Amintirile primei iubiri
A fost odata, in martie...
De cand e lumea, primavara e asociata cu dragostea,
iar luna Martie cu "mugurii" primei iubiri.
Chiar daca multi dintre noi infrunzim de mai multe ori
in viata, inceputul nu se poate uita.
Trei dintre colegele noastre au scormonit in lada cu amintiri
Eu si Feri
Nu stiu cum a fost la altii, dar la mine prima dragoste s-a transformat intr-o mare iubire. Prea mare, ca sa scriu despre ea. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten care spunea ca rugaciunea si dragostea trebuie sa ramana niste lucruri de taina ale fiecaruia dintre noi, ca despre ele... se tace. Vorbele nu fac decat sa risipeasca mirajul acela unic, tesut din iubire. Ca sa scap de povara marturisirilor, voi povesti altceva, o intamplare petrecuta demult, in copilarie, un soi de presimtire matasoasa si diafana a ceea ce avea sa insemne iubirea de mai tarziu...
Nu stiu cati ani aveam, dar imi amintesc cu precizie graba cu care-mi legam funda albastra in par, atunci cand auzeam dimineata clopotelul pe care-l purta tapul Vimlos si care anunta ca, in curand, Feri caprarul avea sa treaca cu turma lui pe ulita noastra. Doamne, ce-mi placea Feri, pentru ca era liber, pentru ca facea toata ziua ce voia, pentru ca nu se ducea la scoala si pentru ca in ochii lui cenusii, care n-aveau astampar, vadeam o obraznicie si-o indiferenta fata de toti. Nu stiu cat a fost Feri de impresionat de funda mea albastra si de sortul cu fodore pe care mi-l puneam in mare viteza cand fugeam spre poarta, ca sa-l pandesc printre scandurile gardului, si sa-l vad cum face smecherii cu toiagul cu care-si aduna caprele. Stiu insa ca totul s-a terminat intr-o dimineata in care, cam prin dreptul locului din care il pandeam, Feri a vrut sa stea in cap, suprem omagiu pe care mi-l daruia, dar tapul Vilmos, satul de exhibitiile lui, l-a trantit in noroi. De atunci inainte, ca sa-si duca la padure tapii si caprele, Feri ocolea pe alte ulite. Nu l-am mai vazut niciodata si, uite asa, s-a incheiat prima idila a copilariei, traita pe dupa gard. Multa vreme dupa aceea, cand devenisem deja eleva la o scoala de la oras, intr-o vacanta de vara, am auzit iar trecand pe ulita caprele. In fruntea lor era Vilmos, batran, si in urma lor, un tanc spalacit. Atat.
Revenind, va pot spune doar ca Dumnezeu mi-a daruit mai tarziu bucuria unei netarmurite iubiri, libere si nepasatoare fata de cele lumesti. Ca tot El i-a dat o alta dimensiune, mai grea, dar mult mai profunda, atunci cand a crezut ca e timpul sa-l ia de langa mine pe omul cel drag. Acum, la multi ani de atunci, nu vreau sa va spun altceva decat ca o mare dragoste nu poate trai fara libertate si ca despre o mare iubire nu se poate vorbi decat tacand.
Otilia Teposu
Dragoste la curent alternativ
Vechiul televizor pe lampi al bunicii se stricase si zbarnaia ingrozitor, iar el, barbatul din fata mea, isi bagase mainile in spate, la difuzor, incercand sa-i faca ceva. Din cand in cand, cu un rasuflat de usurare exclama: "Ah, ce era sa ma curentez".
In cealalta parte a camerei stateam eu, pe pat, cu mainile intre genunchi, speriata de riscurile meseriei lui si fermecata cu totul de noua prezenta din casa noastra. "Ar putea oare sa fie tranzistorul? Nu, cred ca trebuie mai bine un adaptor." Specialistul in depanari era volubil, avea camasa suflecata la maneci si niste jeansi stramti, cum nu prea vedeai la nimeni in vremea aia. Era suplu, sa fi avut vreo 25 de ani!
Eu, in schimb, treceam in clasa a doua, umblam imbracata in rochite pana la genunchi, cu parul lasat suvoaie pe spate, cu breton bogat, netuns la timp si care-mi intra acum in ochi. Stiam deja sa scriu si sa citesc, stiam o poezie ceausista pe de rost, stiam sa stau picior peste picior ca sa impresionez asistenta si citisem si cateva povesti nemuritoare. Dar tot degeaba, ca de tranzistori nu mai auzisem si, ca sa ma fac utila, eram ochi si urechi, incercand sa inteleg ceva. Eram pur si simplu paralizata de teama ca mesterului i s-ar putea intampla ceva rau, dar si de emotie, de un sentiment necunoscut.
Mai tarziu, a iesit pe scari la o tigara, in timp ce bunica s-a dus in vecini, dupa transformator, si a inceput sa imi spuna povesti. Avea si el o fetita mai mica decat mine si-i spunea in fiecare seara legende cu Galileo Galilei, cu Leonardo da Vinci... Mi-a spus si cum a inventat Edison becul, cum s-a gandit el ca, daca schimba materialul din care e facut arculetul ala mic, o sa reziste mai mult si oamenii nu o sa mai stea pe intuneric.
Seara aceea a fost pentru mine, copil de 7 ani, una dintre cele mai frumoase. Timp de cateva ore am fost total vrajita de situatie, iar cand televizorul a fost gata si el a plecat, m-am deprimat definitiv. Mi se parea ca nu o sa mai simt niciodata farmecul mieros care te lasa fara cuvinte. Din fericire insa, la doar cateva luni, eram invitata la prieteni de familie care aveau si ei copii, sa vedem impreuna un film la moda: Tarzan. Agilitatea musculosului erou a fost suficient de convingatoare incat sa ma faca sa uit repede de mesterul cel fermecator.
Nu stiu daca atunci mi-am dat seama, sau mai tarziu, ca dragostea, gingasul sentiment care ne da uneori viata peste cap, e ceva atat de diafan, incat o sa vina si o sa plece mereu pe nesimtite. Ea e cea care, indiferent de final, iti umple viata cu culoare. Important e sa vrei sa o iei mereu de la inceput, sa nu te descurajezi atunci cand asteptarile iti sunt inselate. Fiecare om singur are o viata intreaga inainte pentru o dragoste noua. Sau doua noi, sau noua noi. La urma urmei, nici televizoarele pe lampi nu mai sunt de actualitate.
Dia Radu
Napolitana din ghiozdan
Va mai amintiti napolitanele acelea mari, ca niste bucati din tencuiala unui zid, napolitanele "optzeciste", cartonate, care-ti strepezeau dintii la fiecare muscatura? Eu le simt si acum gustul de creta pe limba si imi aduc aminte cat de mult le dispretuiam... pana intr-o zi. O farama din dulceata ieftina a napolitanelor acelor vremuri avea sa nasca primii mei fiori de iubire, pictati in peisajul ornat cu bastonase si litere stalcite al clasei intai. Roscovanul care tinea intotdeauna in ghiozdan ravnita "delicatesa" nu era un copil din aceia buni la suflet. Dimpotriva. Plin de el, ma obisnuisem sa nu-i cer niciodata nimic, ca sa nu simt stanjeneala refuzului. Tocmai lipsa aceasta de darnicie a facut ca gestul lui sa arunce peste mine un buchet de fluturi colorati. Intr-o pauza mare, dar mult prea mica pentru pofta de joaca a acelei varste, mi-a spus: "Vrei o bucata de napolitana?". Intrebarea lui mi-a taiat respiratia, iar cand am intins mana si ea s-a atins de a lui, am simtit ca mi se taie picioarele. Cu siguranta, acestea sunt secundele in care Dumnezeu pune usor mana pe pamant si-i incetineste c-o mangaiere miscarea, pentru ca doi copii imbujorati sa ramana agatati in zbuciumul unui clocot, pe care nu stiu sa si-l explice. Tin minte intocmai linistea moale care a urmat intrebarii lui, fierbinteala care imi ardea pometii, mana mea care se indrepta incet catre bucata dulce. Peste ani, am inteles emotia acelei intamplari, am inteles ca primul val inexplicabil de caldura care se urca pe sira spinarii nu este iubirea din carti, cu sfasietoare trairi neintelese, nu este iubirea framantatelor intalniri pe bancile parcurilor, nu este cea pe care o simti cand o numesti "marea iubire". E iubirea care te picteaza pentru prima data cu roz pe obraz, care te face sa mananci o napolitana care nu-ti place. E iubirea in cea mai frumoasa nuanta a ei: inocenta. Si niciodata prima poveste de dragoste nu are un sfarsit. E ca o picatura de roua care se tine agatata de un fir de iarba, iar la un moment dat se desprinde si aluneca la pamant, pentru ca in urmatoarea dimineata sa se nasca in alta broboana, din nou si din nou...
Bogdana Tihon