelnicele). Fie ca Domnul sa va intareasca in tot binele, sa va binecuvanteze cu pace si sanatate pe dvs., familia dvs., colegii si pe toti care va ajuta in lucrarea faptei bune!
Daca doriti sa ne ajutati in continuare si daca aveti posibilitatea, va trimitem contul nostru si numarul de telefon: Manastirea "Sfantul Apostol Andrei", sat Crasani, com. Balaciu, jud. Ialomita (cod 927040), cont Bcr 2511.1 - 6007.1/Rol, tel. 0243/26.11.93.
Cu deosebita stima,
monahia Evghenia Arau
Stareta Sfintei Manastiri "Sfantul Apostol Andrei" - Crasani