Ingerii de la Turnul Rosu
Intre cursul Oltului ardelean si culmile vestice ale Muntilor Fagaras
se afla Sebesul de Jos al Sibiului. Sat stravechi si pur romanesc,
isi mai pastreaza tiparul arhaic si - ascuns in el ca perla unei coroane
- un miracol care dainuieste de sute de ani: bisericuta facatoare de minuni
de la Turnul Rosu, inconjurata de cantece ingeresti
Mai intai am vazut Oltul si Oltul era namolos. Apoi am vazut uriase intinderi semanand cu mlastinile, iar dincolo de ele, Muntii Fagarasului, sclipind taios de zapada neatinsa.
Sebesul de Jos al Sibiului. Casele au porti mari din piatra si lemn si deasupra portilor, pictate pe ziduri in scobituri maiestre, sunt icoane. Strazile sunt inguste si pavate cu piatra de rau, oamenii sunt senini si prietenosi, troitele sunt restaurate intr-un stil bizar. Un rau repede alearga prin mijlocul satului, taindu-l in doua, spre intalnirea cu Oltul.
Dar nimic din ceea ce satul lasa vederii nu se compara cu ceea ce se ascunde in adancul memoriei lui. O realitate mistica, ancestrala, ingropata adanc, in povesti. Si in Sebesul de Jos, la fel ca in toate satele romanesti, e suficient sa zgarii realitatea, pojghita banala a zilei, pentru ca istorii nemaiauzite sa iasa la suprafata, o lume plina de mituri si de personaje fantastice, in care oamenii cred neclintit. Aceste istorii ale satului au alte ulite decat realitatea. Sunt ulitele ielelor nebune, care impletesc coamele si cozile cailor, sunt ulitele inteleptilor "solomanari", risipitori de ploaie si furtuni, ulite dincolo de portile carora fecioarele satului ghicesc furii, privind in ciubere cu apa neatinsa. Numai ca Sebesul are si alta poveste, o poveste care ii apartine doar lui, o poveste cum nu mai exista in alta parte. Dincolo de fapturile miraculoase care-i populeaza memoria ancestrala, arde amintirea unei bisericute din varf de munte, martirizata de austro-ungari si distrusa de vreme, fara slujitori si fara slujbe religioase, dar pe care femeile locului n-au lasat-o sa moara vreme de sute de ani. Lasata mostenire din generatie in generatie, mica biserica, amortita de frig si de singuratate, a dus pe poteca bantuita de pericole si de vedenii a muntelui mame si fiice, care s-au rugat si au cantat intre zidurile ei spalate de ploi, au aprins candele si au rostit rugaciuni, veghindu-i singuratatea si sufletul, si amintirile. Si nu o data, ca semn de rasplata dumnezeiasca, ele au auzit din inalturi cantari ingeresti. Ultimele supravietuitoare ale acestor pelerinaje la bisericuta din munte, ultimele martore ale miracolelor care s-au petrecut acolo prin vreme, traiesc inca in satele de sub munte ale Sibiului. Stapane de nepretuite povesti, m-am dus sa le caut in Sebesul de Jos si in Turnul Rosu.
Chiva lui Danila
Zidul portii e gros de un metru, ca si cum ar fi acolo o cetate, numai ca, dupa ce intri in curtea pavata cu piatra de rau, vezi ca cetatea e populata de gainute, care se misca foarte incet in lumina exploziva a soarelui de iarna, vezi cainele slab in lant, vezi zidurile interioare naruite de timp si de ploaie si de zapezi si intelegi numaidecat ca femeia aceasta varstnica este singura. Intru mai adanc apoi in miezul acestei modeste cetati in miniatura, pe usa scorojita de verde a unui fel de bucatarii de vara, si inauntru este o caldura care miroase a paine calda. Pe pereti sunt icoane ieftine, dar vechi, ce par tiparite pe hartie, deasupra icoanelor sunt stergare si busuioc uscat. Stam fata in fata, eu si Chiva lui Danila, pe care o cheama de fapt Paraschiva Roman. Ea pare masiva, dar fragila, caci este bolnava de inima si de altele, in schimb ochii ii sunt curajosi. Fata e sculptata in filigran, cu milioane de urme fine de la zbucium.
"Vreau sa aflu povestea bisericutei de la Turnul Rosu", ii spun, "povestea drumurilor noptii pe care le-ati batut timp de ani de zile, impreuna cu femeile din sat. Si despre minuni." Ea ma scruteaza ca si cum ar vrea sa stie daca poate sa-mi spuna, daca poate sa aiba incredere, si ochii i se strang pana nu mai raman decat niste linii oblice, si tocmai atunci usa se deschide brusc si apare un... baiat, sau poate ar fi mai potrivit sa spun un barbat cu aerul unui copil, si barbatul acesta este mic de statura, merge greu, rade ciudat, ca si cum o suferinta fizica grava i-ar fi distrus candva trupul. Are aerul unui Quasimodo imbracat in taran. Se indreapta catre mine si-mi strange mana cu putere neasteptata si dintii puternici i se deschid intr-un zambet larg. "Achim Roman", zice, si eu inteleg ca e fiul ei, baiatul, copilul care a ramas sa-i mangaie batranetile, caci ea il priveste intr-un fel de nepovestit, cu o tandrete, cu o duiosie care face sa tremure aerul de deasupra ei, iar el, Achim, ghebos, surazator, cu un pulover rosu din lana, ii atinge o clipa mana batrana care i se odihneste in poala. Se inteleg din priviri albastrui.
"Am fost sa ma rog pentru copilul asta", zice, "numai ca asta a fost acum 30 de ani, si m-am dus, si m-am dus si pana cand n-am aprins candela sus, in munte, copilul asta n-o putut merge." "Si-apoi a mers?" "Da, apoi o mers", zice ea, "si trecusera numai cateva zile de la Pasti si de la rugaciunea mea inlacramata, ca atata ma rugasem de Dumnezeu, atatia si atatia ani, ca pierdusem nadejdea, si pe cand ma inturnam de la biserica, numai ce aud boncanind pe coperisul casei, tocmai colo sus. Si cand intru colea, pe poarta, il vad pe baiatu-meu suit pe acoperis, cu cio-canul in mana. Se catarase sa repare tiglele. Si-atuncea intru in casa si cad in genunchi si prind a-I multumi Domnului cu lacrimi fierbinti pentru asta minune ce-o facuse."
Achim priveste cu ochii goliti de pe un scaun, de langa soba, si da din cap in fata unor amintiri probabil teribile. Eu am o mie de intrebari de pus: cand s-a petrecut aceasta poveste, ce boala avea Achim, cum a fost ea acolo, noaptea? Ce rugaciuni a facut si cine a ajutat-o daca acolo nu era nici un preot? Si cum a fost drumul noaptea prin padure si de unde auzise ea de locul acela de peste munte? Si atunci el, Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.
Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.
Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.
"Tanti Paraschiva", am intrebat in cele din urma, pe cand ea se ridica greoi de pe lavita pentru a ma conduce, "de ce trebuia mers musai acolo, la bisericuta, noaptea, pentru ca minunea sa se faca? Dumnezeu nu te aude si ziua, in biserica sau oriunde ai fi?" Ea ma priveste o clipa cu taieturile albastre ale ochilor ei, ma tine de mana si-mi zice: "Mi-ai putea fi nepot. Asa sa stii, ca rugaciunea de noapte e cea mai puternica, si de la loc pustiu, ca sa te-auda Domnul. Numai ca acolo la bisericuta, e loc puternic, unde vin ingerii. Si unde-s ingeri, sunt si dusmanii lor, de-aia rugaciunile acolo nu tot omul le poate face, asa sa stii, ca nici eu n-am crezut ca am taria."
Ultima imagine pe care o am de la ei este ea, batrana Paraschiva, zisa Chivuta lui Danila, alaturi de fiul ei, Achim, sub bolta de piatra a portii, seriosi, privind fara sa clipeasca in obiectivul aparatului de fotografiat. Ea are 78 de ani. Copilul ei, 46. Deasupra, in zid, e incrustat Sfantul Gheorghe, strapungand balaurul.
Lina lui Gogu
"Mergeam la ceas de noapte, acum vreo 40 de ani, eram femeie in toata puterea varstei si nu mi-era frica de nimic, mergeam in spranceana padurii, si in sac aveam vreo patru icoane pe care le luasem de-acasa, le stersesem frumos cu carpa si le bagasem la spate, ca sa le urc sus, la schitut, cu mai multe femei. Mergeam acolo ca sa facem privegherea uneori, ca erea bisericuta parasita demult si nimenea n-avea grija de dansa si erea pacat. Eu mergeam acolo de cand eream copila, ma ducea mama de mana, parca ma vad, ca si pe dansa o ducea bunica, si toate cele de parte femeiasca din familie stiam sa mergem acolo, ca era loc puternic peste munte, de se auzea glasuri de ingeri care canta si clopote de bateau pentru calugarii omorati de Maria Terezia, imparateasa. Si numa cum mergeam, ramasesem in urma cu o femeie din Porcesti, care acuma se cheama tot Turnul Rosu, si cum mergeam vedem un calugar care se tinea tot spre noi. Cum il vad, cum simt ca nu-i bine, doara nu mai ereau calugari la schitut de cand haul, si atuncea trec numaidecat de la Tatal Nost, ce-l ziceam in gand, la Doamne Iisuse Hristoase, si faceam cruci cu limba pa cerul gurii. Numaidecat am stiut ca-i necuratul, ca-i ispita si, cand ma uit mai bine la el, de sub sutana vad ca ieseau copite. Femeia cu care eream o si luase la fuga urlanda, uciga-l toaca erea la o aruncatura de bat si simtise numaidecat rugaciunea ce o spuneam si atunci odata am auzit un pocnet grozav si pielea spatelui m-a ars ca o lovitura cu o mie de bice de foc, dar eu n-am tipat, ci numai m-am rugat la Dumnezeu sa ma scape si la Maica Domnului, si n-am grabit pasul, ca necuratul e ca ursul sau ca salbataciunea, odata ce fugi, merge dupa tine. Cand am ajuns sus, toate icoanele ce le-aveam erau crapate si, pe pielea mea, si acuma se mai vede urma rosie de la bici."
Lina lui Gogu povesteste cu ochii inlacrimati, cu mainile incrucisate a rugaciune, ecoul face si mai incredibila secventa, pentru ca batrana Lina are bucataria in hruba, in pivnita boltita de sub casa, cu tavanul in arcuri de cerc. Eu nu pot sa spun nimic, reportofonul zumzaie discret, focul trosneste in soba, ceasul vechi de Cfr ticaie stupid, afara se aud copii si stiu ca e soare. Pe ea o cheama de fapt Elena Bara, numai ca pe-aici toti oamenii au o porecla.
"Cand am ajuns ereau stelele mari pe cer si eu plangeam de spaima. Am aprins repede lumanarile in bisericuta si imprejurul ei si numaidecat am inceput sa cantam, si sa priveghem, si sa ne rugam, si sa inconjuram biserica, noi eream vreo sase femei din sat, ingenuncheate acolo, si bisericuta erea cat o chilie de mica, si parca vedeam cum iese prin ferestrutele fara geamuri rugaciunile noastre si cum se duceau la cer." "Si ingerii, tanti Lina, ingerii i-ai auzit?" "Vai de mine si de mine", zice Lina cu mainile mereu impreunate, "pai eu am auzit ingerii de cand eream copila, ca si mama, ca si bunica mea, si clopotele cerului le-am auzit, numai ca nu toate femeile le-aud, numai unele, si nu pot spune de ce, poate ca sunt pacatoase, Doamne, iarta-ma, ca eu mi-s ultima care poate judeca, dar acolo, din sase cate eream, toate am auzit ingerii." "Si de ce mergeau doar femeile acolo, de ce nu mergeau si barbatii?", intreb.
Afara se aude o zburataceala de pasari si atunci tanti Lina, cu o rapiditate de care nu as fi crezut-o in stare, isi despreuneaza mainile si sare de pe scaun prin usa deschisa, urca treptele prin deschizatura circulara a zidului si alearga in curte, pe sub zidurile enorme ale casei sale, pana in spate, unde se afla un fel de staul, ceva. "Am crezut c-a dat prada-n ele", zice in plin soare, in timp ce eu fac poze si in timp ce remarc un televizor stravechi, pus frumos in curte pe un scaun, sub un plastic, cu resturi de zapada pe el. Ea continua ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat: "Nu stiu de ce merg numai femeile acolo, asa s-a pomenit, sa mearga numai noaptea si sa privegheze, de cand bisericuta o ramas singura printre brazii ceia mari, fara calugari ca s-o mangaie cu rugaciune. Ziua dara, merg si barbatii, numai ca nici o minune nu s-o-ntamplat pentru ei, numa daca s-o rugat o femeie dusa la biserica". Aranjeaza plasticul de pe televizor, da zapada la o parte, presimtindu-mi nedumerirea. "Nu ma mai uit la televizor, ca numa-mi fac pacate cu el, numai nenorociri si lucrari ale necuratului vad. Mai mult citesc din Psaltire", si intra din nou in bucataria din adancurile casei, ai carei pereti sunt decorati cu stele de culoare verde si cu icoane. O oala mare suiera pe cuptor. Pe jos sunt dale uriase de piatra si bag de seama ca aceste case stravechi au darul de a lungi cuvintele, vorbele, sunetele se rotesc in aer si se prelungesc pe sub bolti. "Du-te la Maria Furnii", zice batrana, asezandu-se din nou cu mainile impreunate, "ca ea o fost cu mine de multe ori si o vazut multe ispite si multe minuni pe drumurile spre bisericuta, pe care sta si le rumega singura, ca nici pe ea n-o mai duc picioarele ca inainte, pana-n munte. S-apoi nici bisericuta Maicii Domnului nu mai este chiar singurica, c-o venit acolo calugari buni, sa aiba grija de dansa."
Furnoaia
Bat drumul de cativa kilometri pana la Turnul Rosu, satul care inainte se chema Porcesti, pe un drum ocolit, peste smarcurile de culoarea cafelei cu lapte, pe langa apa rosiatica a Oltului, pe care o aud gemand intre malurile de lut.
Intru in sat. E altfel. Si oamenii sunt altfel, si casele, poate ca si povestile sunt altfel, imi spun. Norii sunt zdrente, iar zapada fulgera rosu pe muntele de deasupra. Se apropie inserarea. Bat la poarta Mariei Furnii.
Ca intr-un film absurd, trec pentru a treia oara intr-o zi prin bolta de piatra a unei porti, intru si o gasesc pe Furnoaia, care are 84 de ani, citind fara ochelari, din Psaltire. Parca s-a vorbit cu tanti Lina. Aceiasi ochi albastru clar ai Paraschivei. "Ea e mama", zice femeia care m-a primit cu un gest larg, "si i se zice Furnoaia." Furnoaia isi ia ochii din carte si zambeste. "Stiu de ce-ai venit, baiatule. Te-a trimis Lina lui Gogu sa ma-ntrebi de manastire."
Toata viata, Furnoaia a tesut covoare la cele doua razboaie pe care le are acum in pod, si casa ei e plina de "lucrari" de-ale ei. Fiica, aici de fata, sta la Bucuresti, dar stie si ea puterea drumului si a bisericutei din munte, a vazut si ea multe, odata a vazut sarpele cand se urcau la bisericuta pentru Inviere, nici nu se topise zapada.
"Acuma ispitirile care apar pe drum sunt mai mici, pentru ca nu mai e singura bisericuta cum a fost, dar inainte nu era drum, era numai o carare printre brazi, si drumul asta se facea numai si numai noaptea." Si ce, ce a vazut ea in anii lungi in care a facut drumul? "In primul rand ca drumul asta nu se facea calare sau altfel, numai pe jos, iar femeile trebuiau sa fie spalate si spovedite si miruite pentru ca rugaciunile noptii sa aiba puteri, si plecarea la drum se facea la apusul soarelui, pe nemancate. Necuratul se facea lup si se facea urs, se facea tipete de animale pe care nu le cunosti, si de pasari care nu exista pe pamantul lui Dumnezeu, trebuia sa fii cu inima tare si sa ai suflu in tine si credinta si sa te rogi pana cand ajungeai sus. Multe femei se lasau pagubase si fugeau inapoi, d-apoi pe ele le lasa necuratul in pace, numa pe cele curajoase le pizmuia si li se arata, cum s-a aratat Linei lu Gogu si chiar ei. Cine avea puteri mergea si se ruga pentru altii la schitut, si infrunta ispitirile si intunerecul, numa ca pentru aste rugaciuni niciodata nu se lua bani, numa cate un covrig sau o paine." Furnoaia tine mainile pe Psaltire si ma priveste fix. S-a rugat pentru ca unora sa le aduca Domnul barbatii acasa, s-a rugat pentru sanatatea altora, pentru lasare de beutura, pentru dezlegari de farmece si pentru inmultirea animalelor, dar pentru ce nu s-a rugat ea, Furnoaia, in anii lungi cand se ducea acolo noaptea, cu alte surate puternice. Si sus, cand se rugau la lumina lumanarilor, intrau in bisericuta si rugaciunile lor starneau furtuni afara si urlete ale diavolilor invinsi si trosnete de pietre si de copaci cazuti, si ele ieseau numai impreuna si inconjurau biserica si atunci necuratul isi pierdea puterile si dorintele se implineau, si atunci, abia atunci se auzeau glasurile de ingeri care veneau asa, de sus, de undeva de unde nimeni nu putea sa fie, numai Maica Domnului cea buna si preacurata. "S-a rugat ea, Furnoaia, si pentru ea, nu numai pentru altii?" "Sigur ca da, numai ca nu de multe ori. M-am rugat pentru sanatate si pentru norocul copiilor. Imi sarea un genunchi, uite-asa, si de zece ori pe zi, si am urcat cu genunchiul asta bolnav si cand m-am intors a doua zi, genunchiul erea sanatos, de nu m-a mai suparat nici in ziua de azi." Vasazica, imi spun, drumul catre bisericuta facea parte din ritual, era la fel de important ca si rugaciunea in sine. Dar de ce numai femeile puteau vedea si auzi toate aceste minuni? Furnoaia se apleaca spre mine si spune pe tonul unui mare secret: "Acolo, Maica Domnului este stapana, Ea face toate minunile si ea aude mai curand pe femei"."S-acuma, in zilele noastre, se mai petrec si-acum minuni?" "Apoi, acuma eu nu mai stiu, baiatule, dar trebuie sa mai fie, ca locul acela e puternic. Odata am fost la Manastirea "Draganescu", la parintele Arsenie Boca, si stii ce mi-o spus? Mi-o zis: "Du-te, femeie, nu mai dati banii sa veniti pana la mine, ca aveti loc puternic acolo, la voi, la Turnul Rosu, loc sfant, facator de minuni". Asa mi-o zis."
Parintele Petroniu
Acolo unde a fost candva cararea pe care femeile satului urcau in asfintit catre "schitut", acum e un drum pietros care taie muntele. Zapezile se topesc, apele bolovanoase ale paraului aduc mirosuri salbatice din stancariile de deasupra. Nici un animal, nici o pasare, numai umbre. Istoriile pe care le-am auzit vor prinde poate puteri odata cu noaptea. Sunt sus, printre brazi inalti si drepti care zgarie cerul. E o alee abrupta si in capatul ei se vede biserica. E mica precum o jucarie aruncata de catre niste copii ai cerului aici, in inalturi. Ma apropii si vad zidurile pictate pe dinafara, ii dau ocol, vad "ferestrutele" inguste, prin care, asa cum spunea Lina lui Gogu, cantecele si rugaciunile femeilor ieseau afara, in puterea noptii, pentru a se urca la ceruri. Pot sa-mi imaginez bezna luminoasa a stelelor mari, cum zicea ea, licarind printre brazii acestia drepti, si forta rugaciunilor cantate la lumina lumanarilor si a candelelor de catre voci de femei.
Intru si bisericuta se strange magic imprejur, ca si cum arcadele joase, pictate, n-ar fi din piatra, ci dintr-o materie vie. Maica Domnului este peste tot. Deasupra, o cruce mica se agata de cer. Atunci apare parintele Petroniu, staretul acestei comunitati minuscule de doi calugari, si parintele este bland. Poarta o curea militara si bocanci ce calca greu pe dale de piatra. Ca si cum s-ar ridica o cortina, in spatele bisericutei apare o cladire alba despre care aveam sa aflu ca este biserica cea noua, apoi apar alte cladiri, poate de locuit, poate grajduri pentru animale, dar, mai ales, apare dincolo de ele padurea de fagi contorsionati si albi, pe care sunt sigur ca am mai vazut-o undeva.
"Da", zice parintele Petroniu, "aici a fost o manastire construita la 1601, si manastirea asta a fost daramata de generalul Bucov, iar calugarii s-au imprastiat in patru vanturi, iar cei care n-au fugit au fost ucisi, numai ca nimeni nu stie daca cei sapte calugari, pe care noi ii mai pomenim inca si astazi, sunt cei ucisi de catre Bucov in 1761 sau poate altii, veniti dupa 1800. Stim numai ca la 1850, bisericuta era deja singura, fara suflet langa ea, numai cu duhurile calugarilor si cu numele Maicii Dom-nului inscris pentru vesnicie ca protectoare a locului. Si singura a ramas pana in 1994, cand am venit noi. Cand am venit, drumul nu exista, totul era neclintit, copaci uriasi inconjurau schitul." Apoi parintele povesteste despre cum a fost pictata bisericuta, inainte de 1989, cum pictorul fugea in padure sa se ascunda de Securitate, cum oamenii ajutau cu ce puteau, pentru ca locul acesta sa nu fie cu totul parasit, si cum in tot acest timp, femeile satelor dimprejur veneau pentru nopti de rugaciune. "Au fost minuni?", intreb. "Au fost.", zice parintele in soapta. "Deci e adevarat." "Da, povestile batranelor din sat sunt adevarate. Batranii, cati mai sunt in viata, nu mint." Dar el, parintele Petroniu cel bland a auzit oare corurile ingeresti, liturghiile lor celeste in noptile inalte de rugaciune? "Nu", zice, in timp ce soarele s-a dus de tot in spatele muntilor inzapeziti, "eu n-am auzit vocile lor, si nici clopotele, dar asta nu inseamna ca n-au fost, pentru ca aici vin, din generatie in generatie, oameni cu credinta mare, si multe minuni s-au infaptuit prin puterea Maicii Domnului, asa de multe, ca s-a dus vorba si vin acum oameni din toata tara ca sa se roage."
Dar puterea locului a simtit-o vreodata? S-a intamplat vreodata ca el... Dac-o simte? Doar de asta a si ramas. A fost de-ajuns sa patrunda prima oara in bisericuta si-un sentiment puternic, de pace si de extaz, a pus stapanire pe el, o bucurie netarmurita, de parca s-ar fi aflat in rai. Nu, corurile de ingeri nu le-a auzit blajinul parinte Petroniu, dar e sigur ca Maica Domnului e pururea prezenta acolo, in biserica ei. Pe Ea au cautat-o femeile, urcand muntele sute de ani si Ea le-a transformat rugaciunile in minuni. Pe Ea o cauta si credinciosii de astazi, care vin de la mari departari.
Parintele isi tine mainile impreunate deasupra curelei militare cu care este incins si are ochii in lacrimi. In spatele lui, este seara si insteleaza. "Nimeni, in cer, nu-i ajuta pe oameni ca Maica Domnului. Puterea Ei se simte pana departe. Locul asta va fi loc de pelerinaj."
Horia Turcanu
Fotografiile autorului